Un timp atât de cețos: debutul

Deja de prin 1998 începuse să sufle vântul schimbării. Apăreau încă romanele șaizeciștilor, optzeciștii scoteau cărți pe la fostele edituri socialiste, dar își făcea loc și o altfel de literatură. În 1997 a apărut un volum de proză scurtă semnat de Ioana Drăgan - Vietăți și femei, care a stârnit discuții pozitive. Se credea că proza o va lua în direcția genului scurt, mai ales că în toată perioada de final a comunismului fusese la modă proza scurtă. Povestirile Ioanei erau foarte vizuale, minimaliste ca story și cu personaje clar desenate. Cred că Boerescu scosese seria de antologii de proză de prin 1995 până prin 1999, la care toată scriitorimea era atentă. Se vorbea atunci despre o nouă generație, astăzi căzută în uitare, dar care a avut rolul ei în epocă și în apariția douămiiștilor. Cred că pe atunci apăruse la Nemira un roman minimalist, povestire la persoana I, semnat de o prozatoare al cărei nume l-am uitat, mai mult o plachetă, care circula prin mediile culturale bucureștene. Nu se găsea în librării, dar știai pe la cine a ajuns, cine o citește. Poate Dan Petrescu să-și mai amintească nume, titlu.

În 2000, cred, a apărut Muzici și faze de Ovidiu Verdeș, iar nu după mult, în 2001, Simion liftnicul de Petru Cimpoeșu - la Compania, editură tânără și pe care se așezaseră mulți ochi. Romanul făcea oficial începutul minimalismului, era o poveste destul de subțire, care păstra încă stilul satiric al optzeciștilor, ceva scurt, ușor de citit. Romanul lui Cimpoeșu mi-a atras imediat atenția și deja visam să public la Compania. Mă învârteam prin edituri, lucram la Humanitas, și încercasem prin multe locuri să public Fantoma din moară, fără succes.

Totuși începea să apară proză, povestire de suprafață, fără profunzimile, fără viziunea complexă din proza sud-americană, devenită la sfârșitul anilor 80 un fel de culme. Am citit multă proză în perioada 2000-2003, cărți subțiri, care semănau una cu alta, în care naratorul-personaj era foarte supărat, în niciuna dintre cărțile acelui timp nu se înțelegea bine motivul supărării, dar era clar că era vorba despre o povară, ceva întotdeauna legat de ceilalți. Tonul descindea din satira perioadei anterioare. Doar tonul. E tot ce-mi mai amintesc din toate cărticelele începutului. Despre unele aflam cu întârziere, accidental. Într-o zi de toamnă stăteam cu Groșan, la cârciuma zisă Groapa, de la Muzeul Literaturii și-a apărut Dan Lungu. Atunci îl vedeam prima oară. Își publicase un volum de povestiri, Cheta la flegmă (1999) și îl dădea cu dedicație, de fapt i-a dat lui Groșan un exemplar. Ne-a amuzat titlul. Era deja anul 2000. Abia după aceea, a apărut Cimpoeșu, iar în 2003 au venit o groază de cărți care pendulau între autobiografism mizer și satiră. Atunci am trimis și eu primul roman la Compania. Era un timp atât de cețos, încât în jurul fiecărei cărți se închega repede o poveste. E lung să vă povestesc de ce mi-am luat romanul de la acea editură, altfel stimabilă și prima care mi-a acceptat o carte de proză. Am pierdut timp, eram nehotărâtă și aveam idiosincrazii varii și mai ales planuri. Cred c-atunci m-am întâlnit cu poeții, care păreau foarte legați între ei, ca atitudine, ca teme literare și chiar fizic, în sensul că toți erau înalți, așa mi-i amintesc, umbre lungite pe pereții Casei Monteoru: Komartin, Axinte, Perța, Dan Sociu, care te cucerea de la primele vorbe, dar mai ales Răzvan Țupa, de-o eleganță desăvârșită, de-o sensibilitate pe care o mai regăsesc și astăzi intactă. Din același grup mai făceau parte Ruxandra Novac, pe care n-am văzut-o niciodată, dar pe care am citit-o, și Elena Vlădăreanu, foarte activă.

