Euridice

La un moment dat, mulți dintre susținătorii feminismului – mă refer mai ales la cei mai militanți dintre ei – deplângeau / condamnau destinul unei literaturi (și, implicit, cinematografii) care a favorizat mereu eroii masculini. Nu mă dau în vânt după statistici, totuși cred că, dacă rămânem strict în zona literară, tragedia antică excelează de departe prin forța și diversitatea personajelor sale feminine care depășesc cu mult, prin complexitatea lor emoțională și psihologică, profilurile eroilor masculini. Tot astfel, cele mai ofertante și versatile personaje pe care le-a creat Antichitatea greacă și care au reușit mai mereu să găsească noi identități de-a lungul istoriei au fost, de fapt, eroinele tragice. Singurul mare personaj masculin antic care poate concura cu forța Fedrei, Andromacăi, Antigonei, Electrei, Casandrei, dar și a Medeei ori Clitemnestrei, este Oedip, în timp ce alții precum Hercule, Perseu, Odiseu sau Tezeu au părut să fie asimilați mai degrabă de cinematografia cu tentă fantasy care nu ar putea surprinde un public exigent decât poate prin amploarea efectelor sale speciale. În același timp, dacă stau să mă gândesc, până și povestea lui Oedip a început să fie reciclată, în ultima perioadă, tot prin intermediul personajelor feminine; mă gândesc la piesa de teatru a lui WajdiMouawad, respectiv la filmul lui Denis Villeneuve, Incendii ( Incendies ), care spune, mai precis, povestea unui avatar libanez nu al lui Oedip, ci al Iocastei...

Personajele feminine de inspirație tragică și-au dovedit, deci, rezistența în fața istoriei, prin potențialul și profunzimea conflictelor psihologice cu care se confruntă, reușind să se acomodeze în contextul sociocultural al oricărei epoci. Despre un astfel de personaj feminin – poate nu la fel de celebru precum celelalte – vreau să amintesc aici: Euridice. În fine, este vorba, mai precis, despre o variantă cinematografică modernă a sa, găzduită de spațiul Braziliei secolului trecut. Încă din titlu suntem introduși în universul său: Viața invizibilă a lui Euridice Gusmão ( The Invisible Life of Eurídice Gusmão ). Filmul poartă semnătura lui Karim Aïnouz și a fost recompensat la ediția din 2019 a Festivalului de la Cannes cu Premiul Un Certain Regard – primul premiu de acest fel din cariera regizorului brazilian după ce în 2002 a fost nominalizat la aceeași categorie pentru lungmetrajul Madame Satã.

Versiunea modernă a lui Euridice, despre care am amintit, nu se plasează, însă, exclusiv în siajul poveștii grecești; de fapt, ar fi riscant să afirmăm că filmul presupune o readaptare a vreunui mit. Acest lucru nu exclude, totuși, oarecare afinități cu șablonul originar, fără a fi acuzați de suprainterpretare. Astfel, lungmetrajul nu urmărește tragica poveste a doi îndrăgostiți, ci a două surori. Ele nu sunt despărțite de bariera dintre lumea celor vii și lumea umbrelor, ci devin victimele unei orbiri inoculate de ceilalți care le vor separate pentru totdeauna. Fiecare dintre ele se confruntă cu un Infern, trăind din speranța că cealaltă se va întoarce în propria lume subpământeană pentru a o salva. Destinele lor se vor desfășura, însă, fără ca această întâlnire să mai fie posibilă și tocmai imposibilitatea de a se mai privi vreodată și perpetua reîntoarcere înspre viața invizibilă a celeilalte le vor ajuta să supraviețuiască.

Povestea începe în Rio de Janeiro al anilor ’50, urmând să acopere în cele două ore și ceva ale lungmetrajului peste 50 de ani de existență ale protagonistelor. Filmul are, astfel, amploarea unui bildungsroman cinematografic, al unui traseu inițiatic sinuos ce cumulează dureri și dezamăgiri pe care doar inocența și credința pură în reîntâlnirea mult-așteptată a celor două surori îl face suportabil. După ce Guida, sora mai mică a Euridicei, își sfidează părinții și pleacă de acasă într-o seară pentru a se întâlni cu iubitul său grec, viața celor două tinere se schimbă total. Guida va decide să-și urmeze iubitul marinar, părăsindu-și chiar în acea noapte căminul, cu dorința de a găsi pe pământurile grecești certitudinea unei mari iubiri. Alegerea sa va aduce cu sine oprobriul tatălui care își va renega fiica, interzicându-i să mai pășească în căminul familiei, chiar și atunci când visele tinerei vor fi spulberate de adevărul dureros care o așteaptă în Europa. Toată această absență a surorii sale lasă un vid copleșitor în sufletul Euridicei care, alegând sau neavând altă șansă decât să rămână în proximitatea familiei, urmează toate etapele unei vieți normale , impuse de convențiile societății: se va căsători nu neapărat pentru că își iubește partenerul, ci pentru că așa se cade, va deveni mamă nu din convingere, ci dintr-un accident și va trăi în permanenta imposibilitate de a-și împăca viața de familistă cu marea sa pasiune – muzica. Recursul la șablonul narativ originar se produce din nou – imaginea lui Orfeu este asimilată de această Euridice care încearcă prin muzică să creeze conexiuni atât cu lumea sa interioară și exterioară, cât și cu sufletul surorii pierdute. Euridice Gusmão nu cântă, însă, la liră, ci la pian, dorindu-și să poată studia într-o bună zi la Conservatorul din Viena. Marea sa dorință este pe cale să se îndeplinească, dar și de această dată, obtuzitatea patriarhală de care s-a lovit mereu riscă să o abată de la drumul său.

