OPTm
nr. 86

Biografia fantezistă a lui Cobus Boogaard

Cobus, scria Admistadt, a fost un orfan crescut în familia unui morar și a soției acestuia. Cei doi nu puteau avea copii. Morarul era un bărbat aspru, care se îmbăta des și nu se sfia să-și încingă atât soția, cât și pe el. Pe de altă parte, ea era o femeie delicată și iubitoare, prin urmare copilăria lui Cobus fusese împărțită între iadul creat de bărbat și raiul izvorât din dragostea femeii. Neavând o cale de mijloc, micul Cobus și-a dezvoltat un simț deosebit de ascuțit, atât al binelui, cât și al răului. La puțină vreme după ce el împlinise cincisprezece ani, femeia moare de pneumonie. A doua zi, Cobus fuge din casa morarului. Hoinărește prin Țările de Jos și Germania, câștigându-și traiul din munci ocazionale, precum și din portretele pe care le desenează pe loc oamenilor pentru câțiva bănuți, în plină stradă.

La un moment dat, pe când avea șaptesprezece ani și se afla într-o piață din Amsterdam, schițând chipul bucălat al unui frizer, este abordat de un bărbat din public. După ce termină cu frizerul, bărbatul îl trage deoparte și îl roagă să-i facă și lui portretul. Îi spune că și el, la rândul său, este pictor, așadar îi cere un serviciu ca de la artist la artist. Pictorul, în vârstă de aproximativ cincizeci de ani, este înalt, bine îmbrăcat și are un aspect plăcut și prosper, ceea ce, bineînțeles, îl încântă pe tânărul Boogaard, care întrevede șansa unui câștig substanțial. Într-adevăr, bărbatul îi propune o sumă mult mai mare decât primea el de obicei, cerându-i, în schimb, să-i facă portretul la el acasă, nu în stradă. Mai mult, îi oferă propriile materiale pentru realizarea portretului. Boogaard îl însoțește pe bărbat până la locuința acestuia, o casă frumoasă și impunătoare din centrul orașului. Domnul Duirel, așa cum se recomandase pictorul, locuia singur și nu avea servitori, lucru de mirare pentru o persoană de vază ca el. Boogaard nu spune nimic, trăgând concluzia că Duirel era pur și simplu un tip excentric, care prețuia singurătatea, și oricum, faptul că acesta avea sau nu slujitori nu îl privea pe el.