Abia în 2004 am publicat, în fine, primul meu roman, Omulețul roșu, luat de la Compania, fără motiv. Îmi amintesc cum mergeau lucrurile pe atunci, îmi amintesc emoțiile lansării, ale primelor cronici. Ziarul Ziua era cea mai ascultată instanță. Avea un supliment literar (Ziua literară), iar cărțile care erau pomenite acolo intrau în topuri, erau luate în considerație. Luminița Marcu mi-a făcut prima cronică în acel ziar, apoi a urmat cea a lui Horia Gârbea, tot acolo. Lansarea a fost la Gaudeamus, ceva cu câțiva oameni. Nici măcar poze nu am. Dar intrarea în lumea literară mi-a adus multe bucurii, din perioada aia datând unele dintre prieteniile mele. Bineînțeles, făceam parte din proletariatul literaturii, lucru rămas neschimbat până în ziua de azi.

Un an mai târziu, deja viața începuse să se facă mai dificilă. Recent am dat de un film de la TVR, de prin 2005, cu scandalul Goma, în care se vede câte ceva din viața castei (vezi pe frontispiciul articolului).

Cred că în 2004 s-a înființat colecția Ego Proză, la Polirom, primele cărți, cu artificii și stângăcii, nu mi-au produs nicio impresie. Scriitorimea căuta deja locuri calde, căi ușoare de trai, modalități oficiale de promovare, de traducere, chestii pe care eu le-am aflat mult mai târziu. Totul se subordona consumerismului, iar proza de tip minimalist era văzută pe atunci ca o fază minoră, ceea ce a și fost până la urmă. Exista o nevoie reală de simplificare narativă, dar ea a degenerat în schilodirea poveștii, încât s-a ajuns în scurt timp ca minimalismul să echivaleze cu improvizația epică. Dan C. Mihăilescu a fost primul teoretician serios al fenomenului, volumul al II-lea, dedicat prozei, din cartea sa, Literatura română în postceaușism, apărând în 2006, ceea ce a și marcat, prin coincidență, trecerea într-o altă etapă. Uitându-mă în urmă, către proza perioadei, nu-mi vin în minte nici autobiografismul, nici miorlăielile de atunci ale prozatorului, ci caricatura involuntară a epicului, o încercare disperată de a schimba totul. Mai curând aș vorbi despre un epic naiv, cu nesiguranțe și schematisme. Ceea ce lipsea era cultura, chiar educația minimă de multe ori, de unde golurile enorme din proza douămiistă și echilibrul atât de precar al construcției. Ceea ce a rămas aparține tot scriitorilor formați la apăsătoarea cultură optzecistă.

Deja eram oficial scriitoare de un an bun, când au început să apară romane, reviste, alt gen de scriitori, mai orientați, mai snobi. Poate că anul 2005 a fost unul de vârf. Din ce-mi mai amintesc acum, ar fi că eram pe finalul romanului Zogru și cândva, într-o pauză de o zi, am citit Cruciada copiilor de Florina Ilis (2005). În același an a apărut și Degete mici de Filip Florian. Au început să apară reviste. Revista Observator cultural începuse să fie vizibilă. Lumea deja era mai individualistă, a fost cred anul în care a început promovarea organizată, de tip occidental. Intrase într-unii dintre noi și un fel de activism, alții doar făceau gălăgie. Aveau loc întâlniri, mai târziu numite reuniunile pișcotarilor, un fel de cenacluri, alții făcuseră asociații, grupări alternative la USR. Se citea încă Litere, arte & idei (LAI-ul, cum i se zicea familiar), supliment al ziarului Cotidianul, editat de Dan C. Mihăilescu, deși nu mai avea impactul din anii 90. Dar se citeau și România literară, Luceafărul și mai ales Viața românească, mai permisivă cu tinerii. Și pe-aici mă duceam des, pe la Stoiciu (LIS, cum îi ziceam). Pe-acolo mă vedeam cu Aldulescu, uneori, dar trecea multă lume, din cercuri diverse, de exemplu, acolo am văzut-o pentru prima oară pe Nora Iuga. În aceeași clădire era și Asociația Scriitorilor din București, din care făceam parte, dar nu mai știu exact când am început să trec pe-acolo.

Tot un loc frecventat era și redacția ziarului Ziua, unde cred c-am dat și primul interviu. Era o clădire veche, pe Regală, arăta foarte occidental, cu birourile pe un fel de coridor, în jurul balustradei, de unde se vedea sala largă de la parter. Acolo lucrau Groșan, Iolanda Malamen, dar toți ceilalți erau foarte prietenoși, nume astăzi șterse din memoria mea. Și pe la Uniune era lume multă, mai ales după ce s-a deschis cârciuma de la parter, dar și înainte, pe la diverse evenimente, între care îmi aduc aminte lecturile unor poeți, aplaudați de dl Virgil, portarul. Tot în clădirea aia, de pe Calea Victoriei, era Editura Cartea Românească, iar în vecinătate se afla biblioteca, unde se duceau cărțile pentru premiile Uniunii, lucru pe care cred că l-am făcut abia la a treia carte. Până atunci nu știam că toate cărțile premiate erau autopropuse într-o primă instanță. După cum, pentru cronici, lăsam cărțile pentru Soviany, mereu amabil, la chioșcul de la muzeu, acea mini-librărie, care mai trăiește doar în amintirile noastre.

Între zilele luminoase ale anilor 2000 se află și una de vară, pe vremea târgului de carte, ținut la Teatrul Național. Acolo, pe terasă, deasupra orașului, am visat pentru prima dată „fața” lui Zogru, printre scriitori, mese, bere și un microfon care bârâia.

Cel mai des mă duceam pe la Muzeul Literaturii, la terasă sau la Groapă, și-mi aduc minte de prieteniile de-atunci, de scriitorii care stăteau singuri la masă, voaiori, de cei în trecere, care veneau doar să-ți dea cărțile lor, de vorbăreți, certăreți sau vedete. Ne sărutam des, nu era întâlnire la care să nu te pupi cu toată lumea de prin grădina aia, cu toate nici măcar nu le știai tuturor numele. De departe masa cea mai mare era cea unde îi găseam întotdeauna pe Groșan, Ofelia Creția, Ioan Cristescu, Buduca, uneori Costi Stan, Ioana Crăciunescu, actori, pictori etc. - masă la care se râdea continuu, nu mai știu din ce cauză sau să spunem că n-am chef să povestesc, căci acolo totul era cu destinatar cunoscut. Dacă nu era loc la masa aia, plecam, nu concepeam să stau în altă parte. Acolo l-am văzut pe Țepeneag, acolo am dat primele autografe reale și am avut prima dispută (cu Buduca), pe care eu am luat-o în serios. Groșan citea cu voce din volumele primite. Se puneau note pe stil. De multe ori veneau actori care transformau totul în spectacol. Uneori apăreau și poeții douămiiști, pe care i-am pomenit mai sus sau alți scriitori foarte tineri, dispăruți din lumea literară.

În februarie, 2006, când a apărut Zogru, lumea deja se schimbase. Dar despre asta poate c-am să povestesc data viitoare.

Doina RUȘTI

A scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai publicat: Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române (pentru Lizoanca). Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. www.doinarusti.ro

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Anii 90

Anii 2000: 1998-2005

NOUA LITERATURĂ

Cris ISAL scrie proză densă, tema preferată fiind psihologicul, zona labirintică în care emoțiile, aspirațiile ratate sau impactul social generează complexe și boli. Confesivă, cu incongruențe voite, povestirea lasă să se vadă un personaj atent studiat și un discurs constructiv.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Ludmila Ulitkaia: Pachet de autor - 3 cărți

Cazul doctorului Kukotki

Soniecika. Înmormantare veselă. Minciunile femeilor

Scara lui Iakov

HUMANITAS

Recomandare OPTm

NU UITAȚI: Peretele (Lia Bungar), aici

CĂRȚI NOI

Patru tineri și magia angelică.

LITERA

Xacobe Pato (Ourense, 1987) – Seré feliz mañana (Mâine voi fi fericit)

Cartea este un omagiu adus lucrurilor și întâmplărilor mărunte. Este, de fapt, jurnalul celui mai popular librar spaniol de pe instagram. Xacobe scrie jurnale de când avea șapte ani și, în vara lui 2018, s-a gândit să publice fragmente din ele pe instagram, fără să aibă vreo așteptare sau vreo iluzie, dar răspunsul cititorilor a fost extraordinar. Este o odă adusă cotidianului ce ascunde dorința de a reține fiecare clipă și voinței de a descoperi bucuria, ironia și frumusețea în ceea ce este obișnuit. Cartea e o oglindă a fiecăruia dintre noi, azi, când dăm prea multă importanță rețelelor sociale, care ne ocupă prea mult timp.

Alexandra NICULESCU

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Dorotheea PETRE

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Foto-poeme de

Bianca ZBARCEA

Mutability [The flower that smiles to-day]

by Percy Bysshe Shelley

The flower that smiles to-day

        To-morrow dies;

All that we wish to stay

        Tempts and then flies.

What is this world's delight?

Lightning that mocks the night,

        Brief even as bright.

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro