59 / 12 aprilie, 2021

Despre curajul mărturisirii

Când vine vorba de iubire, apele sunt destul de clar despărțite în poză: de-a stânga se întinde un, să-i zicem, machism intelectual (indiferent de gen), flegmatic și refractar, disimulant și mai degrabă steril, iar de-a dreapta, un abandon de sine inconștient, vesel, numit fericit, în firea ritmurilor antropo- și etno-logice, lipsit de idei și așteptări.

Dincolo de sarcasmul falselor certitudini, când ne-am mai gândit la iubire, fără să ne referim, de fapt, la altceva, fără o oarecare jenă (din considerente intelectuale) sau fără să căutăm să detensionăm vreo pulsiune? De aceea m-am bucurat de cartea Lorenei Stuparu. Nu știu dacă se găsește în librării. Este, însă, un dar pe care ni l-am putea face, o carte despre iubire, iubirea de dincolo de legi, de morală, iubirea care face abstracție de virtute, de datorie, nicidecum dintr-o pornire în răspăr, ci pentru că pur și simplu iubirea duce dincolo de bine și de rău, cum a văzut Nietzsche.

Iubește și lasă-mă în pace este o împlinire platoniciană discursivă, îmi pare, în sensul în care cartea și numai cartea reunește cele două voci ale cuplului. Altfel, povestea curge din două conștiințe, pe două voci care-și fac drum în pagină prin intermediul memoriei involuntare, mecanice a celei care a rămas să spună povestea. Vorba vine povestea! Citim un poem biografic, desigur minimalist, în care intimitatea cotidiană, domestică își arată multiplele posibilități de trăiri și nevroze pentru niște spirite iscoditoare, provocatoare, tobă de carte, total nepregătite pentru furtunile sentimentale, hormonale, instinctuale. Căci în fața împlinirii prin celălalt propria conștiință își declară kantian inutilitatea. „Pe scurt, cu cât sunt mai îndrăgostită, cu atât sunt mai proastă și mai bolnavă” își repetă frecvent cea rămasă spre a depune mărturie.

Desigur, sunt consemnate toate fețele, toate vârstele iubirii. De la cea infantilă, la limita agresiunii și traumei – „Mugurel Răducanu o fugărise cu o pisică moartă în semn de curtoazie” , la iubirea cu aspirații erotice, până la iubirea maternă și filială, și, în cele din urmă, la iubirea față de Dumnezeu chemat să ne salveze din depersonalizarea amoroasă. De fiecare dată, cu fiecare vârstă, tot ceea ce se credea așezat, cu o evoluție egală și previzibilă se volatilizează în fața trăirilor, stărilor inconștient create de celălalt: „Era a nu știu câta oară când înțelegea că în fața situațiilor esențiale dădea «delete» pe toate cunoștințele acumulate și se redeșteptau în ea pofta de fabulație primitivă, spaimele ancestrale, instinctele, ignoranța crasă” (p. 38).

Erotismul, ne spun ambele voci ale cărții, echivalează cu un restart, cu o reconfigurare de traseu, o reconfigurare a sinelui în funcție de celălalt, poate, de ce nu, cu o depersonalizare. Întâi, este renunțarea la tot ce este exterior cuplului: „stăteau îmbrățișati la bara cerșetorilor și ea își freca obrazul de geaca lui aspră de blugi. Împachetați în aceleași gânduri inventau povești despre casele vechi pe care le căutau în plimbări” . Apoi este căutarea aproape automată a unui sens, a unei explicații pentru regândirea propriei existențe, a oricărui sens, a oricărei explicații, indiferent de cât de implicată sau urgisită este logica de altădată: „Acum știu (...) că ne-am întâlnit pentru a fi și noi într-o zi oameni întregi, că toată viața am fugit după tine și tu ai fugit de mine fiindcă simțeai că nu o să-ți fie ușor, iar eu știam că numai tu poți să continui viața noastră împreună și să mă iubești așa cum nu mi-ai arătat-o niciodată” (p. 50). După trăire și justificare, apare mirarea, poate rușinea, ar spune E.R. Dodds. Apare mirarea regăsirii de sine altfel, când începe trezirea, iar creierul iscoditor, doldora de răspunsuri livrești, grele, filosofice își cere drepturile: „De unde începe ireparabilul în viața unui om?” (p. 43). Furtuna îndrăgostirii lasă în urmă celelalte forme de iubire: iubirea maternă și iubirea de Dumnezeu. Dacă prima vine cu încărcături similare de instinctualitate, de inexplicabil, de inconturnabil, dar și de sentimentul datoriei, credința deschide câmpul infinit, inefabil al așteptărilor și promisiunilor: „vreau să apuc ziua în care să încep să trăiesc creștinește. Nu e ușor când toată viața ai trăit drăcește, în desfrânarea minții și a trupului. Sufletul nostru e mort, citește orice rugăciune și vezi că toți oamenii sunt în starea asta, de la Adam încoace”. Setea de mântuire ascunde setea de răscumpărare, răscumpărare care, aproape de fiecare dată, se produce doar prin sacrificiul celuilalt, de regulă a celeilalte: „Incapabilă de o minimă strategie cuceritoare, mă simt în schimb pregătită pentru orice sacrificiu: de la mutilări fizice la umilințe morale, de la devotamentul orb, hipocratic, până la ștergerea ființei proprii din cartea vieții” (p. 94). Iubirea este ieșire din sine, depersonalizare, este dionisiaca topire în sinele colectiv, deși, în realitate nu sună așa prețios: „N-am vrut să cred. Dar ăsta e adevărul. Mi se întâmplă aceleași lucruri ca și altora”.