Domnul se așază cuminte pe un scaun, și Boogaard începe să-i deseneze portretul. Pe măsură ce-i schițează chipul, artistul devine din ce în ce mai convins că aceea avea să fie cea mai bună lucrare a sa. Rezultatul final se dovedește, într-adevăr, pe măsura așteptărilor. Chipul de pe pânză este de o frumusețe tulburătoare. Dorind să-și admire mai bine realizarea, artistul face un pas în spate. În clipa următoare, chipul pictat devine monstruos. Îngrozit, Boogaard cască ochii cât cepele și scapă un țipăt. De pe scaunul său, Duirel, ale cărui trăsături rămăseseră la fel de plăcute, începe să râdă. Apoi se ridică și își privește portretul. Minunat, e minunat! exclamă el. Dumneavoastră aveți rara însușire de a vedea oamenii și lucrurile exact așa cum sunt, adaugă el zâmbind. Boogaard, cu ochii ațintiți în continuare la monstruozitatea de pe pânză, nu-și găsește vorbele. Domnul Duirel îl trage din fața șevaletului și îi oferă o cupă cu vin. Boogaard ar vrea să plece, însă nu a fost plătit și vinul este bun, așa că mai zăbovește nițel. Duirel îl întreabă dacă crede în Dumnezeu. Boogaard îi răspunde că da. Apoi îl întreabă dacă crede în diavol. Boogaard presimte vreo grozăvie și, înfricoșat, nu răspunde. Domnul Duirel începe din nou să râdă și îl îndeamnă să privească iar portretul. Boogaard refuză, însă el insistă și în cele din urmă, speriat că ar putea să nu-și primească banii, îi face pe plac. Chipul înfățișat pe pânză și-a recăpătat frumusețea uluitoare. Pe când se zgâiește la portret, Duirel îi spune că Dumnezeu și Diavolul sunt unul și același, depinde în ce moment îl privești. În timp ce Duirel continuă să vorbească, Boogaard se simte cuprins de o slăbiciune nefirească și se prăbușește într-un fotoliu. Chipul lui Duirel îi dansează în fața ochilor. Îi urmărește buzele mișcându-se și fie intră într-un soi de transă, fie adoarme, iar în viziunea sa, ori în vis, este martorul unei scene teribile, în care o femeie este violată de un grup de bărbați, și mai apoi ucisă și devorată de câini. În același timp însă, scena degajă o frumusețe ireală, căci în urma ororii se naște un înger. Pe urmă imaginea se întunecă și în locul îngerului întrezărește un diavol, apoi își revine. E în continuare în cameră, iar Duirel șade la biroul său, studiindu-l liniștit. În acel moment trăiește senzația clară că se află pe o scenă, și totul în jur e decor, hârtie colorată, în spatele căreia, dacă ar rupe-o, ar vedea o cu totul altă lume. Duirel îl întreabă dacă se simte bine și senzația dispare. În schimb, da, se simte chiar foarte bine, eliberat brusc de frică și cu o poftă nestăvilită de viață. Gazda sa îi umple din nou paharul și îi oferă o țigară de foi, iar în cameră e cald și miroase frumos, băutura e fină și aroma tutunului îl amețește plăcut.

Urmează o discuție lungă despre artă, despre pictură și desen în special, dar și despre literatură și dans, în cadrul căreia Duirel, care dă dovada unei erudiții remarcabile, poartă mai tot greul, însă Boogaard nu se simte deranjat, dimpotrivă – îl ascultă fascinat, convins că are multe de învățat de la acest tip rafinat. Printre altele, Duirel îl întreabă care este motivul pentru care pictează, iar el, naiv, îi răspunde că pentru bani, la care Duirel zâmbește și spune că da, acesta este mai întotdeauna un motiv, dar care este cel adevărat, motivul ascuns. Boogaard dă din umeri și-i spune că-i place. Poate că pictezi ca să poți vedea , spune Duirel. Ce să văd? îl întreabă Boogaard. Ce-ai văzut mai devreme, îi răspunde el, apoi schimbă vorba. După câteva ore se despart, iar Duirel îi plătește chiar mai mult decât îi promisese și îl invită să-l viziteze oricând îi poftește inima. Boogaard pleacă fericit de acolo și închiriază o cameră la un han. Noaptea visează iarăși scena cu femeia, însă de data aceasta conducătorul bărbaților e chiar el. Se trezește în toiul nopții și realizează că a ejaculat. Visul se repetă câteva nopți la rând, iar uneori e tot el liderul, alteori e Duirel, sau amândoi în același timp, și uneori el și Duirel sunt una și aceeași persoană. Începe să picteze scena, însă e urmărit constant de nemulțumire, pentru că trebuie să fie exact cum e în vis, doar că în vis imaginea se schimbă încontinuu, iar în timp frustrarea se transformă în obsesie. Curând înțelege că dacă nu va izbuti să-și smulgă imaginea din cap și s-o transpună pe pânză, își va pierde mințile. Se duce de câteva ori acasă la Duirel, însă ușa e întotdeauna închisă și nu vine nimeni niciodată s-o deschidă.

După o vreme, pleacă din oraș. Rătăcește din nou dintr-un loc în altul, desenând chipuri străine pentru câțiva bănuți. În tot timpul acesta încearcă să reproducă imaginea din visul său. După câțiva ani reușește. Singur, ca întotdeauna, într-o cămăruță dintr-un han de nicăieri, își contemplă opera. E perfectă, exact ca-n viziunea sa. Cel mai mulțumit este de mica siluetă ce urmărește scena uciderii. Câteodată o vede ca pe un copil, alteori ca pe un înger, uneori ca pe un diavol. Uneori pare un bărbat pitic. Se privește în oglindă. A slăbit foarte mult, părul i s-a rărit, la început nu-și recunoaște chipul. Se uită stăruitor, așteptând ca reflexia să redevină familiară, dar degeaba. Odată cu imaginea, a scos și altceva din el. Ceva pierdut pentru totdeauna. Apoi i se pare că zărește o sclipire cunoscută în privirea celui din oglindă și tresare. Se privesc în ochi și figura din oglindă zâmbește. A rămas ceva acolo, dar prea puțin din ce-și amintește. E o mică parte din el plutind în derivă în străfundurile irisului, însă restul îi aparține lui Duirel.

Se întoarce în Amsterdam. Primul drum îl face la Duirel. Ajunge cu greu în piața unde se află casa. E slăbit, se ține cu greu pe picioare. Își ridică privirea și măsoară clădirea. Abia acum observă obloanele mari, de culoare roșie. Ce frumoase sunt, își spune, și nu știe nici el din ce motiv îi vine să plângă. În desagă își poartă opera. Moartea Luminii. Se apropie și bate cu putere. Niciun răspuns. Bate din nou, ca un nebun. Degeaba. Se prăbușește în fața ușii.

Când se trezește, e noapte. Speriat, întinde mâna după desagă. Nu o mai are. Țâșnește în picioare și o caută înnebunit prin întuneric. Desaga a dispărut, în schimb, la câțiva pași, aruncată pe caldarâm, găsește pânza cu Moartea Luminii. Sufletul îi revine în trup. Fericit, o bagă în sân și se îndepărtează de casă.

Pleacă în Germania, unde locuiește câțiva ani. Pictează, uneori muncește, alteori cerșește. Câteodată fură. Bea din ce în ce mai mult. Nu este văzut în compania vreunei femei, nici a vreunui bărbat. Este prins pe când încerca să fure o găină și bătut strașnic. Reușește să fugă din oraș și se întoarce în Amsterdam. Anul este 1453. Se duce din nou la casa cu obloane roșii și bate la ușă. De data aceasta, cineva îi deschide.

(fragment din romanul Isus din întuneric, în curs de apariție, la Editura Litera)

Radu GĂVAN

(n. 29 decembrie 1978) este autorul romanelor Exorcizat (2014), Neverland (2015) și Diavoli fragili (2017). A primit Premiul de Debut „Mircea Ciobanu” al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul pentru cel mai bun roman la Festivalul „Alexandru Macedonski” (pentru Neverland). Cel mai recent roman al său este Isus din întuneric (2021). Tradus în germană, prezent în publicații, remarcabil și prin poeziile sale, Radu Găvan se plasează în avangarda generației lui.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la iun simplu detaliu la viața integrală a orașului, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile, mini-episoade satirice. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

Cum am devenit câine de Vladimir Maiakovski; Ah, cât de multe pisici, cu Alexandru Malaicu, Scena Digitală, Sibiu.

 

 

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Vladimir Maiakovski - Singur în mulțime (poeme), traducere de Camelia Dinu, Ed Tracus Arte, 2021

 

Recomandată de Mihai ENE

 

 

Vești noi de la Dan Mircea Cipariu

 

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI NOI

 

 

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

 

 

 

 

Black Button, 2021

 

ORATIO IN SOLITUDINES

de

Enrique Javier Nogueras Valdivieso

 

Oh, sigurătate, doamna mea absolută

protectoare silnică

a zilelor mele, a nopților mele și a somnului meu,

singurătate a dorinței și a verii

Singurătate a dragostei și a urii,

singurătate pustie, a memoriei și a oboselii

(trad Eugen Barz)

 

LITERA, 2021

 

 

Ed Pandora M

 

 

VIAȚA Culturală

Florica Courriol căutând un verb potrivit

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro