La începutul anilor 2000, elev fiind în școala primară, ascultam discuțiile colegilor mei despre cât de fascinați erau despre un anume supererou sau cât de mult și-ar fi dorit ei să fie în locul lui pentru a putea salva lumea de rele. Povesteau cu dorință în suflet ce ar fi făcut ei, creând planurile pe bucățile pătate de cerneală ale vreunui caiet sau mâzgălind pur și simplu pe foi de hârtie scheme copilărești. Recunosc, luam și eu parte la aceste excese de imaginație, însă puțin mai temperat, făcându-mă că sunt la curent cu subiectul, deși nu mă uitam la genul ăsta de desene cu Superman sau Batman, din simplul fapt că nu mă atrăgeau. Mi se părea o lume complet neverosimilă, și bănuiam undeva, în sufletul meu de copil, că în momentul când voi afla adevărul crunt cum că aceste lumi nu sunt reale, voi trăi o dezamăgire zdravănă, așadar am ales să mă mențin cu picioarele pe pământ.

Am avut acces la televizor de mic și m-am uitat la desene excesiv de mult, însă preferam producțiile mai degrabă realiste, ce prezentau viața unor personaje în limitele dictate de realitate. Aveam figurine cu supereroi, mă jucam cu roboți și mașini, dar schimbam postul când dădeam de ele pe micul ecran. Este adevărat că am crescut cu basme, le-am citit, am văzut ecranizările lor și producțiile Disney, însă din nou nu puteam rezona cu ele, pur și simplu nu era pentru mine lumea care se deschidea în acele povești. Asta până când, pe la vârsta de zece ani, am primit în dar un volum din seria Harry Potter. Primul contact a fost cu al treilea volum al seriei, după care le-am devorat efectiv și pe primele două, așteptând cu nerăbdare și apariția celorlalte. În sfârșit îmi găsisem o lume fantastică de care să aparțin, o lume pe care o simțeam că poate lua oricând formă în viața reală.

La o distanță de două decenii, spre finele anului 2020, am hotărât că este timpul să recitesc seria, cu mintea și cunoștințele acumulate până acum, pentru a vedea dacă fascinația este încă prezentă. Mi-am dat seama că răspunsul este afirmativ, însă, cu toate că în toți acești ani am rămas conectat cu lumea magică și cu știrile despre noile apariții din serie, nu le-am mai dat atâta importanță. În acest timp, au mai apărut hituri, cum ar fi Stăpânul Inelelor și seria Hobbitul sau mult dezbătuta și discutata serie Urzeala Tronurilor. Nu am citit volumele, dar filmele și serialul le-am văzut și chiar mi-au plăcut, însă nu am putut să mă regăsesc în personaje sau în acțiunile lor. Nu mi-aș fi dorit cu niciun chip să trăiesc în lumea hobbiților lui Tolkien sau a regatelor din opera lui George Martin.

Am prieteni care sunt absolut fascinați, colecționând cărți, filme și suvenirurile aferente seriei cu figurine, căni, tricouri și alte asemenea obiecte branduite. Stând astfel lucrurile, m-am întrebat: oare nu cumva fiecare individ, sau cel puțin cei care cărora le plac astfel de creații, își alege o lume specifică în care să evadeze, în care să se retragă atunci când viața reală îl copleșește? Nu cumva un fragment din universul acela fantastic mișca ceva în inconștientul nostru și ne determina să ne dorim să revedem sau să recitim iar și iar creațiile respective, acestea fiind biletul nostru de intrare către universurile miraculoase?

Sunt cărți la care revenim din când în când, unii dintre noi le numesc cărți-cult, însă nu știu câți dintre noi ne-am dori să trăim de exemplu în Rusia lui Lev Tolstoi sau în Franța descrisă de Victor Hugo. Multe dintre aceste volume înfățișează evenimente pe care atât autorii, cât și oamenii din acele vremuri, le vedeau în jurul lor, nu era nimic atipic. Pentru mulți cititori, operele lui Jules Verne păreau adevărate opere science-fiction, cei ce le citeau nu își puteau închipui vreodată mijloacele de transport descrise de autor în cărți sau modalitățile inedite de călătorie, însă după o sută și ceva de ani acestea s-au materializat. Ce se întâmplă însă când ne reîntoarcem în realitate și ne dăm seama că tot ce am trăit nu a fost decât o închipuire, ce nu se va materializa vreodată în realitate? Mulți dintre noi trăim dezamăgiri, alții ne simțim goi pe dinăuntru, ca și cum ceva atât de drag ni s-a luat. Revenirea după călătoria din lumea fantastică poate fi una destul de bruscă dacă nu discernem între cele două lumi. Să luăm, de exemplu, ce au declarat unii spectatori după ce au văzut pelicula Avatar, regizată de James Cameron, în anul 2009. Mulți dintre ei au afirmat că au avut tendințe suicidale cauzate de faptul că lumea de pe planeta Pandora nu este reală, iar populația Na’Vi este doar o ficțiune. Filmul fusese lansat în 3D, iar experiența era mult mai reală decât vizionarea clasică în 2D, mai ales că regizorul a știut să creeze un univers epic și extrem de bine dozat și atractiv vizual.

În volumul său, Vrăjitoarea trebuie să moară. Psihologia basmului, Sheldon Cashdan afirmă că oamenii au tendința de a lua poveștile foarte în serios, aplicându-le astfel în viața reală. Aș spune că acest lucru se întâmplă de mici, atunci când suntem expuși basmelor populare pe care le citim, chiar dacă unele dintre ele nu sunt neapărat potrivite pentru categoria respectivă de vârstă. Nu vom intra aici în detaliu despre psihologia basmului, cert este însă că încă din fragedă pruncie suntem martorii lumilor ficționale, pe care raportate la lumea reală le considerăm mult mai bune și mai plăcute.

Cu toate acestea, impresia de siguranță și liniște este una complet falsă. În lumile ficționale, pericolele pândesc la tot pasul și sunt atât de intense încât un om neinițiat sau fără puteri ieșite din comun nu le poate face față. Vietățile de acolo sunt care de care mai monstruoase, iar vărsarea de sânge este omniprezentă, după cum vedem în Urzeala Tronurilor.

Dacă credem că lumea construită de C.S. Lewis în Cronicile din Narnia sau cea din Harry Potter este una lipsită de griji, ne înșelăm amarnic, iar citind cărțile ne dăm seama de acest lucru. Povestea micului vrăjitor, care reușește să învingă toate piedicile vieții în încercarea de a stârpi răul, poate părea una plăcută la lectură atunci când suntem mici, însă, pe măsură ce creștem, observăm și violența extremă ce are loc de-a lungul romanelor. Periculozitatea stă și în faptul că magia de care se leagă toate aceste lumi ficționale poate fi folosită în ambele direcții: atât în context benefic, cât și într-unul malefic, cel din urmă putând fi fatal de cele mai multe ori. Deși magia ne poate face viața mai ușoară în unele aspecte, ea nu poate înlocui sub niciun fel sentimentele ce izvorăsc din adâncul sufletului nostru. Nu există o poțiune sau ceva care să îl facă pe un om să se îndrăgostească, de exemplu, sau, cel mai important, nu există nicio modalitate prin care o persoană sau o ființă odată ucisă să fie adusă înapoi din lumea cealaltă. Într-o carte ce face parte din universul Harry Potter , intitulată Poveștile bardului Beedle – este un volum de povestiri asemănătoare basmelor din lumea non-magică –, J.K.Rowling ne comunică următorul lucru: niciun om, bărbat sau femeie, fie că provine din lumea magică sau nu, nu a scăpat niciodată de o rană psihică, mentală sau emoțională, deoarece a răni este la fel de uman ca a respira.

Evadăm în lumile fantastice prin intermediul literaturii și al filmelor, pentru că realitatea în care trăim nu ne este suficientă. Uneori poate nu ne mai regăsim în valorile oamenilor din jurul nostru, și, din acest motiv, avem tendința de a ne apropia de caracterul unor personaje din lumi ficționale. Autorii, căci ne referim în special la literatură, au observat acest lucru și, din când în când, apare câte o creație fantastică cu un bogat univers imaginat, care efectiv zdrobește vânzările.