Drama propusă de Karim Aïnouz este o lungă meditație asupra tragismului unei vieți frânte de convențiile unei societăți retrograde. Nici nu e de mirare că regizorul își înscrie filmul în parametri unui realism mizerabilist, ilustrând cu o incisivitate aproape caricaturală normalitatea unei pături sociale mult prea autosuficiente pentru a privi dincolo de prejudecăți. Cu excepția prologului și epilogului care comprimă într-o reverie simbolică desfășurarea întregului film, universul surprins aici își întinde tentaculele nu doar în intimitatea conjugală a personajelor (teribila, grotesca, monstruoasa noapte a nunții în care Euridice și soțul său își consumă căsnicia!), ci și în mahalalele braziliene unde migrantele și femeile abandonate își vând corpul, visează la iubiri adevărate ori nasc bastarzi. Această generoasă panoramă a societății braziliene palpită în imagini aparent neșlefuite, de o cromatică deseori tamisat-stridentă, cadre care în majoritatea cazurilor evită cu bună știință rigorile unui estetism anume, ori a unei precizii fotografice – incompatibile, de altfel, cu această autenticitate mise à nue –, închizând în percepțiile subiective ale celor două protagoniste destinul unei comunități orbite de supremația dogmelor și a moralității creștine, impasibile la cruzimea din jurul lor. Filmul evoluează, astfel, în paralel, urmărind simultan lupta celor două surori (minunat interpretate de Carol Duarte și Julia Stockler) cu traseul impus de societate, precum și încercarea lor de a sparge bariera invizibilă dintre ele prin muzică sau prin nenumăratele scrisori pe care Guida le lansează în zadar spre Euridice. Limbajul muzical și cel scriptic se întrepătrund într-o materie cinematografică densă, poate anevoioasă pentru anumiți spectatori, care arde la foc mic și care amăgește cu promisiunea unei soluții providențiale. Filmul nu iese, însă, de sub incidența unui realism cât se poate de brutal și poate tocmai acest fapt îi certifică marea calitate: sinceritatea.

Andrei ȘERBAN

Doctor în filologie, asistent universitar la Departamentul de Artă Teatrală (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu), secretar literar al Teatrului Național „Radu Stanca”, Andrei iubește teatrul, cinematografia și literatura – nu neapărat în această ordine.

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Anii 90

Anii 2000: 1998-2005

NOUA LITERATURĂ

Cris ISAL scrie proză densă, tema preferată fiind psihologicul, zona labirintică în care emoțiile, aspirațiile ratate sau impactul social generează complexe și boli. Confesivă, cu incongruențe voite, povestirea lasă să se vadă un personaj atent studiat și un discurs constructiv.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Ludmila Ulitkaia: Pachet de autor - 3 cărți

Cazul doctorului Kukotki

Soniecika. Înmormantare veselă. Minciunile femeilor

Scara lui Iakov

HUMANITAS

Recomandare OPTm

NU UITAȚI: Peretele (Lia Bungar), aici

CĂRȚI NOI

Patru tineri și magia angelică.

LITERA

Xacobe Pato (Ourense, 1987) – Seré feliz mañana (Mâine voi fi fericit)

Cartea este un omagiu adus lucrurilor și întâmplărilor mărunte. Este, de fapt, jurnalul celui mai popular librar spaniol de pe instagram. Xacobe scrie jurnale de când avea șapte ani și, în vara lui 2018, s-a gândit să publice fragmente din ele pe instagram, fără să aibă vreo așteptare sau vreo iluzie, dar răspunsul cititorilor a fost extraordinar. Este o odă adusă cotidianului ce ascunde dorința de a reține fiecare clipă și voinței de a descoperi bucuria, ironia și frumusețea în ceea ce este obișnuit. Cartea e o oglindă a fiecăruia dintre noi, azi, când dăm prea multă importanță rețelelor sociale, care ne ocupă prea mult timp.

Alexandra NICULESCU

ARTIȘTI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Dorotheea PETRE

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

Foto-poeme de

Bianca ZBARCEA

Mutability [The flower that smiles to-day]

by Percy Bysshe Shelley

The flower that smiles to-day

        To-morrow dies;

All that we wish to stay

        Tempts and then flies.

What is this world's delight?

Lightning that mocks the night,

        Brief even as bright.

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

Copyright © optmotive.ro