OPTm
nr. 75

În căutarea cărții perfecte

Începând să lucrez la o bibliotecă (în decembrie 2014), și nu una oarecare, mai exact la editura și revistele Bibliotecii Județene V.A. Urechia Galați, implicat în ședințele și lansările Salonului literar-cultural Axis libri (ca să nu mai spunem și de Festivalul în aer liber Axis Libri), ale aceleiași instituții, activând și la Filiala locală a Uniunii Scriitorilor, participând și la efervescenta viață literară a Librăriilor Humanitas și Donaris (cu animatori deosebiți, precum Ramona Neagu și Doru Căstăian), legăturile cu... „literatura vie” s-au intensificat într-un ritm care, azi, din perspectiva stagnării pandemice (evident, doar domeniul editorial a mai funcționat, lansările, lecturile, festivalurile ș.a.m.d. având un alt fel de viață, de după viață), pare amețitor…

Colaborările cu diverse reviste ori publicații literare s-au intensificat și ele, lecturile și scrierea cronicilor de carte încercau să păstreze ritmul, visul nebunesc al citirii... tuturor cărților (măcar pentru cele publicate între 2010 și 2020, ispitit, ca și Iovănel, de istorii savuroase, picante sau nu) încă mă mai bântuia, din ce în ce mai mult ca un coșmar, trăiam din ce în ce mai des și senzația supraviețuirii la marginea unui „abator” literar, de acolo auzindu-se strigăte, urlete, mugete, scrâșnituri, blesteme, farmecul vieții de familie, cu apariția celui de-al doilea copil, aparent mult mai zgomotos (și aici îmi aduc aminte de „Calitatea luminii” a lui Pricăjan, nu mai știu când a apărut exact, dar este una dintre puținele cărți citite în această perioadă despre care nu am apucat să scriu, poate și pentru că încă mai aștept și acum un final „demn” de cărțile traduse de Mircea, acelea horror: glumesc! Mircea Pricăjan și-a dozat atât de bine talentul acolo încât, iată, am verificat, a apărut în 2016, după atâta timp încă am nostalgia și regretul de a nu fi apucat să o semnalez cum se cuvine!), implicarea și într-un ambițios și inedit proiect, „IV Romane” (care a presupus colaborări cu diverse instituții, oameni de cultură, fotografi, dar mai ales cu publicul cititor, care a influențat mai mult sau mai puțin scrierea celor patru „romane”, iar prin publicarea în final la Editura Brumar din Timișoara a ridicat și o inedită punte culturală, complexă, între Galați și Timișoara), încercarea, împreună cu colegii, de a dinamiza și unul dintre cele mai vechi cenacluri din țară, „Noduri & Semne”, toate acestea și multe altele mai lăsau să se întrezărească bizara lumină a unui gând care a început, cândva, să mă bântuie (într-o lume literară cu multe fantome, strigoi, zombi, este aproape anormal să se repete, să revină verbul „ a bântui”, sic!): găsirea cărții perfecte!

La urma urmelor, o dorință aproape mistică (la gândul că aș putea scrie o carte perfectă „eu” am renunțat chiar astăzi, 2 iunie 2021), luciditatea și recitirea unor cărți pe care altădată le considerăm „perfecte” vindecându-mă, cât de cât, de astfel de manii… vinovate, ca și de unele plăceri, declarând că, totuși, te poți îndrăgosti de unele cărți, poate în unele ai vrea chiar să trăiești (dacă nu ar fi chiar o distopie!), pe unele ai vrea să le scrii chiar tu sau poate chiar să le îmbunătățești sau chiar să le scrii continuări…

Precum observați, avem de-a face cu „ceva” care este, probabil, undeva între o metafizică și o mistică a literaturii, din dragostea lor nebună născându-se o istorie, mai mică sau mai mare, a lecturilor și semnalărilor mele cronicărești, prima mea muză și dragoste, Clio, încă ținând la... și trăgând de mine, amintindu-mi că Mommsen a rămas singurul istoric care a primit Nobelul pentru literatură, dar, desigur, istoria este o chestiune serioasă, chiar și lui Călinescu a venit timpul să i se dea o replică cu adevărat dezinvoltă, prin Cătălin Ghiță (cu „O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu” trebuie să se înceapă acum studiul literaturii noastre!), câteodată intri în ea, în istorie, ca un barbar, alteori ieși impur și complicat, uneori poți fi trimis în ea, cu un du-te-vino savuros, în care Zeului Uitării (sau Zeiței), volens nolens, i se dă ceea ce este al lui/ei…

Acestea fiind spuse, poate ar trebui să încep cu... „Solenoid”, altă carte despre care fi trebuit să scriu, dar, în fața valului de cronici de întâmpinare de atunci, am renunțat rămânând numai cu foarte multe variante de titluri pentru cronică, una dintre ultimele fiind „Înălțarea Solenoidului, (auto?)crucificarea lui Mircea Cărtărescu” (în discuții subliniind că, totuși, cel puțin o parte a istoriilor se vor scrie începându-se cu ce a fost înainte de „Solenoid” și cu ceea ce a fost după, observând că, totuși, în pofida aparențelor, la modul absolut, lui Mircea Cărtărescu îi va fi greu să surprindă, vorba nu mai știu cui, el chiar scriind normal, va scrie bine și foarte bine; apropo de lista cărților perfecte, „Nostalgia” și „Levantul” erau acolo!); dar ce ar fi să dăm „Anomaliei” lui Hervé Le Tellier ceea ce este al ei (am uitat să amintesc de traducerile în limba română!), titlul primei mele cronici la carte (cred că voi mai scrie măcar două-trei articole despre ea, în diverse contexte) fiind „Anomalia este însăși Literatura! Victoria spiritului Oulipo?”, în ceea ce privește sentimentele actuale, după pârdalnica de pandemie, față de viața literară, asemănându-se cu cele ale personajului scriitor care a scris o „Anomalie” în… „Anomalie” și probabil un alt Hervé Le Tellier a scris o altă „Anomalie” în interiorul căreia altă „Anomalie” se referă la altă „Anomalie” ș.a.m.d., această mică istorie găsindu-se într-o și mai mică sau mai mare istorie:

„La patruzeci și trei de ani, dintre care cincisprezece petrecuți cu scrisul, lumea mică a literaturii i se pare un tren burlesc, în care escroci fără bilete se instalează zgomotos în vagoanele de clasa întâi, cu complicitatea controlorilor de bilete incapabili, în timp ce pe peron rămân genii modeste - o specie pe cale de dispariție, căreia Miesel nu consideră că-i aparține. Cu toate acestea, el nu s-a înăcrit; a ajuns să nu-i mai pese, acceptă să stea liniștit la târgurile de carte și să dea autografe nu pe mai mult de patru exemplare vândute în tot atâtea ore; când un insucces al vreunui confrate îi lasă un răgaz și vecinului de masă, stau împreună în mod plăcut la taclale. Miesel, care poate părea absent și distant, are, în ciuda a toate, o reputație de persoană cu simțul umorului. dar un om cu simțul umorului, demn de acest statut, nu este întotdeauna în ciuda a toate?” (p.23)

Dar să ne întorceam mai aplicat la subiect: după unul dintre cele mai speciale romane ale post-revoluției (mai ieri recitit: cu două-trei intervenții (care țin mai degrabă de atenție tehno-redacțională), el rămâne pe lista cărților (poftim, quasi) perfecte: „Sânge de pasăre pe haine”, Liviu G. Stan publică două romane, „Casele vor uita”, 2016, și „Filip Manakis: o poveste europeană”, 2019, rezultând un fel de falsă (?) trilogie a subtilităților nevrotice ale lumii care se clădește acum (nevroze fundamentale, ce mai!), trei cărți de neratat!

„Exorcizat” de Radu Găvan, - am citit ediția din 2015, dar în urmă cu vreo doi ani -, se adaugă listei de cărți citite despre care n-am scris, anunță spectaculosul „Isus din întuneric” de astăzi, de anul acesta!

„Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia”, 2015, a lui Andrei Cornea revigorează romanul istoric clasic, dar și de idei, accentuându-se aceasta în „Lanțul de aur”, 2017, titlul recenziei mele fiind, la a doua carte menționată, dacă nu mă înșeală memoria, ceva în genul „Când filosofia decapitează literatura”, aluzia fiind la evenimentele din carte, când statuile grecești vechi, simbol al unei anume frumuseți, sunt mutilate de către fanatici religioși, creștini în acest caz.

Făcând zig-zag și cu universul super-bogat al traducerilor, mi-aduc aminte și recomand și acum cu multă căldură, tot în 2016 apărea la noi „Munții Înalți ai Portugaliei”de Yann Martel (Editura Polirom), traducere de Dan Croitoru. Și aici nu trebuie să uităm noua integrală a operei lui Shakespeare, de la Tracus Arte, care mult timp de acum încolo trebuie semnalată, amintită ș.a.m.d., ediția coordonată și îngrijită de George Volceanov.

Desigur, se vor aminti peste veacuri, sic, debuturile cu roman ale lui Tudor Ganea, istoric fiind și faptul că primele două romane ale acestuia vor primi „Premiul pentru prozatorul anului”, Marian Coman, amândoi plătind tribut fantasticului, Ganea până la „Cântecul păsării de plajă”, unde „aderă” la realism (contrar opiniilor vehiculate în ultimul an, prefer trilogia „Cazemata”, „Miere”, „Porci”, cât poate fi ea de trilogie, deși și „Cântecul…” are, evident, ritmul, măsura, armonia ș.a., cele trei romane preferate fiind demonstrația unei imaginații literare cu adevărat rare!), Tatiana Țîbuleac, am mai fost sedus de „Cexina Catapuxina” de Matei Florian, nu pot uita povestirile (și teatrul) lui Petre Barbu sau Răzvan Petrescu, „Ai uitat să râzi” de Bogdan Munteanu, Dan Alexe (dar și debutul său... felin în roman… parfumat), Lavinia Braniște și Ana Maria Sandu (cu „Interior zero”, respectiv „Pereți subțiri”), „Freddie” a lui Adrian Buzdugan, „Grazia” regretatului Mircea Țuglea, „Zeppelin” de Adrian G. Romila, „Așa să crească iarba pe noi” de Augustin Cupșa, „Copilăria lui Kaspar Hauser” de B.A.Stănescu, „Liftul” lui Cornel Bălan, „Deborah” de Cătălin Mihuleac, „Cartea neisprăvirii” lui T.O.Bobe, „simfoniile” Florinei Ilis, „fetișismele” lui Horea Sibișteanu, delicatețele total nonconformiste ale lui Ovidiu Vitan, „Ultima cruciadă” de Simona Antonescu, „bijuteriile” lui Iulian Bocai, experimentele lui Dan Ciupureanu, Alina Pavelescu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu (aceștia trei deloc cu experimente; „Viața începe vineri” fiind pe lista cărților… perfecte! Sic!) și deloc în ultimul rând Bogdan Răileanu, cu cele trei romane ale sale, dintre care „Teoria apropierii” este, cred, una dintre cele mai reușite și mai profunde cărți despre prietenie...

„Împlinirea” trilogiei fanariote a Doinei Ruști este iarăși… istorie, adăugând „Paturile oculte”, cu inserții „de epocă”, „Paturile...” (de fapt „Paturi oculte”) intrând pe lista cărților pe care le alint ca fiind „perfecte”. De „Logodnica” prozatoarei sunt chiar mai atașat sentimental, participând activ atunci, la lansarea cărții la Librăria Humanitas Galați.

Cu siguranță se va vorbi și despre deceniul lui Cristian Fulaș, cu fabulosul său „Ioșca” și, vă dați seama ce-o să fie după traducerea lui Proust, noua versiune în limba română a „Căutării cărții perfecte, pardon, timpului perfect, pardon…”; despre învierea reportajului literar, cu Viorel Ilișoi la butoane ș.a.m.d.

Să nu uit nici de „Transparența” lui Radu Vancu, pe care încă nu am terminat-o, dar este, totuși, fascinantă, ca și jurnalul, care mă duce cu gândul și la prozele și jurnalul lui Ciprian Măceșaru… Și micro-romanul lui Cristi Robu Corcan, „Fără rușine”, scriitorul brăilean revenit după legendara „Gravură în mi bemol”!

Precum se observă, aproximativ o jumătate de deceniu în care parcă am lăsat poezia mai în plan secund, ca și eseul… Despre acestea, ca și despre traducerile în română citite în această perioadă, poate cu alt prilej…

Sentimental, iarăși, nici nu se poate altfel într-un oraș cumplit, de la marginea „deșertului tătarilor” de negustori și ticăloși delicați unde, din fericire, mai există și oameni buni și dragi, nu pot să amintesc de desantul noilor prozatori (încă tineri... din punct de vedere literar) gălățeni (între consacrații prozei gălățene și noul val trecuse o perioadă semnificativă de timp, în care nu se mai debutase cu roman), atât din cadrul proiectului „IV Romane” cât și separat, Octavian Miclescu, cu „Vânzătorul de margarete”, Tudor Neacșu („Karga”), Andrei Velea („#Agora. Democrația nu a fost nicicând mai sexy”), Cezar Amariei, amintind și de veșnicul tânăr Dimitrie Lupu, cu tușanta poveste antonioniană „Șase oameni de hârtie”...

Desigur, este vorba de experiența mea de cititor în primul rând, care, clar, nu a apucat să citească, probabil, cu generozitate, nici 25% din ceea ce merită a fi citit, dar care, în clipe de slăbiciune, mai poate visa la cărți perfecte sau măcar la ideea de carte perfectă, chiar chinuindu-se să treacă de începutul „Idiotului” lui Dostoievski (la recitire), un roman care era în primele zece cărți... perfecte, lângă „Don Quijote”, „Frații Karamazov”, „Demonii”, „Magicianul”, „Ghepardul”, „În căutarea timpului pierdut” (aici, ca în „Croitorașul cel viteaz”, toate șapte dintr-o lovitură!), „Invenția lui Morel”, „Marele Gatsby”, „Lolita”, „Maestrul și Margareta”, „Faust”, Shakespeare, Homer, Thomas Mann, Joyce, Borges, Salinger, Kundera, Tournier… Precum se vede, încet, de la carte s-a făcut trecerea către... nume, care este, poate, o sugestie a (in)conștientului, un îndemn pentru maturizare, o reamintire socratică, via Platon, a faptului că nu poate exista perfecțiune, ci doar, tot poate, ideea de perfecțiune!

ADI G. SECARĂ

Scriitor și jurnalist cultural, Adi G. Secară (n.1972) a absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității Dunărea de Jos Galați, specializarea Filosofie-Istorie. A publicat mai multe volume de poezie, dintre care Poet chemând derviș a fost tradus în turcă (2019), și un roman experimental, Pirapitinga. Hector la vernisaje (2018), piese de teatru scurt, eseuri și recenzii literare.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Proză de notație, exclusiv pe tema cotidianului neînsemnat, textul Alinei Partenie denotă o evidentă preferință pentru confesiune, pentru comunicare. Descrieri succinte, narațiune simplă, stil de jurnal.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

LITERA

Recomandată de Andreea APOSTU

 

CĂRȚI

ART, 2021

Proaspătă. Apărută de câteva zile.

„Eu îl consider drept cel mai important scriitor de limbă germană de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Paul Celan și Thomas Bernhard” (Gabriel Josipovici)

Max Blecher, 2021

 

 

Curtea Veche, 2021

Poeme recomandate de Radu Vancu

 

Humanitas, 2021, prin Libris

Un fragment în avanpremiră din noul roman al lui Colum McCann. Recomandat de Ovidiu ȘERBAN

Dragoste, poveste frumoasă, Anglia.

LITERA, 2021

Scrierile de la Nag Hammadi

Herald

 

Copyright © optmotive.ro