OPTm
nr.crt.

Clarice Lispector – Cea mai mică femeie din lume

Clarice Lispector s-a născut în Ucraina și a ajuns una dintre cele mai apreciate scriitoare din Brazilia, așa se întâmplă uneori. Cititorii sunt la fel de fascinați de povestirile ei ca și de viața scriitoarei care a urmat o facultate de drept unde existau doar trei fete și doar una (ea) era evreică. Dar aici o să mă limitez la colecția de texte: Cea mai mică femeie din lume. Sunt patruzeci de proze, reunite în patru părți. Când e vorba despre proză scurtă, știm cu toții că avem de-a face cu vârfuri, cu multe personaje și multe teme, dar mai întotdeauna ceva le sudează sau le strânge împreună ca într-un snop, chiar dacă unele rămân pe-afară.

Unele povestiri sunt, cum spune autoarea însăși, un fel de exerciții sau experimente, moduri de a găsi tehnici și de a spune povestea, lucru ce e evident mai ales în prozele foarte scurte, unde parcă ar vrea să ne încerce, să vedem singuri ce scoatem, ce fir de ață prindem din întreaga cutie cu papiote. Dar sunt apoi textele în care ne afundăm și simțim că e acolo ceva ce așteptam, mai ales dacă am mai citit din scrierile lui Clarice Lispector. În multe există o luptă de putere între bărbat și femeie, bărbatul pare să fie cel care ține frâiele relației, ea pare fragilă și acceptă tot, ca în final să se răstoarne lucrurile. Tot ca o trăsătură generală, personajele aleg alt destin decât cel la care se așteaptă restul lumii, ele ajung la un anumit grad de cunoaștere care le îndepărtează de ceilalți, oscilează, vor să revină, dar se simt excluse, exact ca cei care pleacă dintr-o țară și trăiesc în alta, și nu mai aparțin niciuneia pe deplin.

Încă de la început apare nevoia artistului de singurătate și spațiu, a unora mai mare decât a altora: Tu, tu mă ții prizonier, mă anihilezi! Ține-ți dragostea, dă-o cui vrei, cuiva care nu are altceva de făcut! Auzi? Da! De când te-am cunoscut, nu mai produc nimic(...) Te urăsc! Ascultă ce-ți spun, te urăsc! Orice artist știe despre ce e vorba, dar știe și că uneori nevoia asta e exagerată intenționat și vina aruncată pe ceilalți, exact cum explică așa bine F. Scott Fitzgerald în Povestiri cu Pat Hobby, unde scenaristul n-avea nicio idee despre ce să scrie, și când apare cineva în biroul lui, se răstește că e întrerupt din creație. Dar să revin: mi-am împărțit prozele în cele mai iubite, cele foarte bune și cele care cumva sunt prea abstracte sau spun prea puțin.

Misterul din São Cristóvão iese în evidență imediat: pare o atmosferă calmă, blândă, de mai: o familie merge la culcare și apar trei mascați – unul are cap de cocoș, altul de taur și al treilea e îmbrăcat ca un cavaler de pe vremuri. Ne așteptăm la un asalt, la violență, la acțiune când cei trei ajung în grădina liniștită a familiei, dar ei spun: Am putea culege niște zambile. Întreaga povestire are o aparență absurdă care atrage, dar, mai mult, imaginile create, atât de diafane, contrastează cu forța pe care ar fi putut-o avea cei trei și cu groaza fetei care îi vede.

Iubire este povestea Anei, femeia care are totul organizat ca să nu apară momentele în care simte neliniștea: se ocupă de soț și de copii, face curățenie și cumpărături. Asta fac multe dintre personajele feminine ale cărții, de fapt, pentru că era normalul în epocă. Ana încearcă să fie mulțumită cu alegerea ei, dar esența femeilor lui Lispector este exact împletirea nemulțumirii cu lupta interioară între acceptarea și respingerea condiției impuse. Ana are nevoie de familia ei ca să nu se gândească la ce-ar fi putut trăi sau la ce trăiesc ceilalți. Are castelul ei bine protejat, la care lucrează zilnic și totuși ceva se întâmplă când vede un orb mestecând gumă, asta îi dă viața peste cap, înțelege că n-are dreptul să se facă mereu că nu știe ce e dincolo de propria fortăreață: Copiii creșteau minunat pe lângă ei. Și, asemenea unui fluture, Ana prinse clipa între degete înainte de a o pierde pentru totdeauna.

Supliciile Sofiei este poate proza cea mai îndrăzneață, mi-a amintit o clipă de Noche blanche, filmul cu Vanessa Paradis, pentru că e vorba tot despre o relație elevă-profesor, doar că dacă în film lucrurile evoluau la un nivel fizic (eleva avea niște ani în plus, în timp ce Sofie are abia nouă), aici legătura lor ia altă direcție: fata nu e chiar atrasă de profesorul gras, dar e la vârsta la care vrea să provoace și să se cunoască (eram înfometată după o viață reală care nu mai venea), dar e mult mai inocentă și totul culminează cu o compunere prin care ea îi arată o lumină și posibilitatea fericirii. Încet de tot, am văzut că profesorul e foarte mare și foarte urât, și că el e bărbatul vieții mele.

Obsesie pare la prima vedere o poveste de dragoste, dar vorbește mai mult despre dorința de evoluție și de eliberare pe care o simte femeia. Deși Daniel, bărbatul pe care-l întâlnește și pentru care-și abandonează familia, e un idol spre care ea tinde și crede că nu poate să-l atingă, el este cel care are nevoie de puterea femeii. Cu cât mă disprețuia mai mult, cu atât mai mult îl deosebeam de ceilalți. Conviețuirea alături de el o schimbă și o îndepărtează de tot ce cunoștea și credea că iubește până atunci: Nu zâmbeam niciodată, mă dezvățasem de veselie. Cu toate acestea, nu mă depărtam de viața lui nici măcar pentru a fi fericită. Nu eram, dar nici nefericită. Ca și în alte povestiri există o permanentă încleștare a personajului feminin: cu trecutul ei și cu bărbatul pe care vrea să-l urmeze.

Sunt proze în care femeia tânjește după marea schimbare din viața ei, care nu poate surveni decât prin dragoste, și sunt povestiri în care femeia tânjește să scape de familia pe care și-a construit-o pentru că se simte captivă și tot ce vrea e libertate și să se aibă din nou doar pentru ea. E, de fapt, ceva foarte natural: întotdeauna jinduim după situația inversă, după ceea ce nu avem, nimic mai normal, dar asta aduce întotdeauna nefericire și, de cele mai multe ori, resemnare.

Clarice Lispector încearcă și un soi de povestiri-meditație, cred că orice scriitor a trecut prin momente asemănătoare: alegi un obiect sau o situație și încerci să mergi până în pânzele albe, să-i atingi toate laturile, toate fibrele, și uneori iese ceva puțin derutant, ca povestirea Oul și găina, dar alteori iese ceva genial ca Legiunea străină, în care o femeie devine punctul de interes al unei fetițe ciudate, care crede că știe tot și a uitat de mult să mai fie copil, până în momentul în care descoperă un pui de găină în casa femeii și e readusă la realitate și la condiția ei naturală, chiar dacă pentru puțin timp: eu nu o expuneam numai unui chip descoperit, acum o expusesem la ce avea lumea mai bun: un puișor.

Aniversare fericită e un text care începe simplu: o reuniune de familie de ziua bunicii. Aici însă, autoarea începe construcția de undeva din exterior: bunica e un fel de obiect de studiu, nu mișcă, nu spune nimic, ceilalți sunt cei activi în jurul ei, până în clipa în care începem să aflăm gândurile femeii și descoperim că sunt toate de dispreț față de majoritatea celor prezenți, iar ea devine subiectul central, se hotărăște să vorbească și să arate cât de falsă e întreaga întâlnire.

Cea mai mică femeie din lume e textul care dă titlul volumului: un explorator francez găsește un trib de pigmei, iar cea mai mică dintre ei are doar patruzeci și cinci de centimetri și e însărcinată, cam asta se întâmplă. Ca să nu fie atacați de alte triburi, pigmeii din Congo trăiesc în copacii cei mai înalți și coboară doar ca să vâneze și să fiarbă porumbul, să macine maniocul și să culeagă ierburi. Știrea despre femeie, numită Mica Floare, apare în ziare și fiecare o interpretează în felul lui: unii simt repulsie, unii o văd ca pe o jucărie, unii o vor pentru ei: trebuie să recunoști(...) că este vorba de un lucru rar. Dar articolul despre trib e doar asta: un articol din ziar și nimeni nu vrea să știe mai mult, nimeni cu excepția exploratorului care e fascinat de femeia de doar patruzeci de centimetri, care la rândul ei e fascinată la fel de mult de persoana francezului ca și de cizmele lui, pentru că ea iubește totul deopotrivă. Așa putem să luăm și noi povestirile și să le iubim pe toate la fel sau putem să recunoaștem că facem clasamente și dăm note și iubim cu intensități diferite.

Clarice Lispector – Cea mai mică femeie din lume. Proză din 1940-1964, Humanitas, 2021

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind Kyparissia (Litera, 2020).

Echipa
Arhiva

 

PRINT 14⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Povestirile Deliei HÜGEL aduc o literatură pură, cu imaginar pe sintagmă, cu personaje care rămân și cu o viziune foarte personală.

Doina Ruști

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Radio București FM

 

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

LITERA, 2022

LITERA

O nouă ediție, cu adăugiri și modificări

Univers Enciclopedic, 2022

 

O monografie romanțată

Nemira, 2022

Copyright © optmotive.ro