Revistă print și online

Câteva luni de zile

Unchiul Ganea, unchiul lui Gusti Schmit, aflat de aproape două săptămâni pe patul de moarte, făcuse o criză de nervi pe la ora prânzului, când soră-sa (mama lui Gusti) intrase în rezerva spitalului cu un preot după ea.

— Afară! șuierase unchiul Ganea și, cu mâna în care avea înfiptă branula, apucase cana cu ceai de pe noptieră și o azvîrlise către ușă.

— Biserica! blestemase apoi, cu ultimele puteri, după care își înfundase ceafa în pernă, luptându-se să inspire aerul care nu ajungea în plămâni la volumul optim.

— Nu vrea să audă de părinte, îi spuse lui Gusti Schmit maică-sa prin telefon, peste douăzeci de minute, trasându-i apoi sarcina de a cumpăra câteva produse alimentare dacă tot era ieșit în oraș.

Gusti își scrută reflexia din vitrina cafenelei prin fața căreia se întâmpla să treacă: slăbise, slăbise mult, de-a lungul a doi ani de zile, și avea de gând să continue să slăbească și în Anglia. Își pipăi buzunarul de la piept prin fâșul pufoaicei – acolo se aflau, împăturite, cinci foi cu poemele lui cele mai recente, pe care avea să le citească, deseară, jurnalistului și poetului Mirel Suciu, la masă în Leul de Aur. Mirel Suciu, poet bărbos, masiv și etilist, cu nostalgie pentru vremurile lui Nichita (îl vizitase o dată la el acasă), tocmai fusese părăsit de concubină, ceea ce avea să-i inspire remarci caustice la adresa femeilor pe durata conversației cu Gusti, tânărul său confrate.

— Băi Gusti, generația voastră nu a făcut nimic în poezie. Las că în poezie, dar nici în proză, îi spusese la ultima lor ședință, când la masă se așezase și vicepreședintele filialei județene a Uniunii Scriitorilor. Mirel Suciu era și el membru al Uniunii Scriitorilor; peste două luni de zile avea să-și lanseze cea mai recentă plachetă cu versuri. Gusti Schmit îl cunoscuse pe vremea când preda engleză la o școală generală din oraș și direcțiunea organizase un eveniment literar la care participaseră liceeni din oraș care făceau versuri, alături de Mirel Suciu. Gusti Schmit îi spusese că îi plăceau versurile lui (citise o parte din ele pe internet, pe lângă două plachete pe care i le împrumutase o colegă care preda franceză).

Însă până la întâlnirea de cu seară soarele trebuia să traverseze încă jumătate de boltă, așa că Gusti Schmit își propuse ca, înainte să facă cumpărăturile cu care îl însărcinase maică-sa, să mai omoare niște timp cu o cafea procurată de la un dozator și o sticlă de Cola Zero. Cola clasic nu mai bea de ani de zile, avea un început de diabet. Se așezase pe bancă, își aprinsese țigara și îi sună telefonul – se aștepta să fie maică-sa, gata să-i indice noi alimente pe care să le aducă acasă, dar nu: era Geo, pe care îl sunase cu o seară înainte și care nu îi răspunsese la apel. Gusti Schmit i se plânse, încă o dată, de circumstanțele sale: ce porcărie, să locuiască cu maică-sa și bunică-sa la vârsta lui, țara asta e o mizerie, așa cum nu câștigase destul din predat engleză ca să-și ia o chirie, nu avea să câștige mare lucru nici ca agent de vânzări.

Geo își ceru scuze că nu-i răspunsese la apel cu o seară înainte, i se terminase bateria și uitase să pună telefonul la încărcat. Geo se afla în Wombwel, în Yorkshire-ul de Sud și, după ce se întorcea de la munca dintr-o fabrică de procesat carne, înregistra trackuri de chitară pe laptop. Era slab, ai fi zis că e subnutrit, dar înalt; avea, normal, plete și tatuaje pe amândouă mâinile. Era unul dintre prietenii din categoria ubicuă "de la bloc" – crescuseră împreună printre betoane.

— În zece zile sunt acolo, îi spuse Gusti Schmit, am luat deja biletul de avion. Oare va găsi un loc de muncă în afară de cele din fabrici și depozite? se întreba în ultima vreme; ar fi putut lucra ca traducător sau secretar sau orice altceva ce nu implica să tragă sau să împingă. "Aici nu-mi ajung banii nici pentru țigări", își spuse din nou cu amărăciune – viitorul era în Albion.

Unchiul Ganea muri a doua zi, furios și nespovedit. La înmormântare, Gusti Schmit își revăzu o parte din rude, ceea ce nu îi făcea mare plăcere, așa că plecă fără să fi luat parte la pomana din sala de mese de lângă capelă. Maică-sa îi dădu un pahar cu colivă și el o apucă spre dozatorul de cafea de la intrare în parc, mestecând grâul încolțit cu miere. Din capătul aleii centrale a parcului venea în pas de defilare Adnana. Fuseseră elevi la licee diferite, însă se cunoșteau de când cu excursia la Timișoara pentru susținerea examenului DALF. Trecuseră atâți ani de atunci! De-a lungul timpului, încercase de mai multe ori, fără succes, să se apropie de ea. Existau două posibile explicații pentru eșec: fie nu-l plăcea destul, fie era o tipă serioasă, care se culca numai cu prietenul ei, când îl avea, dacă îl avea, Gusti nu investigase niciodată în sensul ăsta.

— Mă pregătesc pentru Anglia, îi spuse femeii după cele câteva vorbe de complezență.

Ea fusese plecată în Spania. Locuise o vreme în Barcelona, apoi lângă Madrid. Lucrase la firma nașului ei și probabil că avea să se întoarcă, în țară câștigai prea puțin orice ai face. Ceea ce nu-i spusese lui Gusti Schmit și nimănui altcuiva era că-i cedase nașului ei și că o făceau pe neve - și-ar fi pierdut locul de muncă dacă îl refuza. Pe măsură ce Gusti încerca s-o seducă, femeia se îndepărta de el. Se despărțiră totuși amiabil, ea îi oferi un zâmbet cochet. Sigur că-i place să fie curtată, își spuse Gusti, dar nu s-ar fute nicicum.

Continua să vorbească, din când în când în câte o seară, pe Yahoo Messenger, cu prietena lui din ultimul an de facultate. Ultima dată, Emilia Pavelescu îi povestise câte ceva din eforturile ei de a slăbi. Fusese măritată, se luase cu un concitadin din Orșova la doi-trei ani după terminarea studiilor și divorțase după alți doi-trei - nepotrivire de caracter, declarase la tribunal, deși adevăratul motiv era că o înșela cu colege de muncă și îi plăcea să bea.

Gusti se mai întâlnise cu ea de două ori de la terminarea facultății, după divorț. Avusese drum în zonă, pe vremea aceea un prieten de la bloc era agent de vânzări pentru un concern de băuturi alcoolice și întâmplarea făcuse să aibă treabă tocmai în Orșova. Nu i se păru că se îngrășase, Emilia Pavelescu arăta exact ca în facultate, când se iubeau în garsoniera ei de lângă gară.

Firește, Gusti era presat să se însoare. Taică-său nu insista, dacă nu vrea să se însoare asta e, însă maică-sa ținea neapărat să-l vadă cu pirostrii alături de o fată de treabă. Gusti Schmit ar fi preferat să se consacre complet literaturii: ideea de a se însura nu-i surâdea deloc. Ca tot scriitorul, la prima tinerețe visase să fie publicat, să fie un autor faimos. Mai apoi se liniștise, dându-și seama ce cadou enorm i se făcea fiindcă putea să scrie – restul erau niște prostii.

Și, stând pe bancă și ajustând imaginea mintală a nuvelei la care lucra, își aduse aminte de Emilia Pavelescu și de ziua aceea de grație. Milan Kundera, își aminti, într-una dintre cărțile lui de eseuri, vorbește despre densitatea unor zile din Praga tinereții lui. Acele zile erau atât de fermecătoare din cauza încărcăturii lor erotice; cu aceeași nostalgie își amintea Gusti de ziua aceea din ultima seseiune de vară din anii facultății. După ce se înghesuise cu Emilia Pavelescu prin garsoniera ei, sărutându-se și pipăindu-se, ea îl împinse de la spate să meargă la examenul de literatură română. Era un examen oral. Profesorul, la costum, înaintat în vârstă, cu o gușă enormă și păr alb îi puse câteva întrebări și îi trânti un zece. Gusti nu iși mai amintea cu siguranță ce făcuse în restul zilei, probabil că ieșise cu Emilia la plimbare prin Cluj, orașul studenției lor.

"Poate că într-o zi voi scrie despre asta", își spuse, sorbind din cafea. Astăzi trebuia să muncească: cu alte cuvinte, să sune clienții de pe lista cu datorinici la compania de împrumuturi, să se întâlnească cu ei și să încaseze de la fiecare rata săptămânală. La primul apel stabili că avea să se întâlnească în intersecția de lângă primărie cu Gheorghe Albean, unul dintre clienții buni, care răspundea la telefon și nu îl purta aiurea pe drumuri. Cel mai dificil fusese cu două săptămâni în urmă, când o colegă a lui lipsise și el îi preluase agenția și întreg portofoliul de clienți. Trebuise să meargă până sus, în oraș, de-o parte și de alta a bulevardului central. E drept, primise un comision mai mare și nu mai rămăsese fără țigări din comerț (fiindcă avea și un kilogram de tutun vărsat, înecăcios, periculos de tare și cu gust de petrol). Dar mai erau câteva zile și urma să plece în Anglia. Se întâlnise cu taică-său, care locuia în altă parte a orașului după ce divorțase cu vreo șapte-opt ani în urmă, și care îi promisese niște bani în plus înainte de plecare. Îi trecu prin cap să meargă la hotel cu Amalia într-o seară, înainte să plece, dacă tot avea să aibă ceva bani în plus. Amalia lucra acum la un salon de kinetoterapie și punea pe Facebook poze cu pekinezul ei și felurile de mâncare gătite. Îi spusese, ultima oară când se întâlniseră, că nu mai mergea "la treabă" pe bani și Gusti își spusese că poate nu îl mințea. Îi plăceau sânii ei, aveau forma care îl excita instantaneu. Deveniseră amici, dar întotdeauna o plătise. Ar fi putut să bea și un vin cu ea, se gândi Gusti, el bea destul de rar; câteodată, după ce scria o pagină-două care îi plăceau, își desfăcea pe balcon câte o bere sau își turna din vinul cumpărat de la crama Odobești din piața centrală.

