59 / 12 aprilie, 2021

În afara istoriei

Facem parte dintr-un lung șir, aflat dincolo de legile timpului și spațiului. Venim pe rând, într-o ordine prestabilită, asupra căreia nu avem nicio putere. Tot așa, plecăm, lăsând în urmă o istorie labilă care ne aparține fără să ne aparțină.

În anul 2002 (mi-a atras atenția configurația celor două cifre 2 încadrând două zerouri), au plecat amândoi, scuturându-se de zdrențele putrede-otrăvite ale unei istorii vegheate de cea mai criminală ideologie a omenirii, având în cont în jur de o sută de milioane de victime... Tata, la începutul lunii a doua, februarie, iar mama, două luni mai târziu, la începutul Săptămânii Mari. Nu mai spun că i-am dus pe amândoi la cimitirul Cernica 2. Nu mai enumăr de câte ori revine cifra 2 în povestea asta. Trebuia, desigur, să urmez eu, primul lor copil, al treilea membru al familiei, care tânjeam, se pare, după cifra 3 a anului următor. Oricum, în 2003, în Vinerea Mare, la puțin timp după ce am fost constrâns să părăsesc Bucureștiul, mi-a perforat ulcerul și am ajuns cu tensiunea zero pe masa de operație, în spitalul județean Pitești. Împresurat de cifrele 0, 2, 3, am plecat din Bucureștiul natal care m-a scuipat afară, ca pe un dumicat otrăvit. O soartă demnă de un liber profesionist care trăiește din scrisul lui. Străbăteam cea mai fastă perioadă a anului, Săptămâna Luminată, în care se spune că porțile raiului sunt deschise pentru oricine. N-a fost să fie, însă, mai aveam, se pare, niște treburi de rezolvat pe aici, într-o istorie pe care mă străduiam s-o văd în culori cât mai prietenoase.

Scena literară colcăia de păcăleli și păcălici cu ștaif, construindu-și frumoase cariere, încurajați de profesori de limba română și critici de poșta redacției, autori de istorii literare și profesori de materialism dialectic, lucrând sub acoperire de filosofi și mari oameni de cultură. Literatura era, desigur, în altă parte. Eu însumi eram în altă parte, ca autor liber profesionist care nu mai reușise să publice nicio carte de șapte ani. Lăsam în urmă istoria labilă a patru romane ( Sonata pentru acordeon, Amantul Colivăresei, Îngerul încălecat și Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare ), bine primite la apariție, dar despre care nu se mai știa mare lucru. În răstimpul ultimilor șapte ani (1997-2004), istoria înghițise, fără să digere, cât pentru douăzeci de ani, fiind de-acum pe cale să regurgiteze.

Proorocii Ierusalimului fusese inițial un scenariu de film pe care a vrut să-l facă Lucian Pintilie. A stat un an și jumătate la Editura All, condusă de Augustin Frățilă, avându-l ca redactor pentru literatura română pe Răzvan Petrescu, după care a mai stat încă un an la editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească, condusă, la vremea aceea, de Dan Cristea. Manuscrisul Proorocilor a stat la All în așteptarea unor oportunități pentru publicare, fără să fie refuzat și fără să fie citit. Singura motivație-argument pe care am auzit-o din gura lui Augustin Frățilă, cât a stat manuscrisul în editură, și după aceea, când se întâmpla să ne intersectăm și aveam indelicatețea să-i amintesc de strania noastră colaborare, având drept obiect un manuscris pe care niciun salariat al editurii pe care o conducea n-a socotit oportun să-l citească, a fost : „Ce să fac, dacă autorii români nu se vând ?!”. Era, la o adică, cea mai pertinentă judecată aplicată autorilor români, emisă de directorul unei edituri de primă mână la vremea aceea, învins de sistem, ca să zic așa. Asta, în împrejurarea în care sistemul îi oferea respectivului un post de director de editură, fără a avea studii filologice, principala lui legătură cu literatura fiind prietenia cu Nichita Stănescu, căruia i-a pus niște poeme pe muzică folk. Redactorul Răzvan Petrescu, în schimb, era medic de formație și autor de proză scurtă, care se pare că n-avea pretenția să fie publicat-vândut. Când l-am întrebat dacă mi-a citit manuscrisul, mi-a răspuns, plângându-se de patronul editurii, că-l încarcă de-l cocoșează cu lucrări urgente, așa încât nu are timp de manuscrisul meu care, oricum, ar mai avea de așteptat până să poată fi publicat… Cu Augustin Frățilă, totuși, voi avea o poveste interesantă, peste vreo zece ani, la câțiva ani după ce a plecat la cele veșnice, lăsând în urmă istoria inedită a unui director de editură, cantautor de muzică folk și poet, aveam să descopăr cândva, autor al unei plachete de versuri numită Gramatica morții. În virtutea acestor calități și, mai ales, în virtutea legăturii cu editura All, unde a fost iubit, numele lui a fost dat celui mai consistent premiu pentru roman din România, care valora 10.000 de euro. Romanul meu Cronicile genocidului avea să câștige Premiul Augustin Frățilă, premiu care, din păcate, a sucombat, după ce a fost acordat doar timp de patru ani. O istorie prea scurtă, într-o vreme și un loc nefavorabile unor astfel de inițiative. Era un premiu prea cinstit, prin modul de jurizare, care includea, pe lângă trei critici, 20 de bloggeri votanți, iubitori de literatură și, totodată, prea folositor literaturii autohtone și scriitorilor, ca să poată dura, devenind, eventual, tradiție. Nu mai spun că ar fi făcut concurență premiilor Uniunii Scriitorilor, condusă pe temeiul unor politici literare de toată jena, care a pus umărul la subminarea literaturii naționale și prin subminarea Premiului Augustin Frățilă.

La Cartea Românească, manuscrisul Proorocilor a făcut un pas înainte, în sensul că a fost citit de redactorul de carte Mădălina Ghiu, cu care începeam, astfel, o colaborare de durată și de bun augur: preț de doisprezece ani, ea avea să-mi citească-redacteze nouă romane apărute la Cartea Românească, susținută financiar de Editura Polirom. Conform redactorului Mădălina Ghiu, romanul meu era bun de publicat, dar directorul Dan Cristea, implicat până peste cap în politicile literare pomenite mai devreme, a temporizat și amânat publicarea, până am găsit cu cale să dau dovadă de bun simț și să degrevez editura de manuscris.

În 2004, s-a ivit oportunitatea de a publica Proorocii Ierusalimului, redevenind scriitor activ, după șapte ani. Uniunea Scriitorilor, condusă la vremea aceea de Eugen Uricaru, a inițiat un proiect editorial cunoscut mai ales sub numele de Milionul lui Năstase. Primul ministru de atunci, Adrian Năstase, dona USR-ului un million de lei, spre a fi investiți în publicarea a douăzeci de cărți de literatură română contemporană. Un demers ce dorea, probabil, să perpetueze modelul monarhilor României, iubitori de cultură, care sprijineau financiar artiștii. Cele douăzeci de cărți cu numele domnului prim ministru Adrian Năstase care a sponsorizat publicarea pe pagina de gardă au fost scoase la Editura Publicațiilor pentru Străinătate, în tiraje de 300 de exemplare, nedifuzate nicăieri, care s-au prăfuit o vreme într-un birou din Casa Monteoru, după care au fost duse în pivniță și amestecate cu arhiva dispărută-aruncată la gunoi, cu puțin înainte de retrocedarea Casei Monteoru. Romanul meu, pentru care n-am luat niciun fel de drepturi de autor ci doar 50 de exemplare, împărțite la prieteni și la reviste literare, a apărut cu 3-4 greșeli de tipar-corectură pe pagină și multe exemplare aveau pagini lipsă și pagini albe. A avut, totuși, cronici bune, scrise de critici tineri, care nu auziseră de mine. A primit Premiul pentru proză al postului Radio România Cultural și a fost nominalizat pentru Premiile USR și pentru Premiul Cartea Anului, acordat tot de USR.

De atunci, Proorocii Ierusalimului a fost reeditat, în condiții normale, la Editura Corint, Editura Cartea Românească-Polirom, la Polirom, în colecția Top10+ și la Editura Napkut din Ungaria. În prezent, romanul, având copyrightul expirat de câțiva ani buni, poate fi găsit în tonomatele de cărți din gări din toată țara, sub forma ediției de buzunar din colecția Top10+. Eu nu mai primesc, de mult, de la Polirom, niciun fel de drepturi de autor și nici n-aș putea să am vreo pretenție în acest sens, dând editura în judecată pentru încălcarea legii drepturilor de autor, fiindcă editura s-a spălat pe mâini, vânzând patronului de tonomate nu se știe câte tiraje de nu se știe câte mii de exemplare, nu doar din Proorocii Ierusalimului, ci și din alte trei romane ale mele, apărute în colecția Top10+ : Amantul Colivăresei, Cronicile genocidului și Mirii nemuririi. Este, până la urmă, o regulă a jocului, împământenită la noi, în ultimii treizeci de ani, ca marile edituri să prospere, spoliind cu acte în regulă scriitorii și, implicit, literatura națională. Trăim în România, țara cu cele mai bogate resurse naturale din sud-estul Europei și, totodată, cea mai săracă țară din Europa, aflată în curs de devalizare și depopulare ( Munții noștri aur poartă, noi cerșim...), țara cu un sistem medical unic în Europa, în care bolnavii sunt pasibili să ardă în spitale ( Ardea spitalul... Bacovia. O, țară tristă, plină de humor... ).

După nouă romane editate-reeditate, de-a lungul a doisprezece ani la Editura Cartea Românească-Polirom, urmând regula jocului descrisă mai sus, care mi s-a impus și am acceptat-o, spre a putea publica, am decis atunci să mă retrag în afara istoriei, în așteptarea unor vremuri mai bune.

Radu ALDULESCU

Prozator, scenarist de film și teatru, Aldulescu este autorul romanelor Sonată pentru acordeon (1993), Amantul Colivăresei (1995) – Îngerul încălecat (1996), Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (1997), Proorocii Ierusalimului (2004), Mirii nemuririi (2006), Cronicile genocidului (2012), Istoria Regelui Gogoșar ( 2015 ) ș a. A primit numeroase premii, printre care Premiul I. Creangă al Academiei (2017) și Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția, 1999, pentru scenariul filmului Terminus Paradis. Dintre scenarile de film, amintim: Terminus Paradis (r. Lucian Pintilie), ecranizare a romanului Amantul Colivăresei, Proorocii Ierusalimului (r. Lucian Pintilie), Heidi (r. Cătălin Mitulescu).

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la iun simplu detaliu la viața integrală a orașului, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile, mini-episoade satirice. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

Cum am devenit câine de Vladimir Maiakovski; Ah, cât de multe pisici, cu Alexandru Malaicu, Scena Digitală, Sibiu.

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Vladimir Maiakovski - Singur în mulțime (poeme), traducere de Camelia Dinu, Ed Tracus Arte, 2021

Recomandată de Mihai ENE

Vești noi de la Dan Mircea Cipariu

CĂRȚI NOI

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

Black Button, 2021

ORATIO IN SOLITUDINES

de

Enrique Javier Nogueras Valdivieso

Oh, sigurătate, doamna mea absolută

protectoare silnică

a zilelor mele, a nopților mele și a somnului meu,

singurătate a dorinței și a verii

Singurătate a dragostei și a urii,

singurătate pustie, a memoriei și a oboselii

(trad Eugen Barz)

LITERA, 2021

Ed Pandora M

VIAȚA Culturală

Florica Courriol căutând un verb potrivit

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro