OPTm
nr. 75

Begonia iubită

M-a chemat în bucătărie, să mă asculte la istorie. Nu sunt în stare să învăț și stiu că am față de proastă când mi-e frică și mă milogesc. Ea începe calm-horror, fără să mă privească, ce bine, că-mi vine să râd. Măi fată, istoria e ca o poveste, îți plac poveștile, de ce stai ca proasta în fața cărții și nu reții nimic. Ce-i așa greu, nu știu ce-i, chiar mă întreb, înainte de-a încasa prima palmă, care doare cel mai rău. Țipă din ce în ce mai tare, răspunde măi, răspunde, zi ceva, nu te-am trimis să înveți, ce-ai făcut de-o oră, de ce nu înveți, da’ am făcut schița, mama, nu mai țin minte numele, să taci, schiță, bătaie de joc, ce-nțelegi din scrisul ăsta, cine-nțelege, nici tu, nu vezi, și poc, poc, apoi trage disperată sertarul, scoate o lingură de lemn, scoate tot, că trage ca nebuna și eu o să înnebunesc. Băi, ce-am vorbit cu tine, strigă peste zgomotul catastrofal făcut de sertarul plin cu veselă, trântit pe gresie. Mă uit la ea insistent, cum strânge din dinți, cu ură, unde te-am trimis, să înveți, ce aștepți, ai test, nu, de ce nu înveți, că ești incapabilă, de aia, și-mi tot dă cu linguroiul peste mâinile ridicate, peste șolduri, tot peste mâini, că nu mă pot abține, încerc să mă apăr, dar mai rău fac, că țip scurt, de durere, iar mâinile se umflă, se-nvinețesc și se văd. Treci în cameră, zbiară cu scârbă, iar când mă întorc îmi trage și un șut în fund, de-mi cad caietul, cartea și stiloul, du-te, să nu te mai văd, mă băgați în mormânt, țipă răgușit. Eu intru în cameră, ea tot țipă, treci și te spală, nu așa se învață, să nu pătezi caietul ăla, că nu știu ce fac. În baie am stat minute bune pe wc, fără să fi avut nevoie. Mi-e ciudă pe fața mea idioată, umflată, îmi suflu nasul, mă pieptăn cu degetele, doamne, explodează capul, îmi bag fața în apă, ajută. Ea nu se va opri, nu pot să-nvăț și gata, nu sunt în stare să tocesc numele, anii, denumirile idioate ale perioadelor, Wilhem de Orania. La naiba, nici să înjur nu sunt în stare.

În timp ce-i pocnesc obrajii în apa rece, intră peste ea și o scoate de păr, o smocăie bine, o trage din baie până-n cameră, urlând, nu știe ce. O îmbrâncește pe scaunul de la birou, apoi pleacă izbind ușa, ca să audă tot blocul. Iar îi curge nasul, nu va ieși din cameră nici moartă. Rupe-o pagină din caiet, o mototolește, se va înțepa, deja o dor toate. Găsește soluția, suflă nasul în tricoul trântit în dulap, folosit azi la ore. Își înfundă fața în tricou și plânsul erupe, devine tortură, apoi cutremur și blestem, revoltă, greață, tortură. Amețește, îi mișună niște gândaci în dinți și în creier, durerile de gât și cap sunt insuportabile, crede că are temperatură. Icnește, scoate gemete repetitive, se alină cu propriile sunete ritmate, iar într-un târziu, în timp ce bocea dar îi trecea prin inimă mirosul de porumb copt în gura sobei, de bunica cea bună, a băgat de seamă că degetele mâinilor sunt încleștate, că buzele-s strâmbe. A intrat în panică, nu poate respira, plânge mai rău și se lasă în jos, pe ușa lăcuită a dulapului, am paralizat, își spune înspăimântată, blocată în noua stare, satisfăcută, în același timp, ce răzbunare, ce-o să se mai sperie, acum să văd cine pe cine mai bagă în mormânt. Râde, jelește, tot felul de scenarii care-i trec prin cap îi distrag atenția și simte o ameliorare, parcă nu mai are infinite furnicături în mâini și picioare, nu, nu poate paraliza, dar începe iar să plângă, nu de alta, acum cel mai important e să o sperie pe vrăjitoare. Se tânguie încă vreo jumătate de oră, mâinile rămân amorțite, gura în spasme, și-ntr-un târziu a intrat maică-sa în cameră, iritată de văicăreli. Dă să se ridice și leșină. A început circul. Ce-i, cum, ce să fac, dat cu apă, zguduieli, isterie, ce ai, fug la Rusu, îl găsește acasă, coborâm scările, trei etaje și-a cerut scuze și m-a rugat să nu-i spun lui tata, nu-i spune lui taică-tu, te rog, da, te rog, nu-i nimic, nu te ingrijora, mă ține de braț cu grijă, nu-i suport atingerea, mi-e greață, vomit în fața blocului, ea crede că mi-e rău. Până la spital, în mașina vecinului a fost o liniște jenantă. Nu știu ce-au înțeles asistentele și doctorul frumos, misogin, menstruație, nu, lipsă de calciu, înjecții, da, una rapid, în venă. În zece minute a trecut criza, mama pare relaxată, nu de tot, abia acum urmează triumful meu și criza ei. Rusu povestește neîntrerupt, până ce-și încuie mașina, în parcare, ce-a mai făcut la casa de la țară, a săpat straturi mai multe, povestește despre gard, despre sărăntocii de peste drum. Nu am ascultat, eram epuizată, în pijama și pantofi, îmi venea să râd, să dorm și mă țineam tare, așa am ajuns în fața blocului, pe jumătate trează, după ce-am traversat un oraș roz, un tunel care m-a teleportat de la spital până în pat.

A trezit-o durerea crâncenă de cap. Maică-sa e plecată, soră-sa îi dă biletul lăsat pe birou: Stai azi acasă, ai trei zile scutire de la doctor, vedem. Mama

Durerea de cap e moștenită. Sparge o fiolă de algocalmin, nu mai contează ulcerul, când durerea acută e în altă parte, nu la stomac. Vrea să scape cât mai repede, are timp să lenevească fără stres, până la trei, până se-ntoarce proasta. S-au certat azi-noapte, îi spune Maria, mă doare-n cot, adu-mi o cană cu lapte, ai mâncat, eu nu vreau, să strângi, închide ușa. Găsește că durerea e suportabilă când stă arc, cu fundul în sus și capul înfipt în pernă, susținându-i greutatea, e altă durere, moderată. Când stă pe-o parte se mișcă ceva prin sinusuri, se dilată, respiră mai ușor, durerea se grupează, vede iar polonicul cu care alege durerea, o scoate și o aruncă în wc, alt cap acum. Are o față frumoasă, își mângâie conturul feței oglindit în tăblia neagră și luciosă a patului. E un pat mic, al ei, de-o singură persoană. Încă îi place mobila schimbată în vară, după ce a intrat la liceu. E un miracol că au cheltuit pe așa ceva, în camera Mariei a rămas toată adunătura, depozit, mă rog, mobila ei au schimbat-o, acum are un perete întreg cu cărți în ordine, deasupra biroului din același set e vechiul raft foarte lat, burdușit cu reviste literare de doi bani, singurele reviste pe care le-a mai găsit la abonament. Se admiră în întunericul lemnului lăcuit. Își iubește camera și se preface surprinsă când intră neanunțat proful de română, care caută printre cărțile multe și bune, se oprește cu privirea peste reviste, zâmbește admirativ, uitându-se la reproducerea după Matisse, Icar. E răzbunată. Sunt tot felul de chichițe prin cameră: o cruce din bronz și lemn sculptat, pe care-o are de la vecinul bunicii, dascălul, stă agățată de o pagină decupată din scrisoarea lui Kafka, lângă e prinsă o radăcină neagră, culeasă din albia râului, în dreapta-i portretul sepia al lui Cioran, mai sus un tablou verde, pădurea ei întortochiată, un zid în mii de nuanțe de verde și multe specii de arbori nepământeni, adunați grămadă într-un aer verzui, l-a pictat după o fotografie cu Pădurea Letea sub o lumină răpitoare. Pe servantă sunt trei albume prea scumpe și un bol transparent, la modă, plin cu frezii proaspete, iar pe perete e chitara roșie, fără corzi. Nu știe să cânte, nu a reușit nici asta, a chiulit de la ore, a mințit și a cutreierat orașul, din banii de lecții și-a luat covrigi calzi și cărți. Nu crede în cruciulițe, dar îi plac bisericile frumoase, are o teorie, că locuri publice sunt ale ei, vizuinile ei. Nu-l mai place pe Cioran, asta chiar nu, pe cine place, nu știe. Adoră freziile, însă în veci nu i-ar scrie lui taică-su, maică-sa e durerea, dar nu merită. Iar în locul în care a găsit rădăcina împletită a omorât un șarpe, unul subțire, cu galben și alb-negru, în șah, ar trebui să arunce rădăcina, numai de șarpe îi amintește, ba nu, și de judecata mută a fetelor, ce poate o orășeancă fandosită. Toate astea, toate cotloanele camerei spun că-i o elevă specială, că merită să fie descoperită de prof sau de marea iubire, aia care apare și mori, ca-n Noaptea de sânziene, de iubirea care nu există decât în imaginație, că altfel devenim vulnerabili și proști. Bea din lapte. I-ar plăcea să cânte la vioară, sus, în pădure. Poate iubitul să fie violonist, să-i cânte în pădurea din capătul grădinii bunicii, să-l asculte până se lasă întunericul și el să protesteze că i-au înghețat mâinile.

Bea laptele în timp ce Thomas Mann bea dintr-o cană cu ceai, e cea mai frumoasă dimineață, ca după furtună. Fanteziile sunt dulci și plutitoare, ea citește cu corpul pe care-l simte la pândă, gata să explodeze, să se prelingă pe obiecte. Muntele e de neegalat, de nepătruns, doar ea se strecoară, ea, cea bolnăvicioasă, cea retrasă, mimoza, cum i se spune. Mimoză și frumoasă, își repetă privindu-se, în timp ce reia lectura, în liniște. Poți să te îndrăgostești așa, de o vanitoasă parfumată, doar ca să ai la ce visa, ce grozav, Hans. Colegii au lucrare la istorie. Ar fi avut o zi grea, urăște biologia, are și fizica, dar profa e deosebită, adică un stres în plus, pentru că îi e rușine și se face ca racul. A reușit să scape trei zile, apoi vine duminica, mai vede, e în avantaj, poate o să negocieze. Durerea încă e prezentă în patul mic și lenjeria preferată. Se întinde cu mâinile pe sub perna răcoroasă, care miroase discret a mentă, izbucnește într-un chiot vesel, necontrolat, bate din picioare, e liberă și lenjeria e albă, alunecoasă, apretată exact cât trebuie. Se învelește până peste cap, face batic din plapuma groasă, numai fața și o mână sunt afară, iar lectura e în oglindă, ea și umbra ei citesc sau joacă în cel mai ciudat film, cu tăceri lungi peste discuții aprinse, cu o bancă într-un parc inutil, când pădurea e în prag, tulbure. Ia cana cu un gest burghez și senzual. Creionul rătăcit prin pat îi intră în carne, brutal, cum i-a intrat în genunchi cuiul mare și ruginit, astă-vară. Dracu’ să mă ia, țipă, dar simte plăcere. A transpirat, pute a transpirație cu medicamente. Din oglinda de la baie îi răspund privirile provocatoare ale Clavdiei.

Azi plouă. Se duce la fereastră, călcând teatral. Cerul e întunecat, mai aproape, ca un plafon protector. Într-o zi albă ar fi citit cu jaluzelele trase și cu lumina aprinsă, acum e tocmai bine. Strada îi provoacă bucurie intensă, e lucioasă și neagră, desenată perfect, îi odihnește ochii un pic fierbinți. Plopii răsuflă cu zgomot, iar ea adulmecă sunetele și mirosurile. O gâtuie bucuria. În bucătărie spală cana, apoi îi face un sandviș soră-sii, care învață de zor, are ore după-amiază. Trecând prin sufragerie își vede silueta în oglinda vitrinei cu pahare, nu suportă cămășile de noapte, parcă-i maică-sa. Iese în balcon. Lili, ce-i, mănânc acum sandvișul, pot, vrei, nu, ce faci, dansez, nu vezi, îi răspunde în doi peri.

Privesc amândouă strada, cu bărbia sprijinită de zid, cu nasul în mușcatele ude din jardinierele agățate în exterior. Nu se abține, s-a apucat de curățat frunzele uscate, puff, face soră-sa, lasă-le, put, cum le suporți, nu put, sunt frumoase, poate, din stradă, dar put, zău, put a mama. Lili se ridică pe vârfuri, se uită peste bara balconului, ia ghiveciul cu begonia roz și-l aruncă de la etaj. Maria e îngrozită, brusc o cuprinde pe Lili, o strânge cu toată puterea, o să-i spun că l-am împins din greșeală, cu coada măturii, da, nu, e ok, mă sufoci, lasă-mă. Lili o îmbrâncește în silă peste lada cu sticle goale de apă minerală Borsec.

Cris ISAL

Cu studii filologice, la Universitatea din București, Cris face parte dintre cititorii de elită, fiind preocupată în special de roman. Scrie proză și uneori recenzii de carte.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Cris ISAL scrie proză densă, tema preferată fiind psihologicul, zona labirintică în care emoțiile, aspirațiile ratate sau impactul social generează complexe și boli. Confesivă, cu incongruențe voite, povestirea lasă să se vadă un personaj atent studiat și un discurs constructiv.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Ludmila Ulitkaia: Pachet de autor - 3 cărți

Cazul doctorului Kukotki

Soniecika. Înmormantare veselă. Minciunile femeilor

Scara lui Iakov

HUMANITAS

Recomandare OPTm

 

 

NU UITAȚI: Peretele (Lia Bungar), aici

 

CĂRȚI NOI

 

 

Patru tineri și magia angelică.

LITERA

 

 

Xacobe Pato (Ourense, 1987) – Seré feliz mañana (Mâine voi fi fericit)

Cartea este un omagiu adus lucrurilor și întâmplărilor mărunte. Este, de fapt, jurnalul celui mai popular librar spaniol de pe instagram. Xacobe scrie jurnale de când avea șapte ani și, în vara lui 2018, s-a gândit să publice fragmente din ele pe instagram, fără să aibă vreo așteptare sau vreo iluzie, dar răspunsul cititorilor a fost extraordinar. Este o odă adusă cotidianului ce ascunde dorința de a reține fiecare clipă și voinței de a descoperi bucuria, ironia și frumusețea în ceea ce este obișnuit. Cartea e o oglindă a fiecăruia dintre noi, azi, când dăm prea multă importanță rețelelor sociale, care ne ocupă prea mult timp.

Alexandra NICULESCU

 

 

 

 

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

 

 

Dorotheea PETRE

 

 

 

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

 

 

Foto-poeme de

Bianca ZBARCEA

Mutability [The flower that smiles to-day]

by Percy Bysshe Shelley

The flower that smiles to-day

          To-morrow dies;

All that we wish to stay

          Tempts and then flies.

What is this world's delight?

Lightning that mocks the night,

          Brief even as bright.

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Copyright © optmotive.ro