Însă înainte să plece în Anglia urma o seară de cenaclu orchestrată de Mirel Suciu. Mirel Suciu aduna în jurul lui tineri care voiau să scrie. Deși nu toți erau chiar atât de tineri, la întâlniri (care aveau loc cam o dată pe lună) luau parte și doi-trei bărbați de vreo patruzeci de ani, care se hotărâseră în sfârșit să invoce muza. Gusti își dădea seama, privindu-i și cântărindu-i, că nici el nu mai era atât de tânăr. În seara aceea lua parte la adunare o femeie de vreo patruzeci de ani, care scrisese proză în facultate și voia s-o facă din nou.

— De ce nu pui un nume cenaclului? îl întrebase Gusti pe mirel Suciu.

— Fiindcă nu e cenaclu! Apoi făcu o pauză lungă. Și dacă e, asta îl face deosebit, că nu are nume!

— Au să-ți lipească numele de el în istoriile literaturii, ai să vezi... Cenaclul Mirel Suciu. Mai bine îi dai un nume.

Gusti Schmit o cunoștea pe noua prozatoare din oraș: era rudă cu viceprimarul sau cu un consilier local. Avea părul prins în coc și era prea înaltă. Lui Gusti i se părea că era îmbrăcată foarte învechit, după o modă trecută de mult, poate dinainte de revoluție. Proza femeii i se păru plată, banală.

Rămas cu Mirel Suciu după ce toți ceilalți plecaseră, primi confirmarea:

— Ar mai fi mult de muncă...

Totuși, Mirel Suciu n-o descurajase, felicitând-o pentru numele de "Gilberta" pentru personajul ei principal. Doamna îi spuse câte ceva despre cum căuta numele personajelor mult și bine înainte de a se hotărî asupra lor. Un poet de la masă, student la facultatea de mine, spuse că îl trimitea cu gândul la Gilberte a lui Proust.

— Veți vedea, pe măsură ce practicați, spuse Mirel Suciu, că ve veți boteza personajele în funcție de efortul de a ocoli toate numele pe care prietenii și rudele voastre le-ar putea asocia cu cu cineva cunoscut, și asta tocmai din oroarea de a nu lăsa aceste rude să creadă că v-ați gândit la ele când ați gândit un personaj. Înainte de plecare, împotriva obiceiurilor sale, Gusti Schmit bău un pahar de bere alături de amfitrionul serii, spunându-i că avea de gând să-i trimită din Anglia producțiile viitoare.

Cu două zile înainte să plece spre Regatul Unit, se întâlni cu prozatoarea aspirantă pe stradă. După câteva vorbe, își dădu seama că nu se înșela: doamna Rădulescu flirta cu el. Îi spuse că se grăbea spre centru, unde era așteptat, și, de-a lungul bulevardului central, continuă să-și imagineze cum ar fi fost să se culce cu ea. Nu era o femeie urâtă, era prea înaltă, dar și el era înalt. Își înșela soțul? Nu se înțelegeau? O fi fost divorțată sau în curs de divorț? Stângăcia femeii îl hotărâse pe Gusti să nu meargă mai departe. În plus, simțea pentru ea, din seara cenaclului, un soi de milă amestecată cu condescendență, ca literator care se știe talentat față de un veleitar fără prea multe șanse.

În seara aceea începu să-și facă bagajul, și, pe la miezul nopții, vorbi din nou cu Geo la telefon. Rockerul era obosit după munca acelei zile.

— Te așteptăm, frate, te băgăm direct în depozit... Aici se bea cidru, berea e scumpă.

Și iată-l peste două zile coborând din avion pe aeroportul Robin Hood din Doncaster. Geo îl aștepta în fumoarul de la ieșire. Luară un autobuz până în Wombwel. Geo și ceilalți cu care împărțea apartamentul puseseră pentru o vreme bani la comun ca să cumpere o mașină ieftină, însă, până la urmă, fiecare își ceruse banii înapoi. Pe lângă Gusti Schmit și Geo, în apartament erau încă trei chiriași: doi moldoveni și un hunedorean. Erau o adunătură veselă, însă nu se înțelegeau întotdeauna. Geo devenea adeseori melancolic, văzând cum avea din ce în ce mai puțin timp și dispoziție să lucreze la albumul lui, scop în care își cumpărase un laptop scump. Gusti Schmit resimțea ca pe o mică bucurie faptul că în casă mai era un artist. Bineînțeles, se gândea, cât timp avea să fie în Anglia nu avea să reușească să scrie nimic și nici să citească mare lucru.

Intră la lucru peste două zile, într-o imensă fabrică de prăjituri. Îl puseseră la capătul unei linii de producție, treaba lui era să care paleții cu cutii în zona de încărcare în tiruri și să aducă, din magazie, folosind forkliftul, tot soiul de obiecte ale muncii: cutii, ambalaje, celofan etc. Apoi, după ce termina munca, trebuia să facă curățenie de-a lungul liniei de producție, adică să adune paleții rămași pe te miri unde și să-i stivuiască în altă parte.

Geo continua să lucreze în fabrica de procesare a cărnii, la sub zero grade. Ideea fixă că trebuia să-și termine albumul îl împingea înainte. Gusti Schmit era un locuitor al universului clasicii contemporane, însă știa destul de multe despre contracultura metal:

— Gorgoroth? Mayhem?

— Gorgoroth da, sunt centrați pe riff... Mayhem e așa, mai cacofonie, dar foarte interesanți... Clasici, ce să mai...

— Și Burzum nu?

— Burzum? Normal că da! discuta, din când în când, cu Geo despre influențele lui și albumul la care lucra.

Geo era coleg de muncă cu o româncă din Tîrgu-Jiu. Sigur, nu era singura româncă, fabrica era plină de români, unguri, slovaci și bulgari. Într-una dintre serile acelea, după ce termină munca, se plimbă cu ea (o chema Alina) până în stația de autobuz și apoi se urcă cu ea în autobuz. Nu ar fi putut să-l aducă la ea acasă, locuia și ea, ca toată lumea, împreună cu alți imigranți.

Continuară să se vadă, să se plimbe prin oraș. Într-o seară, mână în mână, dădură peste Gusti Schmit în zona centrală a urbei. Gusti ieșise să ia o gură de aer, să mai vadă locurile și oamenii și să-și cumpere foițe și filtre pentru tutun.

— Gusti e scriitor, îl recomandă Geo.

— A, scriitor! Făcu Gusti modest, deși se bucura și se tulbura în același timp când era astfel identificat. "Ce-am scris?" își spunea apoi. "Câteva nuvele pentru o revistă online", dar nu putea să nu-și spună: "Poate că într-o zi vor însemna ceva pentru cineva."

Peste câteva zile, într-o vineri în care lucra în schimbul de noapte, Gusti ieși în oraș cu gândul de a-și cumpăra niscaiva reviste literare. În țară își cumpăra, în liceu și primii doi-trei ani de facultate, reviste culturale de la chioșcurile din oraș; era de negândit ca aici, în Anglia, să nu găsească puzderie.

Și totuși nu găsi. Singura revistă culturală disponibilă, după ce luase la rând toate chioșcurile, fusese suplimentul literar al Times. Unul dintre vânzători îi spuse să încerce la bibliotecă. Era un loc de-a dreptul părăginit, traversat de un miros neidentificabil și neplăcut. Întrebă responsabila – nimic, nicio revistă literară. Se pare că și aici s-au mutat toate online, îi spuse femeii.

— Da, le găsești pe internet, intră în vorbă un bărbat așezat pe banca cea mai apropiată. Era un englez între două vârste, cu barbă și ochelari. Sunteți singurul român pe care l-am văzut pe aici, adaugă omul după ce află că Gusti era român.

— Și cum de te interesează zona literară? îl întrebă după ce Gusti îi spuse că, într-adevăr, românii veneau în Yorkshire-ul de Sud cu alte treburi.

— Well, I write myself a bit, admise Gusti Schmit, aflând apoi că și britanicul era scriitor. Se recomandă drept Mitch Connely.

— Nu arătați a scriitor începător, spuse mai apoi Gusti.

— Ah, am o vârstă, răspunse Connely. Publicase până acum două romane, două volume de povestiri și un volum de poezii.

— V-am depășit, eu am scris cândva și scenariu de film, spuse Gusti.

Mitch Connely îl invită la ședințele unui cenaclu local. Era compus din oamenii din zonă (Wombwel, Barnsley, Thurnscoe) care scriau.

— Cei mai mulți sunt poeți, îi spuse Mitch Connely.

Așa că sâmbăta viitoare Gusti Schmit se înființă în fața librăriei Astor din Wombwel. Cenaclul se ținea chiar în spațiul comercial al librăriei. Puseseră scaune pentru participanți și public, montaseră două microfoane legate la un amplificator.

Printre cei care citiră se află și Mitch Connely – o povestire de șapte pagini. Gusti Schmit îi privea cu interes și puțină bucurie: erau scriitori ca el, cu oamenii ăștia avea ceva în comun.

— Poate citești și tu ceva data viitoare, îi spuse Mitch Connely.

— Nu am nimic tradus. Aș putea să traduc, dar... Și se gândi că, până la urmă, de ce nu, avea să traducă câteva poeme.

În seara aceea, cum ceilalți trei chiriași erau ieșiți în oraș, Geo își aduse olteanca, pe Alina, în apartament. Găteau amândoi paste cu carne. Gusti îi salută și se întinse pe pat, spunându-și că, decât să traducă niște poeme, ar fi fost mai bine să scrie vreo două-trei în engleză. Însă nu avea camera lui ca să le poată scrie. Era un scriitor ceva mai fastidios; niciodată nu aprobase acei scriitori care scriau pe genunchi, prin parcuri și cafenele, deși citea despre ei tot felul de lucruri interesante în interviuri și articole.

Unul dintre moldoveni, pe nume Chiriac Laurențiu, făcuse rost, la locul de muncă (un alt depozit) de numărul de telefon al proprietarei unui bordel local. Colegii lui de muncă îi spuneau Papa Gino's și vorbeau despre fetele de la Papa Gino's, deși firma respectivă era la parter, cu intrare la stradă, în timp ce bordelul (care nu avea niciun nume) se afla la primul etaj și avea intrarea prin spate, pe niște scări de lemn, într-o latură a unei curți interioare vaste.

Moldoveanul le spuse lui Geo și lui Gusti că avea de gând să se ducă la bordel împreună cu prietenul lui, celălalt moldovean.

— Sex, drugs and rock'n roll, râse Geo.

— Partea cu rockul e la tine, zise moldoveanul, noi venim cu sex și droguri! Toți râdeau. Și cam așa stăteau lucrurile: cei doi moldoveni, împreună cu hunedoreanul, veneau de multe ori sparți acasă. Fumau legale, etnobotanice, atunci când li se terminau banii pentru hașiș. Geo impusese o regulă: nimeni nu se droghează în casă, n-aveau decât să-și rupă capul prin oraș. De altfel, Geo însuși pipa din când în când hașiș, avea numărul unui dealer negru în telefon.

Culmea era că, de parcă ar fi simțit ceva prin eter, Emilia din Orșova, iubita lui din facultate, îi scrisese lui Gusti pe messenger că sigur își găsește el pe cineva sau că merge la femei – și asta chiar pe la ora unu în noaptea aceea, după ce Gusti Schmit își tastase în telefon numărul proprietarei bordelului. Își propuse să sune după vreo cinci-șase zile, la următoarea plată.

Și la următoarea plată sună. Știa deja, de la moldoveanul Chiriac, că un număr costa douăzeci și cinci de lire.

Proprietara sau matroana, o doamnă pe la șaizeci – șaizeci și cinci de ani, îi dădu câteva indicații privind accesul la stabiliment, acces care, îi spuse, se făcea prin curtea interioară.

Sâmbătă dimineața Gusti Schmit făcu un duș și chemă un taxi.

Găsi bordelul, făcu sex cu o femeie pe nume Gina, plăti și plecă. Gina era slovenă. Arăta bine, avea forme pline. În seara aceleiași zile dădu peste ea într-un magazin din apropierea centrului și schimbară câteva vorbe. Gusti avea în buzunar un volum de Geoffrey Hill – Selected Poems – împrumutat de Mitch Connely. Simțea acum că începuse să se integreze. Însă seara citea două gazete din orașul de baștină și urmărea știrirle politice pe niște site-uri cu trafic mare. Literatură citea pe Kindle, Mitch era unul dintre intelectualii care exaltau cartea ca obiect fizic: mirosul, senzația tactilă, aceeași gargară ca atâți intelectuali din România. Cum să regret cartea de hârtie, îi spuse Gusti, când am o bibliotecă întreagă pe Kindle și pe un stick de memorie?

După ce făcu bătături în palmă în urma manevrării forkliftului timp de două luni și jumătate, Gusti își spunea că e timpul să se întoarcă acasă. Cu ajutorul lui Geo (care-i oferi informația și numărul de telefon) reușise să obțină ajutorul oferit de statul englez, vreme de un an, celor care munceau pe salariul minim. Asta însemna cincizeci de lire pe săptămână vreme de un an! "Mă întorc acasă și îmi termin volumul de nuvele", își spunea. Și, înainte de plecare, vizită din nou bordelul și făcu sex cu Laura, care avea douăzeci și șapte de ani și care încercă să facă o glumă proastă când el își scotea prezervativul, spunându-i că are șaptesprezece.

— Nu ține, domnișoară, ai clar peste douăzeci și cinci, îi spuse Gusti. În plus, n-ar fi putut lucra unde lucra dacă nu avea vârsta legală.

Când coborî din avion în Cluj, încă nu știa dacă avea sau nu avea s-o sune pe Emilia Pavelescu. Emilia era în Cluj pentru câteva zile și conveniseră pe messenger că aveau să se vadă. După divorț, Emilia nu se grăbise să intre în vreo relație. Se apucase cu nerv de sală și slăbise. Gusti își amintea că și în anii facultății făcea sală, mai exact aerobic, fitness.

Emilia Pavelescu devenise mai retrasă, se întâlnea rar cu prietenele ei. Cum treaba unui scriitor era să cunoască omul, Gusti credea că o cunoaște: era greu de crezut că Emilia avea să se mărite din nou în viitorul apropiat.

Când ieși în fața aeroportului, înainte să caute un taxi, Gusti Schmit o sună.

Se întâlniră într-o cafenea, în spatele catedralei. Vorbiră despre anii de facultate, despre colegii lor, despre profesori. Poate că, dacă Gusti ar fi fost dispus să încerce, ar fi putut lega ceva cu ea. Dar nu încercă - după aproape două ore chemă un taxi și porni către autogară.

Emilia Pavelescu avea totuși un posibil pretendent: George Mladici, agent de vânzări la un concern de farmaceutice. Se întâlnise cu el în oraș, în Orșova, în puținele ocazii în care se întâlnea cu prietenele ei. Multe erau măritate, multe aveau deja copii. Așa că se întreba: ar fi fost Gusti Schmit un partener potrivit? Și Gusti știa că ea se gândește la asta.

Fericit că primea subvenția din partea statului englez, Gusti Schmit se puse pe scris. Începu o nuvelă, ceva care era altceva decât încercase să scrie până atunci. Încercă să-i descrie noua lui viziune lui Mirel Suciu.

— Deci nu te mai interesează elaitatea socială. Cred că e vorba despre literatură în nuvela ta... Ceea ce... nu e tocmai o inovație, sau ar putea fi... depinde cum o dai...

Nuvelele lui Gusti Schmit erau prea lungi ca să poată fi publicate în Jurnalul Văii, ziarul al cărui redactor șef era Mirel Suciu. Însă îi apăreau poemele, la fel ca poemele altor poeți din oraș. Ședințele lunare ale cenacului fără nume continuau, Mirel Suciu era, în continuare, singurul dintre cei adunați în ale cărui scrieri Gusti putea găsi vreun merit literar. După o seară de cenaclu, plecând spre casă, traversă întreg centrul alături de Mircea Pop, celălalt membru al Uniunii Scriitorilor care participa, de câteva luni bune, la întruniri. I se păru surprinzător că Mircea Pop se apucă să-i spună ce-i spuse despre Mirel Suciu, atâta timp cât știa că era prietenul său:

— Suciu s-a ratat... În tinerețe se spunea despre el că are geniu... A luat-o pe alte căi, nu s-a tratat niciodată cu seriozitate... Păcat...

Ipostaza lui Mirel Suciu ca geniu i se părea, într-adevăr, prea exagerată lui Gusti. Cine știe, nu vorbea prea mult despre tinerețea lui... Cum adică o luase razna? Da, e plin de indivizi talentați... Poate că Mirel Suciu nu muncise destul, era posibil.

Cum rămăsese singur acasă timp de o săptămână, Gusti Schmit îi ceru numărul de telefon Ameliei – femeia pe bani cu care se mai întâlnise și în trecut -, pe Facebook, și o sună. Femeia veni însoțită de pekinezul ei, așa că Gusti zăvorî în camera lui pisica și făcu sex cu Amelia pe patul extensibil din sufragerie. Totul costa un milion și jumătate și nu era nevoit să se achite din ajutorul englez, fiindcă își strânsese câteva sute de lire din banii câștigați în fabrica de prăjituri.

Peste ceva timp urma ca și Geo să se întoarcă acasă. Rockerul spera ca până atunci să aibă percuția terminată pentru jumătate din trackurile albumului.

Gusti scria noaptea și ziua se întâlnea cu prietenii de la bloc, cu aceia dintre ei care se nimereau pe acasă; din gașca de zece-unsprezece băieți, unul singur rămăsese în oraș și lucra la Vodafone. Fiindcă scria, nu se întindea seara la bere cu ei, prefera să bea sucuri și capuccinouri și. Din când în când, după ce termina treaba, târziu în noapte, își desfăcea câte o bere sau își turna câte un pahar cu vin.

Într-una dintre diminețile acelea se întâlni cu nimeni altul decât Eugen Baciu, plecat în Canada, venit în vizită ca să-și vadă părinții, care locuiau la două scări de bloc distanță.

Gusti și prietenii de la bloc îl priviseră întotdeauna pe Eugen Baciu ca pe un extraterestru, fiindcă nu fuma, în vreme ce ei erau, încă din liceu, tabaciști înrăiți. Eugen Baciu ajunsese, pe vremea când Gusti Schmit termina facultatea, sensei de jiu-jitsu. Era disciplinat și muncea mult. Prietenilor de la bloc le spusese că, dacă n-ar fi fost prea mult pentru restul lumii, și-ar fi purtat kimonoul și pe stradă. Până la urmă, plecase în Canada, fiindcă aici găsea din ce în ce mai greu elevi și chiria sălii polivalente creștea mereu. Ultima dată când se întorsese acasă urcase la munte cu doi prieteni și fusese cât pe ce să se ia la bătaie cu un șmecher cu Mercedes care se aprinsese fiindcă gagica lui schimbase, întâmplător, câteva vorbe cu Eugen Baciu.

Cât despre Gusti, el o cunoștea mai bine pe sora lui Eugen: Raluca Baciu. Raluca era grăsuță și fiecare kilogram era plin de compasiune – activa în cadrul ONG-ului Cordium și participa, în oraș și comunele învecinate, la tot soiul de acțiuni umanitare. ONG-ul aparținea unei fundații austriece.

Eugen îl îmbrățișă pe Gusti Schmit și porniră spre terasa de lângă școala primară din centrul urbei. Peste douăzeci de minute, Eugen primi un apel de la soră-sa Raluca și activista umanitară veni și ea, peste un sfert de oră, să-și bea cafeaua la masă cu ei.

Rakuca Baciu era vexată: directorul fundației, Ioan Apăvăloaie, fusese reținut de poliție pentru delapidare de fonduri. Oare chiar o făcuse? Gusti Schmit îl cunoștea din anturajul tatălui său - Apăvăloaie era un tip amiabil, grizonat, atât de cumsecade încât ți-ar fi părut rău să se fi pretat la un furt ordinar.

Omul avea însă cheltuieli: o fiică de ținut la facultate în București și o amantă din pricina căreia se afla în pragul intentării acțiunii de divorț. În plus, avea o pasiune nebună pentru schi și iarna stătea mai mult în stațiunea de pe masivul din estul urbei.

După ce își bău cafeaua cu Eugen și Raluca Baciu, chestionându-l pe primul despre viața în Canada, Gusti Schmit o apucă spre bulevard. Era pe cale să-l traverseze, când se pomeni strigat, de undeva din spate, de domnul Stan.

Ilie Stan, fost coleg de muncă cu tatăl lui Gusti, tocmai deschisese un anticariat în care vindea și obiecte de artă. Gusti Schmit intră și admiră câteva ediții de volume pentru bibliofili, apoi dădu cu ochii peste o statuetă de pe un raft. Era o figurină de lemn care înfățișa un mesopotamian, cu barba, frizura și portul cunoscut.

— O, Ghilgameș! exclamă Gusti, admirând figurina.

— Da! Primul epos al umanității! zise domnul Stan, considerând că arăta într-adevăr a om cultivat dacă folosea cuvântul "epos". Costă un milion și jumătate, îi spuse lui Gusti.

Gusti îi spuse că nu voia să cumpere statueta, dar domnul Stan îi citi în privire părerea de rău. Îi vându statueta pentru un milion și Gusti plecă cu ea împachetată, fiindu-i ciudă pe el însuși: acum avea să rămână fără țigări pentru patru sau cinci zile. Cui ar fi putut să-i ceară un împrumut până la următoarea tranșă de la statul englez? Lui Eugen Baciu, i-ar fi fost rușine să-i ceară Ralucăi.

Zilele următoare erau zile de încasări pentru agenții companiei de împrumuturi Cash Line, așa că Gusti Schmit porni dis-de-dimineață să alerge după clienții din portofoliul lui. În plus, trebuia să încheie două noi contracte de împrumut, contracte aprobate de la centru. Șeful lui îl sunase ca să-i dea verde. Șeful lui direct, managerul de zonă Marin Rădoi, era mare fan hip-hop și îi povestise odată, când mergea cu el în mașină, cum cunoscuse diferiți rapperi celebri pe la tot felul de festivaluri prin țară.

Așa că Gusti Schmit își văzu de muncă timp de câteva zile, fără să reușească să scoată ratele de la clienții rău-platnici. Managerul de zonă îl ironiza fiindcă nu era în stare să determine oamenii să plătească. Cum-necum, Gusti își primea modestul comision săptămânal și, cu banii care-i intrau pe card din Anglia, se descurca binișor.

Peste câteva zile urma să ajungă și rockerul Geo în țară.

Într-una dintre serile acelea, Gusti se întâlni la Leul de aur cu Mirel Suciu – cu câteva zile înainte, îi înmânase ultima lui nuvelă, proaspăt scoasă la imprimantă în oraș. Mirel Suciu se arătă, ca de obicei, temperat în aprecierea operei și îi dădu câteva sfaturi pentru viitor:

— După ce stăpânești proza scurtă, poți să te gândești la roman.

Adevărul era că Gusti Schmit se gândise de mult la roman, însă îi era greu să îl scrie, un efort susținut pe o perioadă prea mare de timp...

A doua zi luă parte la deschiderea unei expoziții în casa de cultură a studenților. Artistul expus era un vechi prieten al lui Mirel Suciu, pe nume Andrei Iancu Paraschiv. Venea în trena expresionismului abstract și depănase, mai multe seri la rând, amintiri din anii '70 și '80 alături de Mirel Suciu. Excesul de alcool îi atrase artistului Andrei Iancu Paraschiv reproșurile soției lui tinere. Ăsta era un fapt pe care toată lumea îl remarca: avea o nevastă cu douăzeci și șapte de ani mai tânără. Când Mirel Suciu îi pomenise despre asta lui Gusti Schmit, Gusti se gândi că artistul avea bani, ceea ce n-ar fi fost exclus, dacă te gândeai că plecase din țară în '87 și de atunci trăia în Germania.

După cuvântarea de început, când lumea se plimba prin fața tablourilor, Mirel Suciu îi făcu cunoștință lui Gusti cu artistul.

— Schmit? Sunteți sas? Îl întrebă Andrei Iancu Paraschiv.

— Bunicul din partea tatălui a fost, dar a plecat de tânăr din secuime...

— Vorbiți germana?

— Nu, din păcate...

— Este un sas românizat, intervenise Mirel Suciu.

Gusti avu ocazia s-o vadă de aproape pe tânăra soție a artistului – era chiar drăguță.

— A expus în orașul de baștină din nostalgie, îi spuse a doua zi Mirel Suciu. Nu ca să vândă – vinde el în alte părți...

Iată că își făcu apariția în oraș și Geo, aterizase la Timișoara pe la trei dimineața.

— Cum merge albumul? îl întrebă Gusti.

Se părea că albumul mergea relativ bine. Geo scrisese jumătate din liniile vocale și avea de gând să scrie și cealaltă jumătate acasă, după care să meargă într-un studio ca să înregistreze.

