Revistă print și online
Afară venise potopul. Turnase iar cu piatră. Copaci sfâșiați. Parbrize găurite de grindina cât oul de găină. Canalizările refulaseră. Pe scurt, inexistentele schimbări climatice își făcuseră iarăși de cap. Noroc că-și parcase scuterul, un HECHT Equis bleumarin, pe un gang.
Urcă pe scuter, își puse pe umeri geanta de curier Glovo și începu să facă slalomuri prin recifele de apă pluvială, trăgând în piept mirosul de ploaie. Roata din față despica apa ca o riglă; uneori, valurile îi gâdilau degetele în papuci, alteori îi treceau de gleznă. Bălțile erau calde ca o ciorbă. De parc-ar fi fost într-o hazna din India. Străbătea un Gange bucureștean împestrițat de autobuze care aruncau talazuri oceanice pe trotuare; de pietoni confuzi în căutare de asfalt uscat; și de iaduri auto - nelipsitele focare de mașini încremenite-n trafic și claxoanele lor apocaliptice, un cod morse al disperării în care fermentau germenii unui război civil.
În fața muribundului magazin Unirea, un homeless își spăla câinele cu un burete de vase în apa de ploaie, iar o gagică își montase telefonul pe trepied și făcea mișcările cretine de dans ale tiktokerilor. Timp în care, pe fundal, se derula un du-te-vino de siluete grăbite din care ocazional se mai desprindea câte una pentru a se așeza la cozile covrigăriilor, templele de carbohidrați ale națiunii. De-aici și până la Romană, funcționa non-stop o linie de asamblare a vieților distruse; oameni cu mințile pierdute și narcomani scheletici se evaporau pe treptele magazinelor falimentate, care abia se mai ghiceau îndărătul afișelor publicitare de pe fostele vitrine, veritabile straturi geologice lipite cu aracet. Untold, Electric Castle, Saga – țara gemea de festivaluri, patria devenise un Disneyland al traficanților de droguri. Instagram și cocs, Tinder și Dany Mocanu. Măi, băiete, ai luat șpeiș? Ești panicat? Trăim o premieră istorică: suntem prezenți concomitent în două realități, acționăm în două lumi deodată. Virtualitatea va distruge realitatea. Avea dreptate filosoful ăla, Virilio, dând exemplul paharului spart. Dacă sparg un pahar, cea care se accidentează este realitatea sticlei, nu sticla-n sine. Realitatea virtuală este accidentul realității adevărate.
Gândindu-se pentru a nu știu câta oară la toate acestea, semnaliză la stânga, se strecură printre mașini cu dibăcia unei salamandre și intră pe Splai. Lumina tot mai difuză a cerului se oglindea în vena fetidă a Dâmboviței, canalul pe fundul căruia, de la o vreme, aterizau tot mai multe trotinete electrice, ca și cum băștinașii, mânați de-o viziune inovatoare, inventaseră un nou sport urban. Pescărușii zburătăceau pe deasupra impozantului acoperiș cu pergole al blocului Agricola-Fonciera, cu simbioza-i exuberantă de art noveau și art deco care găzduia acum un stup de apartamente în regim Airbnb. Era una dintre zonele sale preferate din vechiul București, Bucureștiul cândva conectat la splendoarea arhitecturală a Occidentului, chiar dacă detesta trecutul imperial al lumii occidentale. Nici urmă aici de sistematizarea nord-coreeană care lega Bulevardul Unirii de Piața Constituției, deși doar un cvartal despărțea această bucată de Splai de ororile arhitecturale ale Ceaușimei. Și dacă era ceva care-i plăcea nespus la acest oraș încâlcit, era organizarea lui nomadă. Bucureștiul nu suporta reglementarea; oricât te-ai fi străduit, pur și simplu nu-l puteai transforma într-o metropolă axată pe viteza bunurilor, serviciilor și mobilității, nu puteai detrona aleatoriul, imprevizibilul și improvizația din urbanistica sa. Iar asta i se părea un lucru bun, fiindcă această debandadă caleidoscopică împiedica statul să exercite un control draconic asupra mobilității oamenilor, indiferent câte camere de supraveghere și-ar fi montat pe stâlpi, avantaj al libertății civile care se observase în timpul pandemiei, când statul avusese bătăi de cap cu filtrele de control; grație păienjenișurilor de străduțe, ganguri și alei, populația reușise să păcălească tentativele de ghetoizare sanitară.
Urma să ia ultima comandă pe ziua de azi, o șaormă de la Izvor. Numai că-n apropiere de Departamentul de Pompieri "Mihai Vodă" îl întâmpină o puzderie de girofaruri. Poliția oprise traficul. Prin mulțimea de gură-cască adunată lângă canal, se zăreau antenele dubelor TV. O ambulanță cu sirena pornită căuta să-și croiască loc printre mașini, dirijată de-un polițist nervos care le bătea cu pumnul în geam șoferilor să înceteze naibii cu claxoanele.
Laur ar fi putut întreba în jur ce anume se întâmplase, dar preferă să apeleze la Google. "Premierul Austriei, implicat într-un accident înaintea summitului G7 de la București", titra un news alert. Apăsă pe link. "Premierul austriac Maximilian Bauer a fost implicat în această seară într-un accident auto. În timp ce se întorcea de la o întrevedere privată la Palatul Cotroceni, șoferul său a pierdut controlul autovehiculului și s-a răsturnat în râul Dâmbovița, în proximitatea Parcului Izvor. Din primele informații, reiese că de vină ar fi fost condițiile meteo extreme. Din cauza grindinei, care i-ar fi distrus parbrizul, afectându-i astfel vizibilitatea, șoferul ar fi lovit un bolard de pe marginea carosabilului, ciocnindu-se apoi de una dintre mașinile coloanei oficiale. În urma impactului, mașina premierului ar fi rupt parapetul canalaului, plonjând apoi în apă. Vom reveni cu detalii."
Vasăzică, știrea era proaspătă. Fusese rănit grav Bauer? Murise? Summitul avea să înceapă cu o tragedie? Nu oare Bauer, care-și făcuse ucenicia într-un partid de extremă-dreapta, declarase cândva că românii parazitează sistemul de asistență socială din Austria? Verifică pe telefon, tastă cuvintele-cheie "romani austria bauer" și deschise o știre din The Guardian. Iată că memoria nu-l păcălise. La un miting electoral din Tirol, Bauer îi numise pe imigranții români "căpușe însetate de facilități sociale" și "talibani ai cerșetoriei". Desigur, un exces al trecutului, o turbare de conjunctură. Între timp, fostul cerber extremist se reciclase într-un gentleman de centru-dreapta. Laur nu-și putu reține un impuls cinic: era chiar atât de blestemat austriacul, încât să-și dea duhul într-o băltoacă dintr-o țară pe care-o considera mai nedemnă decât hârtia igienică?
Se dădu jos de pe scuter și-și făcu loc prin mulțime până ajunse la balustrada ornamentată a canalului. Miji ochii, fiindcă distanța era destul de mare, și izbuti să vadă cum, în sticlirile apusului, automobilul se înălța încet din apa tulbure, tras de lanțurile unei macarale. Însă, în clipa următoare, ceva de pe partea cealaltă îi atrase atenția. Pe o pajiște cu garduri vii, o siluetă în contre-jour se cocoțase pe soclul statuii Reginei Maria. Laur folosi telefonul ca să vadă mai bine. Zoom-ul camerei îi dezvălui un bărbat tuciuriu la bustul gol, numai piele și os și cu o barbă sălbatică de vrăjitor, mai mult ca sigur un om al străzii.
Magul începuse acum să se cațere spre umerii de fontă ai Reginei și, odată ajuns acolo, își încolăci picioarele în jurul gâtului regal și duse la gură un... Un fluier? Da, așa părea. Pe ecranul telefonului, îi apărură imediat, din stânga, doi polițiști, care veneau în goană spre monument. Ok, deci pericol de tărăboi. Pesemne că era cazul să filmeze sceneta. Apăsă play, apoi reveni cu zoom-ul asupra sosiei lui Merlin, care sufla în fluier din toți rărunchii și gesticula de parcă voia să dirijeze traficul. Sau? Sau se credea arbitru? Fiindcă scosese din buzunarul pantalonilor o hârtie pe care le-o arătă gaborilor ca pe-un cartonaș roșu, tăind aerul cu brațul într-un gest marțial, așa cum face arbitrul când îl invită pe jucătorul eliminat să părăsească terenul.
După câteva somații fără rezultat, polițiștii, care șchiopătau grav la capitolul umor, recurseră la sprayul paralizant pentru a-l da jos pe "marele infractor".
Laur își băgă pula-n nația lor și se întoarse la scuter, zicându-și că țara asta avea urgent nevoie de un transplant de milă.
(frag. din roman în lucru)
Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019), Salamandre (2021). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.