Din păcate, odată cu dezvoltarea platformelor de video streaming succesul unor cărți apare în general după ce acestea au fost fie ecranizate, fie transformate în episoadele unui serial. În unele situații, cum este cazul Harry Potter, se pot realiza și spectacole de teatru, iar o așa-zisă continuare a operei să fie efectiv publicată sub formă de scenariu, fără a mai fi creat un roman, cum este volumul opt al seriei Harry Potter și Copilul Blestemat , ce a fost scris direct sub formă de spectacol.

În cazul seriei Stăpânul Inelelor,compania Amazon Prime a început deja producția pentru un serial cu o acțiune ce are loc înaintea întâmplărilor scrise de Tolkien. Având în vedere că personajele sunt complexe, cu un arbore genealogic bogat, iar lumile respective au o istorie de-sine-stătătoare, poveștile care se pot țese sunt infinite, și într-un fel este și normal ca publicul să își dorească mai mult și mai mult de la personajele pe care le iubește.

Un lucru demn de observat este acela că, în afară de literatura SF și de lumile construite într-un viitor îndepărtat, în majoritatea dintre acestea nu există tehnologie sau dacă este prezentă este la un nivel rudimentar. Există explicația conform căreia unele romane de acest gen au fost scrise în perioade când tehnologia nu era atât de dezvoltată, însă acest lucru nu poate crea decât un avantaj în sensul că cititorul de astăzi, care își petrece cel mai mult timp în fața unor ecrane de tot felul, are nevoie de o pauză. Creierul nostru nu mai are timpul necesar să se odihnească, să analizeze tot ce este în jur, deoarece acțiunile se petrec cu o viteză uluitoare, iar informația curge de peste tot. În fantastic totul are o anumită calmitate, o anumită curgere firească.

Mă întorc din nou în lumea lui Harry, deoarece acțiunea are loc prin anii ’90, deci mai aproape de zilele noastre, iar la școala Hogwarts, unde sunt tinerii aleși să facă magie, tehnologia nu poate funcționa, deoarece interferează cu farmecele puse pentru a o proteja. Nu există nici măcar curent electric, holurile fiind încălzite de torțe, iar camerele comune de focul din șemineu. Putem afirma că prin intermediul magiei se poate suplini lipsa tehnologiei, aceasta din urmă fiind o caracteristică specifică oamenilor non-magici, adică celor Încuiați sau Ageamii, în termenii utilizați în diferitele traduceri românești ale cărții. Cu toate acestea, tinerii de acolo sunt fericiți și nu au nevoie de tehnică pentru a li se atrage atenția, învățând un lucru ce astăzi lipsește cu desăvârșire: comunicarea.

În romanele lui J.K.Rowling, elevii vorbesc între ei, comunică și își împărtășesc cele mai intense temeri, dar și sentimentele de prietenie sau de iubire. În cele aproape nouă luni petrecute acolo, timp de șapte ani cât durează cursurile, comunicarea este inevitabilă, iar tinerii învăța să se descurce singuri, fără părinți sau rude. Dincolo de pericolele care pot pândi la tot pasul, nu există depresie sau anxietate în rândul celor ce studiază, pentru că toți simt că aparțin unei comunități, nefiind lăsați singuri. În prezent rata anxietății și a depresiei atinge în rândul tinerilor cifre dramatice pe tot globul, suntem din ce în ce mai singuratici, iar perioada pandemică pe care o traversăm adâncește și mai mult aceste stări. Nu e de mirare că mulți își caută liniștea și evadarea în astfel de lumi, pentru că într-un mod straniu acolo se simt înțeleși și senini. În altă ordine de idei, universurile fantastice sunt benefice mental atâta timp cât discernem realitatea de ficțiune, menținând o balanță între cele două. Dacă talerul înclină mai mult către zona fantastică, dezamăgirea trăită în momentul când observăm că nu este reală va fi cu greu depășită.