Mărturia îndrăgostitei nu se citește dintr-o suflare. Paragrafele nu aduc lămuriri, completări. Nu avem un tablou pe care să-l reconstituim mental la când ajunge la ultima pagină. Mărturia ar putea curge în continuare. Și probabil că așa se și întâmplă în conștiința care are încapsulate cele două voci ale cuplului. Ne oprim brusc, sub semnul dubitativului, într-un dialog care continuă in absentia , dialog care va amuți atunci când lumina mărturisitoarei va amuți. Iubirea o dată trăită rămâne într-un dialog infinit cu sine, cu memoria, cu ce a fost, cu ce ar fi putut fi, cu ce a rămas, cu ce va deveni.

Lorena Stuparu este o scriitoare pe cât de discretă, pe atât de rafinată. Formată, să acceptăm, de dragul convenției, în anii ’90, expresia sa este puternic susținută de background-ul preocupărilor substanțiale filosofice (este cercetător științific la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu“ al Academiei Române, București). În 2019 a publicat volumul de versuri Citește-mi dacă se lasă întunericul (Editura Evdokimos), în care expresivitățile lirice ne dovedesc că suntem în fața unei mari poete, care, însă, nu se prețuiește ca atare.

A mai scris: Cultură și identitate politică în România postcomunistă (2015); Our identity: a substantial reality or a convention? (LAMBERT Academic Publishing, 2014); Filozofia chiriașului grăbit – studii și eseuri (2011); De la cetățenia clasică la eurocetățenie. Între realitate și utopie (ISPRI, 2009); Simbol și recunoaștere la Mircea Eliade. Semnificații religioase, politice și estetice (2006; 2017 – Ediție revăzută și adăugită, Editura Institutului de Știinţe Politice și Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu”). A coordonat volumul Identitatea individuală în contextul globalizării. Studii și interviuri (Aius, 2013). Este coautor la Enciclopedia gândirii politice românești (2020; 2018; 2017, ISPRI); Sistemul politic din România. Actori, instituții, provocări (ISPRI, 2014), Teorii ale legitimității puterii (ISPRI, 2014), Liberalismul occidental al secolului XX (ISPRI, 2011 ș.a.

Lorena Stuparu, Iubește și lasă-mă-n pace, Editura Neuma, 2020

Xenia NEGREA

Este lect. univ. dr. habil. la Universitatea din Craiova. A scris și a publicat impresii despre literatură, perspective asupra expresionismului și postmodernismului, fiind preocupată de autenticitate, credibilitate, idei de dincolo de prejudecăți.

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Imaginație epică, frază de maximă literaturitate, talent evident. Pavel NEDELCU m-a fermecat prin fabulația care crește epidemic, de la iun simplu detaliu la viața integrală a orașului, cuprinzând în cuvinte puține straturi existențiale diverse, nunațe emoționale incredibile, mini-episoade satirice. Adică scrie literatură, nu se oprește la a relata un fapt.

Doina RUȘTI

Cum am devenit câine de Vladimir Maiakovski; Ah, cât de multe pisici, cu Alexandru Malaicu, Scena Digitală, Sibiu.

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Vladimir Maiakovski - Singur în mulțime (poeme), traducere de Camelia Dinu, Ed Tracus Arte, 2021

Recomandată de Mihai ENE

Vești noi de la Dan Mircea Cipariu

CĂRȚI NOI

Un roman „istoric”, în sensul că a fost primul mare roman postdecembrist, Sonata pentru acordeon de Radu Aldulescu, după mulți ani, vede din nou lumina tiparului săptămâna aceasta, la Ed LITERA.

Primele exemplare sunt cu autograf.

Black Button, 2021

ORATIO IN SOLITUDINES

de

Enrique Javier Nogueras Valdivieso

Oh, sigurătate, doamna mea absolută

protectoare silnică

a zilelor mele, a nopților mele și a somnului meu,

singurătate a dorinței și a verii

Singurătate a dragostei și a urii,

singurătate pustie, a memoriei și a oboselii

(trad Eugen Barz)

LITERA, 2021

Ed Pandora M

VIAȚA Culturală

Florica Courriol căutând un verb potrivit

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro