Care este pentru tine cel mai important motiv de lehamite? Ce-ți taie cheful de scris, de acționat, de vorbit?

Dubla măsură și dublul standard mă fac să-mi pierd cheful în general.

Ai spus vreodată adevărul crud despre creația unui scriitor contemporan în viață? Ce s-a întâmplat? Există vreun scriitor care să accepte o opinie negativă despre opera sa?

Da, de două ori am spus pe un ton poate prea tranșant că nu mi-a plăcut o carte și am adăugat câteva argumente. Nu sunt prietenă cu cei doi, îi cunoșteam destul de vag. Unul dintre ei m-a abordat cu destul de multă agresivitate ca să mă ia la rost, apoi m-a blocat pe Facebook. Celălalt mi-a spus că-mi este recunoscător pentru onestitate și că și-ar dori ca mai multă lume să-i spună direct ce nu-i în regulă cu cartea sa. Am rămas în relații cordiale.

În orice caz, pe contul meu de pe Goodreads notez cărțile cu sinceritate deplină, niciodată n-am evaluat o carte cu mai mult decât am considerat că merită, chiar dacă e vorba despre volume ale autorilor pe care îi cunosc, sau chiar îmi sunt prieteni.

Ce faci când citești un roman plictisitor, cu greșeli de narație ori cu teme clișeice? Dar dacă autorul ti-a cerut o opinie?

Pe principiul lecturii ca asceză, pe vremuri eram teribil de conștiincioasă și dacă mă apucam de o carte o citeam până la capăt, chiar dacă nu-mi plăcea sau mă plictisea teribil. Un reflex deprins în facultatea de filologie, unde ne sileam să devorăm mii de pagini semestrial, deși multe dintre ele erau complet indigeste, sau pur și simplu nu le înțelegeam la acea vreme.

Acum câțiva ani, în cartea eseistului Valeriu Gherghel "Roata plăcerilor" (Polirom, 2018), am descoperit o formulă a scriitoarei americane Nancy Pearl. Pornești de la numărul 100, iar din el scazi anii pe care îi ai la momentul citirii cărții. Rezultă numărul de pagini după care poți să abandonezi lectura fără regrete. Așa procedez acum, iar asta mă scapă de vinovăție. În plus, descopăr cu satisfacție că maturitatea vine și cu avantaje. În prezent mă opresc după 52 de pagini.

În cazul în care autorul mi-a cerut o opinie, încerc să găsesc un ton diplomat prin care să-i spun ce nu mi-a plăcut. Atunci când îmi place cu adevărat o carte, sunt entuziastă și vorbesc despre ea des și cu plăcere. În cazul în care nu mi-a plăcut, sunt foarte rezervată. Niciodată însă nu laud ceva ce nu m-a convins.

Eu însă nu sunt critic literar, sunt doar o cititoare pasionată și antrenată, și cred că de foarte multe ori părerile noastre sunt puternic influențate de perioada pe care o traversăm și de experiențele pe care le avem. Așa că sunt înțelegătoare și cu mine, și cu cei pe care îi citesc.

Relatează pe scurt o poveste care te-a entuziasmat (literatură, film, teatru).

În timpul pandemiei mi-am dat seama ce comportament distorsionat ajunsesem să am ca cititor. Devenisem o victimă a publicității. Eram foarte atrasă de titluri promovate drept bestseller, cumpăram compulsiv tot ce-mi stârnea interesul datorită unei postări pe Facebook, după care mă trezeam cu niște teancuri de titluri care se dovedeau maculatură sau pe care nu mai aveam chef să le citesc, din cauză că nu mai știam de ce le cumpărasem și nu mă mai atrăgeau. Am donat de-a lungul ultimilor ani saci întregi cu cărți pe care nu mai aveam unde să le pun și pe care nu doream să le păstrez în bibliotecă.

Pe de altă parte, acest comportament compulsiv mă determina să citesc mult, repede și superficial, ca să-mi văd teancul de TBR diminuându-se.

În pandemie mi s-a făcut dor să citesc titluri clasice și am constatat cu oroare că puterea mea de concentrare se diminuase considerabil și că făceam mare efort ca să înțeleg ce citesc.

De atunci mi-am schimbat complet comportamentul de cititor. Nu mă mai las atrasă în capcana bestseller. Nu mai cumpăr decât rar și după ce mă gândesc bine dacă merită. Și pariez pe autori prea puțin cunoscuți la noi. Așa am descoperit două nume care m-au entuziasmat: Maryam Madjidi și Valter Hugo Mãe. Prima este o scriitoare franceză de origine iraniană, al doilea este portughez. Maryam Madjidi scrie o proză autobiografică, ironică, alertă și incisivă. Romanul său "Marx și păpușa" a primit premiul Goncourt pentru debut. În română a fost tradus de Rodica Baconski și Alina Pelea, la Editura Casa Cărții de Știință. Tot la Casa Cărții de Știință a apărut și romanul lui Valter Hugo Mãe, în traducere de Isabel Lazăr. "Fiul a mii de oameni" este un roman în care majoritatea personajelor sunt marginali, surghiuniți la periferie de prejudecăți sau de răutatea și prostia omenească.

Valter Hugo Mãe nu este un naiv, însă se dovedește un optimist incurabil, care crede că binele își găsește loc acolo unde întâlnește perseverență și bunătate. Nu ne vinde povești siropoase, care se termină cu bine, este lucid și știe că lumea nu e un loc prea plăcut. Dar crede în puterea poeziei, a cărților și a iubirii de a o schimba, măcar din loc în loc.

Există multe imagini de o extraordinară frumusețe în acest roman portughez care pledează pentru iubire și acceptare. Dintre toate, preferata mea este cea cu bătrânul Alfredo, bunicul adoptiv al lui Camilo, care-l învață pe copil încă de mic despre cărți și importanța lecturii. Alfredo crede că cititul face bine la sănătate, la fel ca o alimentație echilibrată, și că lipsa lecturii devine un soi de boală, un fel de colesterol care te omoară cu încetul, dar al cărui leac e la îndemână: cărți cât de multe, pentru un trup și un suflet zvelte și sănătoase. Iar pe mine povestea asta m-a umplut de bucurie.