O sută două. Afișajul intermitent se oprește. Cobor scârbit de pe cântar. Îmi trag blugii pe mine cu suplețea unui urs abia ieșit din hibernare. Caut un pulovăr, îl îmbrac. Îl trag insistent în jos, pe sub burta revărsată peste curea. Enervare inutilă la care nu renunț pentru că asta ar necesita efort. Nu mai sunt genul care să facă efort. Îmi ud mâinile și le trec cu mișcări zbuciumate printre firele de păr zbârlite. Apăs în creștetul capului, trag de o șuviță înțepenită pe orizontală. Din repezeală îmi zgârii cu unghia urechea stângă. Zgârietura nu se vede, doar se simte. Nu mor. Îmi netezesc atent sprâncenele cu câte un deget, dreapta, stânga, mă privesc sec în ochi, ies din baie. Fac doi pași și revin ca să înhaț mobilul de pe etajeră. Îi șterg cu degetul mare ecranul spart. Simt obișnuita înțepătură. Întotdeauna apăs prea tare peste crăpătura cea mai lungă, apoi uit. Mă precipit pe scări în jos. Intru năuc în bucătărie. Iau la repezeală un pachet de țigări nedesfăcut și o brichetă din cele câteva care zac aruncate într-o scrumieră goală.

Conștiincios, mă înfirip în hol ca un tânăr duh fremătător. O găsesc așezată pe banchetă, dând dintr-un picior. Parcă vrea să facă gaură în gresie cu privirea. De afară, filtrată prin ochiurile translucide de geam, lumina bate rece, fără menajamente.

— Te mai învârți mult?

— Mă încalț și gata. Ai încuiat la bucătărie?

— Da.

— Și la living? Trebuia să închid și câinii.

Se ridică agasată, fără să se uite la mine. Iese. Dau absent cu cheia, mai trag o dată de pulovăr peste burtă, îmi controlez pachetul de țigări din hanorac, pășesc repede și mărunt ca s-o ajung până la poartă. Ieșim din curte pe betonul sfărâmat presărat cu gropi pline cu apă. Pornim agale pe mijlocul drumului, ocolim bălțile în zig-zag-uri neregulate.

Aerul limpede mă binedispune brusc. Respir lacom, îmi întind brațele, ca din întâmplare las unul din ele să i se depună gingaș pe ceafă.

— Mă lași?! Abia mă duc pe mine, vrei să te mai car și pe tine.

— Ne plimbăm.

— Numai de plimbarea ta nu aveam eu timp acuma.

— Mai vedem și noi comunitatea, mai dăm bună ziua la oameni.

— Da, o nebunie. Întâlnești toată comuna în ăștia doi pași de la noi până la cârciumă la Nora. Mai ales pe frigul ăsta. Ia uite, e plin de lume.

— Mi-ai promis.

— Ți-am promis, dar nu neapărat pentru azi.

La tanti Maria de peste drum e pustiu ca de obicei. Foișorul cel nou sclipește în soarele înghețat.

— La ce i l-o fi făcut nepotu-său nu știu.

— L-a făcut pentru el și prietenii lui, nu pentru ea.

— Și? Ai văzut tu pe cineva vreodată?

— Nici să nu-ți dorești. Mie mi-a ajuns ce-am văzut când l-au ridicat. Când or năvăli iară, să te ții.

Grădinile ațipite în frig expiră ușor pe ambele părți ale drumului. Un abur cald se degajă din spatele gardurilor dezordonate. De obicei mai vezi câte o pisică trecând, dar acum nici țipenie. Câinii din vecini au amuțit. Ca un făcut, parcă suntem singurele ființe vii pe toată distanța de la noi până la biserică.

— Turla aia mai are un pic și cade. Nu știu ce face alde popa cu toți banii pe care-i adună.

— Nu mai vorbi cu păcat că te bate Dumnezeu când ți-o fi lumea mai dragă. Parcă el n-ar vrea să repare...

Nu o contrazic, mi-e lene să reiau subiectul. De fapt mi-e teamă că dacă ne băgăm în el se-alege praful de plimbare și de cafea. Îmi ridic ochii spre căsoiul lui Păcuraru.

— Ia uită-te că a placat cu lemn în jurul garajului. Se vede că nu am mai trecut demult pe-aici la pas. Din mașină habar n-am ce se mai întâmplă, ce schimbări se mai fac.

— Vai, cum de ți-a scăpat?! Nesimțit Păcuraru ăsta, să nu sufle el o vorbă despre ce-și mai face prin curte.

— Observam, nu dădeam cu parul. De ce naiba să-ți lambrisezi pereții pe-afară?! Nici înăuntru nu se mai pune lambriu de ani de zile.

Mă opresc pe axul drumului ca să evaluez aspectul estetic al vilei. O aud cu țâțâie ironic.

— Tu de-aia ai vrut să mă scoți la cafea, ca să ai ocazia să le mai faci o evaluare la toți? Până la urmă chiar mă faci să vorbesc cu primarul, poate te numește arhitect-șef că prea ești talentat.

Îmi întorc capul și o privesc lung din dreptul porților masive de fier forjat ale lui Păcuraru. Continuă să meargă plictisită, cu mâinile în buzunarele gecii, dar în dreptul lui madam Ionescu își dă seama că nu vin în urma ei. Se oprește, se întoarce spre mine, dă să-și dea ochii peste cap, ridică nedumerită o mână.

— Ți-e dor de el?

Mă ignoră. Se întoarce iar în direcția cârciumii. Mă urnesc greoi în urma ei.

La Ionești, ca de obicei, toate găinile cârâie zburdalnice prin iarbă. Mașinuța e parcată cuminte sub merii desfrunziți. Pe creanga lăsată deasupra portbagajului atârnă un măr roșu intens, vibrant ca un glob de Crăciun. O ajung din urmă.

— Ia zi, ți-e dor?

Îi citesc iritarea în zvâcnetul degetelor ascunse cu repeziciune într-o șuviță de păr de pe frunte, dar nu apucă să încerce vreun răspuns fiindcă madam Ionescu iese intempestiv din casă cu o găleată și-un făraș.

— Bună ziua, doamna Ionescu.

— Bună ziua, mamă. A, să nu vă recunosc. Ce mai faceți? Ia uite, de când nu v-am mai văzut!

— Bine, mulțumim. Dumneavoastră?

— Ce să fac, mamă, cu casa, cu boala, uite-așa. Scoteam cenușa din sobă, că se-adună așa repede de nu mai prididești. Copiii ce fac?

— Sunt bine, cresc. Sunt la școală.

— Doamne, la școală! Cât au crescut, ce mai trece timpul! Vă țin minte când treceați cu căruciorul ce copii frumoși aveți, să vă trăiască!

— Mulțumim. Multă sănătate! Salutări și domnului Ionescu.

— Îi transmit, mulțumim. E prin casă, cu soba, nu-l mai strig...

— Nicio problemă, o zi bună.

— Numai bine, sănătate la toată lumea să dea Dumnezeu, vă pup, mamă, vă pup!

Neschimbată, deși ne întâlnim cât se poate de rar.

Continuăm agale pe drum. Pe măsură ce ne apropiem de terasă, regăsesc pe marginea șanțurilor tot mai multă mizerie, plastic, hârtie, micile ambalaje familiare.

— A, dar nu ți-am spus o fază. Știi când am ieșit sâmbătă să adun pe lângă gard?

— Nu știu, dar bine c-ai adunat.

— Ce crezi c-am găsit?

Mă traversează din priviri, placidă.

— Nu ghicești.

— Nu ghicesc.

— O folie de prezervativ. Expirat din două mii unșpe.

Se uită la mine cu neîncredere.

— De unde naiba prezervativ?

— Nu era prezervativ, era doar folia, ambalajul.

— La noi la gard?

— Lângă gard, da. În afară, nu în curte.

— Păi, de unde naiba?

— Nu știu, din pământ. Știi că pământul mai scoate la suprafață diverse...

— Cum să scoată pământul?

— Uite-așa, mai plouă, mai ninge, se mișcă pământul și te trezești că-ți aduce la suprafață ceva îngropat demult.

Tace, trage aer în piept, împinge cu cizma o piatră prinsă în beton, își trage bărbia în gulerul larg al helăncii.

— Mai ajungem să bem cafeaua aia sau stăm ca țațele la taclale-n drum?

— Ajungem, ajungem. Sunt curios dacă Vivi e tot acolo.

— Păi unde să fie, cine să aibă grijă de condică?!

— Lasă că-i băiat bun.

— E bun. De plată pe caiet. O să rămână în curu’ gol, dacă nu a rămas deja.

— Ei, dar văd că începi să te mai înveselești.

Tot vorbind, după ce am trecut de madam Ionescu m-a apucat zâmbăritul și nu mă pot opri. Chiar îmi place ieșirea asta, o plănuiam de mult. Îmi place că vorbim așa, orice, nimicuri. Chiar dacă vine îmbufnată măcar vorbește, vorbim.

— Nu am să înțeleg niciodată cum le găsești tu scuze la toți ratații. După tine cu cât sunt mai netrebnici cu atâta sunt mai buni.

— Ei, nu chiar. Uite, primarul nu e netrebnic, dar tot e om bun. Sau e?

— Ce să fie?

— Netrebnic.

— De ce să fie netrebnic?

— Păi vezi?! Asta zic, el e trebnic. E de trebuință, de treabă. Face treabă. Bună.

Nu-mi răspunde imediat. Bagă capul în pământ și calcă atentă printre gropile inundate.

— Face, da. Ai văzut că a asfaltat până la biserică.

— Așa e. Dar de-acolo până la cârciumă cât mai e, douăzeci de metri? Nu zic să fi ajuns până la noi, dar putea să pună o mână de asfalt și pe ăia douăzeci de metri, că vine lume și din oraș aici la terasă, vin mame cu copii în cărucior, vin tinerii cu bicicletele... Oricum nu pune asfalt de la mă-sa de-acasă, tot din banii noștri pune.

— Ia fă-te tu primar dacă ești așa deștept și le rezolvi pe toate.

— Probabil că asta e problema. Că nu sunt eu primarul.

Mă uit atent la figura ei disimulată în gulerul ruginiu al helăncii. Mă întreb ce ar putea ieși dacă mi-aș pune ambiția. Nu, nu m-ar crede nimeni. Trebuie să fii făcut să poți face anumite lucruri. Nu sunt genul consistent, care să fi fost făcut pentru ceva anume. Sunt mai degrabă făcut să mă ducă valul, plutesc pe deasupra. Poate de-aia m-am și îngrășat ca porcul, ca să capăt greutate, să nu mă mai ia apa.

Vasilică stă ca de obicei pe butucul de la poartă și privește pieziș spre ușa cârciumii. Pe vârful capului are aceeași căciulă cu moț jerpelită, fumează la fel de abătut ca întotdeauna, ochii îi sunt la fel de albaștri, cristalini și injectați. Când trecem prin fața lui ne mormăie un salut politicos. Rex ne latră fără convingere de după ulucile putrede. De cum îmi iau privirea de la ei îi uit de parcă nici nu ar fi existat.

În rigola betonată din fața cârciumii stau sprijinite de perete două biciclete rablagite murdare de noroi. Apa le ajunge până la spițe. De coarnele uneia atârnă o pungă de plastic cu două pâini.

Vivi e la datorie, singur. Stă în picioare în mijlocul sălii goale cu o bere într-o mână și o țigară în cealaltă. De cum intrăm ne salută jovial:

— Să trăiți, domnu’ șef, să trăiască și domnița!

Domnița îl mitraliază cu privirea până când îi face o gaură uriașă în craniu. Prin gaură văd ușa de sticlă deschisă spre terasă, terasa goală și gardul de lemn proaspăt lăcuit din spate. Gardul de lemn, receptiv la atenția fugară pe care i-o acord, îmi trimite înapoi prin gaura din țeasta lui Vivi mirosul înțepător de lac proaspăt de lemn. Îmi trag marginea pulovărului în jos peste curea.

— Bună, Moni. Ce mai faci? Dă-ne și nouă câte o cafeluță, te rog. Și o apă plată mică pentru mine. Tu mai vrei ceva?

— O cola.

— Ce mai zice domnu’ șef? Am văzut că ați adunat frunzele. Trebuie să aduc și eu un băiat să-mi curețe groapa și să dau foc la toată uscătura.

— Ce să mai zic, mă, Vivi, cu gospodăria, cu copiii, serviciul… știi cum e. N-ar fi rău dacă ai curăța și la tine, că oricum la primăvară încep iar să se întindă rugii. Dar să ai grijă, dacă-i arzi, să nu-mi dai foc la casă.

— Da’ se poate, dom’ șef, păi cum să fac așa ceva?! Las’ pe mine, cre’ c-o să-l iau pe Gelu să m-ajute, păi dacă face vreo nefăcută pun biciu’ pe el și-l bag și-n pizda mă-sii, nu discută proștii ăștia cu mine, nu discută niciunul, pe toți îi belesc!

— Așa, mă, Vivi, nu ierta pe nimeni.

Ieșim din cârciumă cu mâinile pline, trecem drumul, pășim cu atenție peste bordura înaltă a parcării, ne căutăm un loc în părculeț. Vrea să stăm cât mai aproape de apă ca să nu-l mai audă pe Vivi, rămas perorând în picioare în mijlocul cârciumii în fața lui Moni care, absentă, absorbită de telefonul mobil, se așază pe un taburet în spatele tejghelei înalte.

— De nu ți-o da într-o zi foc la casă... numai să vezi.

— Lasă că nu e chiar inconștient.

— Nu, e mai rău. Și-a băut mințile. Tu crezi că el mai judecă ce face când îl aduce pe-alde Gelu și pe toți haidamacii de-i înjură și-i troznește prin curte? Și ăia ce dobitoci, să stea să-și bată ăsta joc de ei...

— Pentru că îi plătește.

— Mă întreb de unde naiba îi plătește, când toți banii îi dă pe băutură.

— Când n-o mai avea ce vinde n-o să-i mai plătească.

— Să-ți bați tu joc de toată averea, tot pământul și ce-a mai avut de la ăi bătrâni și de la ta-su... Doamne, Maica Domnului, ce hal de om, ce netrebnic! Iar tu îi cânți în strună.

— Dar ce să-i fac, să mă cert cu el prin gard?! Fiecare cu treaba lui, cu curtea lui, cu băutura și cu oamenii lui. Ce mi-a făcut mie, Vivi? E întotdeauna la locul lui, politicos, omenos...

— Până ți-o da foc la casă cu uscăturile lui din groapă, o să vezi, o să vezi atunci ce omenos e.

— Ne bucurăm și noi de părculețu’ lu’ tanti Nora?! Ia uite ce frumușață curge pe Oltu’ ăsta, uită-te cum bate soarele la rățuște pe spate.

Mă amuz teribil dar o țin sub observație în coada ochiului. Cu aceeași mecanică uzată, își aprinde zgribulită o țigară, ia o gură zgomotoasă de cola, își strânge geaca pe ea, tace.

Nu-mi pot lua ochii de la râu. De-alungul malurilor solide vegetația dormitează decolorată, copleșită de frig. Suprafața lichidă, nemișcată, e o imensă catifea aurie îmbibată în uleiuri grele.

Îmi torn niște apă în cafea ca s-o mai diluez. Îmi desfac cu mare încetineală pachetul de țigări, mă apuc și eu să fumez. Tăcem așa, amândoi, destul de mult. Aud un muget de vacă din ograda lui nea Stoica. O mașină neagră parchează în grabă în fața bisericii, dar nu văd să coboare nimeni din ea. De undeva dinspre deal se aude o drujbă la intervale rare. Pe măsuța din butuci de lemn din fața mea aleargă două furnici. O privesc în liniște. Își agită piciorul pe care îl sprijină pe măsuță.

— Ți-e frig.

— A, nu, mor de cald.

— Nu ți se pare frumos aici? Mi-ar plăcea să fi avut și noi așa un părculeț pe malul râului, ca Nora.

— De ce nu ți-ai luat pământ pe râu?!

— Ziceam doar.

— Mda. Multe zici tu "doar".

— Mă bucur că am venit.

— O idee minunată.

Închid ochii și ascult foșnetul frunzelor din plopii nesfârșiți de pe mal. Percep un miros amestecat de uscături arse, gaz lampant și balegă proaspătă. Din spatele cârciumii se aude un curcan energic. Îmi simt pulsul în urechi, îl percep ca pe un sunet freatic iar asta mă surprinde. Îmi place că reușesc să fiu atât de atent la mine, la corpul meu, la zgomotele lui imperceptibile. Îmi netezesc sprîncenele, dreapta, stânga, cu un gest automat. Îmi întredeschid pleoapele tremurătoare și mă joc cu firele de soare care-mi traversează plasa de gene. Îmi focalizez privirea pe linia cețoasă drapată cu umbre. Prea multă poezie. Trebuie să-mi retez momentul liric. Nu aș putea să-i vorbesc pentru că nu m-ar înțelege.

— Și zici că ți-ar plăcea să mă fac primar?

— Ce naiba tot ai cu primarul, că nu înțeleg?

Tac și aștept puțin, cât să-mi domolesc suflul care se precipită neașteptat. Să rămân liniștit și contemplativ, să las posibilul să-și ia spațiul de care are nevoie și să se întâmple.

— Mă gândeam că poate-mi spui tu ce. Că tu ești... cu primarul.

— Cum adică eu sunt cu primarul?

— Păi nu îl lauzi tu mereu, că ce asfalteză, că ce plantează, că ce treabă bună face.

— Așa și?

— Și așa. Mă gândeam că ți s-o fi făcut dor de el, dacă zici că vrei să vorbești cu el.

— Tu ce naiba bălmăjești acolo?

— Nu ți-e dor de el?

Se ridică enervată și începe să facă pași mari de-alungul gardului de sârmă dinspre mal, ca o sălbăticiune care se trezește brusc încolțită și băgată într-o cușcă.

— De unde ai scos... de unde-ți vin ideile astea? De-asta m-ai adus aici pe frigul ăsta?

— Ai promis că ieșim la cafea. Oricum acasă nu vorbim, că nu apucăm niciodată.

— Ce să vorbim?

— De primar.

Pronunț limpede și apăsat, bine ascuțit, apoi o fixez cu interes. Îmi sprijin spatele de stâlpul de lemn al foișorului lângă care sunt așezat, îmi întind picioarele în față și mi le încolăcesc. Frigul începe să mă pătrundă dar deocamdată nu vreau să mai fac alte mișcări. Vreau doar s-o privesc cum umblă apropiindu-se și îndepărtându-se de mine pe lângă plasa înaltă de sârmă care separă parcul de buza malului. Cizmele i se afundă ușor în solul moale, vârfuri de iarbă uscată le înconjoară tălpile groase de cauciuc profilându-se pe negrul lor intens. Tăcem.

— Da’ mai du-te dracu’ de prost!

Tresar. Izbucnirea lui Vivi, care se ceartă cu cineva în cârciumă, mă ia prin surprindere. Îmi aprind altă țigară și mă aplec în față, mă cuprind cu mâinile încrucișate peste burtă și privesc în sus pe sub sprâncene, dincolo de ochiurile ruginite de gard, malul abrupt. Îmi țin respirația, o dată, de două ori. Privesc spre stânga, aștept, privesc în dreapta la glastra uriașă de piatră lângă care i s-au oprit cizmele. Continuă să tacă. Ridic capul. Ochii mi se lipesc de buzele ei uscate. Înghit în sec. Privirea îmi recade pe cizme, îmi alunecă evazivă pe lângă tufa uriașă de crizanteme galben-ruginii care umple glastra. Rămân așa câteva zeci de secunde. Culoarea intensă a florilor mi se pare neașteptat de frumoasă. Flori frumoase, râu auriu, biciclete ruginite.

Atunci ridică nehotărâtă un picior și începe să-și șteargă noroiul de pe talpă pe marginea bolului de piatră, împingând apăsat. Urmează celălalt picior. Mă aștept să se enerveze din ce în ce mai tare și să fugă acasă, dar nu o face. Ceva o ține în loc, dar tot nu zice nimic. Ochii i s-au înfipt adânc în tufa de crizanteme și nu pare să și-i mai poată extrage de acolo. Continuă să-și curețe cizmele pe rând, un picior coboară, celălalt urcă. Noroiul adunat pe buza glastrei imense cade în răstimpuri în bulgări mici și neregulați la baza tufei de flori.

Îmi ridic ochii spre râu. Auriul uleios scânteiază ucigător în lumina rece. Un curent de aer ca o lamă zimțată pare că începe să spintece malurile. Țigara mi se fumează singură, nu mai am chef să trag. Subit, simt că trebuie să mă ridic și să mă întorc acasă.

— Am înghețat.

Nu o aud zicând nimic nici de data asta. Nici nu o simt venind în urma mea. Pășesc greoi peste bordura înaltă a parcării și ies în drum. Între degete țin mucul de țigară stins. Nu-mi vine să îl arunc pe jos în fața cârciumii. Mi-l pun la urechea dreaptă. Zgârietura e la locul ei. Nu mor. Vivi nu se mai aude. După câțiva pași, cu ochii la Rex care mă latră, calc într-o baltă. Apa rece și murdară îmi pătrunde imediat prin teniși. Mă aplec ușor în față ca să-i văd. Îmi dau seama că am stat atât de chircit în părculeț încât catarama curelei mi-a presat puternic burta sub buric. Precis mi-a lăsat urmă. Brusc îmi aduc aminte că nu m-am ras de câteva zile. Caut să-mi văd figura în baltă, îmi trec degetele înghețate prin firele de barbă albe și zbârlite, renunț repede. Îmi strâng pumnii în buzunarele hanoracului. Zâmbăresc ca un Moș Crăciun amnezic, apoi nu mai știu ce să fac.

Câteva secunde îmi văd creierul sloi de gheață plutind prin spatele ochilor. Prea multă poezie. Aș putea să-i vorbesc pentru că nu m-ar înțelege. Stau năuc în mijlocul drumului, mă uit în urmă.