OPTm
nr. 75

Ileana MARIN: Bluza cu broderie

Pe Ileana am văzut-o prima oară la Constanța. Era urcată pe-o balustradă, gata să-și ia zborul, pentru că, pe-atunci nu știam, are obiceiul ăsta să plutească din când în când peste mări și oceane. Vezi pantofii ăștia, Zenob? - m-a întrebat ea, obligându-mă să mă uit în direcția indicată. Erau doi conduri de pe vremuri, din piele fină, de un galben plăcut, împodobiți cu un nasture, înnobilați de tocuri minimaliste. Sunt pantofi cumpărați de la Istanbul, din bazarul lui Iusuf Bina, oarecum rudă cu mine, căci la Constanța toată lumea are măcar un turc în familie. Numai că acest neam al meu, fără legături certe, afundat în niște istorii pe care nimeni dintre ai mei nu și le mai amintește, păstrase acești pantofi pentru mine. Te-am visat, kızım, a zis el, și știu sigur că ai nevoie de ei. Cum i-am pus în picioare m-am și ridicat, iar în scurt timp eram departe, la Copenhaga. Apoi mi-am făcut obiceiul să călătoresc, mai ales că nu mai aveam nevoie de pașaport. Și-acum unde pleci, am întrebat eu. La Seattle, Zenob, am să-ți scriu! Și-n clipa următoare a dispărut. Ca astăzi s-o văd la Muzeul Literaturii, din București, bine-merçi. Vasăzică, te-ai întors m-am bucurat eu. Ce-ți mai fac pantofii, Ileana? Care pantofi, s-a mirat ea, retezând din start orice discuție, chiar și după insistențe, chiar și după evocările mele detaliate. Fii serios, Zenob! Cine mai crede azi în pantofi zburători!

Povestește-mi despre bluza ta norocoasă!

Am avut primul recital de muzică de cameră pe la 13 ani. Cântam la vioară. Profesoara a vorbit cu mama că-mi trebuie „ținută de concert”, adică o fustă neagră (lungă, de preferință) și o bluză albă, lejeră, dar elegantă. Cu fusta a fost ușor pentru că tocmai ce-și făcuse mama o fustă lungă pentru revelionul care trecuse - repede ajustată pentru mine. Cu bluza, însă, nu a fost atât de simplu. Am început o căutare prin magazine, cu probe în care ridicam mâinile în sus, balansam mâna dreaptă de parcă aș fi mânuit un arcuș invizibil, spre stupefacția vânzătoarelor care, mai mult ca sigur, făceau tot felul de scenarii în legătură cu utilitatea pe care ar fi urmat s-o aibă bluza. Într-un final, am găsit o bluză din material de ie, cu o broderie albă, discretă, pe piept și cu manșete din aceeași broderie care se închideau într-un năsturel simpatic. La acel prim recital, bluza a stat cuminte în fustă, iar mânecile au rămas prinse în năstureii încăpățânați. Arcușul a mers ca uns (chiar îl unsesem cu colofoniul Pirastro, pe românește—pardon, pe turcește—„sacâz”), degetele zburdaseră pe corzi chiar și când mintea-mi înghețase ca o pată neagră fără a mai dicta „si mi re do re mi sol fa diez mi re la si...” din Preludiul lui Fritz Kreisler. După un astfel de miracol, bluza albă cu broderie a devenit obiectul norocos, desigur, lucru ținut secret până azi. Am purtat bluza la toate audițiile de trimestru, examenele de an, concertele și recitalurile, fie că eram solistă, fie că eram în cvartet sau în orchestră. Treptat, bluza a început să iasă din fustă în timp ce cântam, așa că am lăsat-o pe-afară. Năstureii au cedat și nu i-am mai cusut pentru că dacă îmi suflecam manșetele nu mai era nevoie de ei. Bluza se încăpățâna să-și arate plictisul față de Bach, Wieniawski, Lalo, Mendelssohn, chiar și de pateticul Saint-Saëns.

Cu trecerea timpului, țesătura începu să se îngălbenească, iar după tratamentul cu clor pentru albire, să se rărească. Chiar și așa, bluza și-a continuat suferința fiind martora tracului, transpirației reci, sudorii calde sau îmbrățișărilor de după eveniment, până când a început să protesteze la tratamentul de veșmânt norocos, iar broderia s-a destrămat în punctul în care sprijineam vioara în piept. O croșetă abilă a peticit broderia. Degeaba... inevitabilul se produsese: corpul meu crescuse peste orice posibilitate de întindere a materialului bluzei, iar fără ea… în sfârșit, Zenob, am abandonat vioara din cauza asta.

Cu ce personaj de ficțiune te-ai plimba prin Seattle și pe unde?

Seattle e un oraș în care orice formă de cultură, oricât de înaltă sau de populară, este concurată „toe to toe”, ar zice americanii, de natura de o frumusețe covârșitoare. Dacă plouă în Seattle, ceea ce se întâmplă destul de des toamna, iarna și primăvara, atunci lumea se duce la concerte, la teatru sau film și umple muzeele și galeriile de artă. Dacă însă iese soarele, sălile de spectacol sunt simțitor mai goale, iar mulți nici măcar nu-și mai recuperează banii de bilete pentru că acela ar fi un preț prea mic pentru bucuria vinovată de a fi petrecut o zi în caiac pe unul dintre lacurile din oraș, sau făcând jogging pe Burke-Gilman Trail, sau petrecând cu prietenii la un picnic în Volunteer Park sau Gas Works.

Aș plimba-o prin Seattle pe Doamna T care nu ar mai avea timp să ofteze după Fred Vasilescu. Panoul electronic al Bibliotecii Publice Centrale, pe care se înregistrează categoriile de cărți solicitate în fiecare minut, i-ar oferi posibilitatea să-și imagineze bărbații care citesc Let’ s Make Dumplings sau Morningside Heights. Cum precis ar ofta cu ochii pe pereții de sticlă, prin care se vede golful străbătut de un vapor, aș duce-o la Chihuly Garden, muzeul instalațiilor de sticlă ale celebrului artist local de faimă mondială, Dale Chihuly. Cu siguranță că ar alege, măcar în minte, un candelabru, sau poate o barcă plină cu plute de sticlă, pentru magazinul de mobilă, pentru apartamentul lui Fred. În ținuta ei elegantă, cu șiruri lungi de perle, Doamna T ar strâmba din nas la lumea adunată în foaierul de la Benaroya Hall. Localnicii vin chiar și la concertele lui Izaak Perlman sau Yo-Yo Ma, Sophie Mutter sau Joshua Bell, în blugi și cu pantofi sport, câțiva chiar și cu șosete în sandale. Cred însă că s-ar îndrăgosti pe loc de șeful de partidă de la contrabas, un tip înalt, atletic, genul lui Fred Vasilescu... dacă vreți.

Cursul Experiencing Music through Literature, pe care l-am tot predat cu colega mea, muzicoloaga Claudia Jensen, includea, înainte de pandemie, pe lângă prelegerile din clasă, participarea la 6 concerte simfonice. În fiecare an, aflam că o parte dintre studenții înscriși la curs nu mai fuseseră la niciun concert la Benaroya, sau la niciun concert. Punct. Acum vreo 4 ani, chiar după ora în care le vorbisem studenților despre ritualul unui astfel de eveniment, despre istoria sălii de concert, a costumului muzicienilor, despre aplauze și momentul lor - primul concert din cadrul acelui curs s-a dovedit a fi exact stimulul de care nehotărâții aveau nevoie. Trebuie să menționez aici că studenții americani au dreptul de a abandona sau schimba cursurile în prima săptămână de școală din fiecare trimestru. Tocmai de aceea, strategia mea și a Claudiei fusese aceea de a alege ca primul concert să fie spectaculos, covârșitor, pentru a-l folosi nu numai ca demonstrație a argumentului nostru, ci și ca o formă de captatio. Din nefericire, în acel an, programul nu ne ajuta. Primul concert din ianuarie era de muzică barocă, cum ar zice aceiași americani, „an acquired taste”. În ciuda argumentelor cu privire la importanța muzicii baroce, a rezistenței ei în prelucrările moderne, nu ne făceam iluzii că studenții vor fi foarte încântați. Destinul însă ne-a ajutat într-un mod cu totul nemuzical, dar demn de Simfonia fantastică a lui Berlioz.

Care este cel mai spectaculos moment din cariera ta de profesor?

În sală se stinge lumina, instrumentiștii de pe scenă încetează exercițiile de încălzire, foșnetul și tusea din sală se potolesc și pianistul intră pe scenă. Nu face decât doi pași și înțepenește cu ochii către sală. Pe culoarul dintre rândurile din centrul sălii și cele din stânga - un homeless. Filarmonica dă bilete cu reducere sau chiar gratuite la concertele la care nu se vând toate locurile. Homeless-ul se îndrepta spre scenă cu un cuțit în mână, mai degrabă într-o poziție defensivă decât de atac. Directoarea artistică s-a ridicat brusc de la locul ei, întotdeauna rezervat, într-o margine a sectorului central al sălii, și a cheamat paza prin stație. Pe scenă intră 3 tipi care-l înșfacă pe solist și-l duc în culise mai mult împotriva voinței lui decât cu acordul său, iar pe ușa din spate, înaintea pazei, vine ușierul voluntar, un pensionar hotărât, care începe calm să-i vorbească individului purtător de cuțit, dar de la o distanță mai mare decât lungimea unui braț. Acesta din urmă face o mișcare stângace care este interpretată de spectatorii din apropiere ca amenințare și se produce acel vuiet, rezultat din unisonul a câteva sute de plămâni. Ajunge și paza care, cu o mișcare sigură, de parcă ar fi preluat bagheta dirijorului și nu cuțitul homeless-ului, întrerupe pericolul. Studenții, obișnuiți cu eroii din filmele americane, prind momentul și încep să aplaude. Se mai iau câțiva spectatori după ei. Claudia și cu mine îi rugăm pe studenți să nu mai aplaude. Dirijorul se duce în culise. Trec 5 minute lungi. Se aud murmurele celor care explică ce se întâmplase partenerilor lor care pierduseră faza cu homlessul și cuțitul. Din culise ies pe rând dirijorul și pianistul în aplauzele, de astă dată, frenetice ale sălii. Johann Christoph Friedrich Bach, Concertul pentru pian, sună ironic. Vine pauza. Era de așteptat ca toți cei 24 de studenți să-și sune prietenii, să posteze pe facebook, dar nu s-a întâmplat asta. Ci voiau să vorbească, să ne întrebe cât de des se petrec astfel de incidente. Fiecare dintre noi a povestit câte un episod simpatic, dar departe de cel de care avusesem parte atunci. În acel an, niciun student nu a lipsit de la vreun concert și niciun student nu a pretins vreo răceală ca să lipsească de la curs. Ăsta da succes!

ZENOB

Zenob face parte din grupul „Perucile verzi”.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Proză de notație, exclusiv pe tema cotidianului neînsemnat, textul Alinei Partenie denotă o evidentă preferință pentru confesiune, pentru comunicare. Descrieri succinte, narațiune simplă, stil de jurnal.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

LITERA

Recomandată de Andreea APOSTU

 

CĂRȚI

ART, 2021

Proaspătă. Apărută de câteva zile.

„Eu îl consider drept cel mai important scriitor de limbă germană de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de Paul Celan și Thomas Bernhard” (Gabriel Josipovici)

Max Blecher, 2021

 

 

Curtea Veche, 2021

Poeme recomandate de Radu Vancu

 

Humanitas, 2021, prin Libris

Un fragment în avanpremiră din noul roman al lui Colum McCann. Recomandat de Ovidiu ȘERBAN

Dragoste, poveste frumoasă, Anglia.

LITERA, 2021

Scrierile de la Nag Hammadi

Herald

 

Copyright © optmotive.ro