OPTm
nr.crt.

Fiecare își poartă în felul său durerea

Pierderea bruscă a unui membru al familiei reprezintă punctul de plecare al acestei cumplit de deprimante povești scrise de Marieke Lukas Rijneveld, câștigătoare a prestigiosului Internationa Booker Prize 2020. Fratele cel mare, Matthies, își ia într-o zi patinele în spinare și pleacă pentru a patina pe oglinda de gheață a unui lac din apropiere. Numai că gheața se rupe sub el și băiatul se îneacă, lăsându-și în urmă părinții, dar și fratele, pe Obbe, și surorile mai mici, pe Jas și pe Hanna.

Acum vine însă oroarea cea mare, pe lângă moartea fratelui, pentru că frații rămași în urmă sunt lăsați de izbeliște, confuzi, îndurerați, dar mai ales izolați și înstrăinați de restul lumii de doi părinți pentru care credința în Dumnezeu primează în fața instinctelor primare de a-și apăra în primul rând pruncii, nu de a le da naștere doar și apoi a-i transforma în creaturi vrednice de milă.

Fanatici religioși și complet rupți de realitatea lumii în care trăiesc, izolați la o fermă de animale care abia îi ajută să subziste și considerând că predicile din evanghelie pot ține chiar și de frig și de foame dacă sunt recitate cu suficient patos, mama, dar mai cu seamă tatăl copiilor, un tiran lipsit de inimă și ciudat mai presus de ciudățenie, se retrag într-o cochilie dură, într-o realitate numai a lor, pentru a-și rumega în voie durerea de a-și fi pierdut copilul cel mare, uitând cu totul că mai au încă trei copii nu doar de crescut, ci și de consolat după tragica pierdere a fratelui lor.

Pentru că celor trei nu se obosește nimeni să le explice de ce un Dumnezeu pe care tatăl lor îl slăvea clipă de clipă a decis să îl ia mult prea devreme la el pe tânărul Matthies. Lor nu se obosește să le explice nimeni de ce băiatul trebuie să trăiască acum în Cer, nu alături de familia lui. Lor nu se obosește nimeni să le explice nimic. Lor li se citește doar din Biblie, li se explică faptul că nu trebuie să irosească absolut nimic, că totul este un dar de la Dumnezeu, chiar și năpastele ce se abat asupra lor, chiar și privirile ciudate și șușotelile colegilor de școală, chiar și molima care le omoară animalele, singurul mijloc de trai pentru ei, vrând parcă să-i transforme astfel în mici Iov pe care Dumnezeul cel crud îi pune la grea încercare pentru a vedea dacă Îl merită.

Scriu poate un pic furios aceste rânduri pentru că nu mai departe de acum câteva zile am auzit la știri că doi copilași nevinovați au fost duși prea târziu la spital pentru a mai putea fi salvați de niște părinți dintr-o comunitate de „credincioși” cu idei periculoase exact pentru cei mai lipsiți de apărare: copiii, care, în loc să fie lăsați să profite de avantajele traiului într-o societate care îi poate ajuta să nu moară de boli perfect tratabile, sunt lăsați de niște așa-ziși părinți să moară cu zile pentru a nu le fi „pângărite” trupurile.

Drama lui Jas și a fraților ei este de fapt înstrăinarea, izolarea față de ceilalți din pricina ideilor părinților, dar mai ales neputința și sentimentul de vină că nu și-au putut salva fratele (de parcă ar fi fost responsabilitatea lor, de frați mai mici, să-l salveze), dar și incapacitatea de-a înțelege atât ideea de moarte la o vârstă atât de fragedă, cât și motivul pentru care Dumnezeul lor cel milostiv a decis să îl ia la El. Și în timp ce mama lor refuză să mai mănânce, învinovățindu-se pentru moartea copilului ei și pedepsindu-se astfel pentru că nu l-a salvat, ea uită, ca și soțul ei, că mai are trei copii de crescut și care se îndepărtează tot mai mult de realitate, ajungând să trăiască în iluzii, în lumi străine, și să-și creeze singuri explicații în lipsa unora care să aibă cât de cât o bază. Iar dacă finalul nu vă va rupe inima...

...Noi, oamenii, suntem întotdeauna vizibili, chiar și atunci când vrem să fim invizibili. În rest, putem face tot ceea ce puteți face și voi: să înotăm, să sărim, să săpăm, dar lucrurile astea nu ni se par prea importante, pentru că noi vrem în special lucrurile pe care nu le putem face, pentru care trebuie să învățăm mult timp la școală, pe când eu cel mai mult aș vrea să știu să înot sau să mă îngrop în noroi și să las să treacă două anotimpuri. Dar poate cea mai importantă deosebire dintre mine și voi e faptul că voi nu mai aveți tată și mamă sau nu vă mai vedeți cu ei. Cum reușiți? V-au zis cumva într-o bună zi: „La revedere, dolofan mic, te descurci tu fără noi de acum, noi mergem mai departe”? Așa s-a întâmplat? Sau v-ați dus într-o zi frumoasă de iulie să vă bălăciți cu lăbuțele și s-au depărtat de voi pe o frunză de nufăr, plutind tot mai departe până când nu i-ați mai văzut? Ați suferit? Încă suferiți? Poate că sună aiurea, dar mie deseori îmi e dor de tata și de mama, deși îi văd în fiecare zi. Poate că e exact la fel cum e cu chestiile pe care vrem să le învățăm pentru că încă nu ne ies: ne e dor de tot ce nu avem, tata și mama sunt și nu sunt acolo.

Marieke Rijneveld - Neliniștea serii, Editura Pandora M, Colecția Anansi. World Fiction, trad. Cătălina Oșlobanu și Alexa Stoicescu

Liviu SZÖKE

Traducător, cronicar de carte, influencer.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 14⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Povestirile Deliei HÜGEL aduc o literatură pură, cu imaginar pe sintagmă, cu personaje care rămân și cu o viziune foarte personală.

Doina Ruști

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Radio București FM

 

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

LITERA, 2022

LITERA

O nouă ediție, cu adăugiri și modificări

Univers Enciclopedic, 2022

 

O monografie romanțată

Nemira, 2022

Copyright © optmotive.ro