În oraș, pe lângă cele două televiziuni locale, singurul loc în care putea înregistra partea vocală era studioul Clip Underground Sound, al cărui proprietar era un rapper: Dan Mitrea. Geo îl cunoștea din oraș, îl văzuse ocupându-se cu sonorizarea pe la diferite manifestări artistice (zile ale orașului, festivaluri ale berii, zile ale recoltei etc), iar Gusti îl cunoscuse cu puțin timp în urmă, când rapperul făcuse o cerere de împrumut către Cash Line. Completase cererea de față cu el, însă cei cu calculele de la companie îi refuzaseră împrumutul.

Rapperul Dan Mitrea era într-adevăr un tip de cartier: când nu era la studio, își petrecea timpul (uneori de dimineața până seara) pe stradă. Era vorba despre cvartalele sudice ale orașului, unde locuiau pensionarii și oamenii mai năpăstuiți. Cei mai mulți dintre șmecherașii dintre blocuri plecaseră deja în vest și acum se mai întorceau numai ocazional pe acasă. Rapperul congrega cu câțiva dintre congenerii lui nomazi, împreună cu care fuma din când în când marijuana și bea bere la pet. Grupurile de tineri cu astfel de idei pentru petrecerea timpului liber se adunau în fața scărilor de bloc, dădeau ture de oraș dacă vreunul avea mașină și o țineau așa săptămâni la rând, până la următoarea plecare într-o țară occidentală.

Rockerul Geo îl întrebase pe Gusti Schmit dacă dorea să-l însoțească la studio cu prilejul înregistrării liniilor vocale. Gusti se gândi că ar fi fost o experiență interesantă, însă nu se duse. Încet-încet (ba chiar destul de repede) timpul trecea și va trebui să plece din nou în Regatul Unit – trebuia să se întoarcă la muncă. Se întreba dacă să evite fabrica de prăjituri, dacă avea să găsească ceva mai bun. Cât despre Geo, nu avea să rămână în oraș mai mult de două săptămâni; urma să se întoarcă în Yorkshire la aceeași fabrică de procesare a cărnii.

În după-masa în care Geo își făcea praf corzile vocale în studioul Clip Sound Productions, Gusti fu sunat de managerul de zonă. Trebuia să sune un client și să-l însoțească până la bancomatul din care își scotea pensia. Era vorba de Leontin Bran, fost miner (avea deci o pensie mare pentru România), care nu mai plătise nicio rată către companie de două luni de zile. Când era vorba de clienți-problemă, managerul de zonă îi suna personal, folosind știința acumulată la companie pentru a-i convinge să plătească.

În drum spre bancomat, pensionarul îi ceru lui Gusti să-l aștepte preț de două minute, intră într-un bar de la parterul unui bloc și dădu peste cap o sută de votcă amestecată cu sirop de zmeură. Când ieși din bar, mâinile îi tremurau mai puțin. În cele din urmă, îi achită lui Gusti Schmit 1400 de lei. Gusti își sună șeful și îi comunică reușita.

Cu doar două zile înainte aflase că șeful lui întreținea relații cu Adnana, cea curtată în zadar. Îi văzuse împreună, în mașina de serviciu a managerului de zonă. Apoi îl informă pe Geo:

— Tot îi fac ochi dulci acestei femei și uite! Era cu șeful meu în mașină.

— Păi dacă n-ai mașină! Îi răspunse Geo. De la o vreme se simțea destul de rău, îi spuse apoi lui Gusti, simțea că amețește pe stradă, întrerupsese până și munca la album, simțea că o ia razna. Îi pomeni lui Gusti cunoștințele comune care fuseseră internate prin clinici de psihiatrie, care făceau terapie sau măcar luau pastile de cap:

— Oare de ce au luat-o razna atât de mulți?

Gusti făcu o pauză.

— Provocarea generației noastre este să-și câștige pâinea fără să-și piardă mințile, spuse într-un sfârșit. Și, din câte citise pe internet și auzise la televizor, lucrurile aveau să meargă și mai prost în viitor.

În dimineața aceea, vărul lui Geo se întorsese din Spania, unde lucrase ca barman într-un stabiliment din Madrid. Seara se întâlniră mai mulți, printre care și Geo, Gusti și karatistul Eugen Baciu în localul Cocktail de lângă piață.

— Nu mai merg lucrurile cum mergeau nici în Spania, spuse vărul lui Geo. În Italia era și mai rău, ce luai pe mere dădeai pe pere, nu mai puteai să pui un ban deoparte. Germania era încă în regulă, dar trebuia să știi limba, iar la scandinavi era prea frig. Era frumos dacă puteai să ajungi în SUA sau în Canada, deși canadienii o luaseră razna, se instaurase neocomunismul, aveau să ajungă rău de tot dacă continuau pe drumul ăsta.

Pe ușa barului intră Raluca Baciu. Se așeză cu ei la masă și, după ce se salutară, întrebată fiind cum se simte, le aduse la cunoștinșă că avea o stare de spirit mai curând perplexă. Prietena ei Iuliana Gherman fusese ținta unei tentative de abuz din partea cunoscutului profesor universitart Ioan Bercu. Bercu era unul dintre cadrele prestigioase ale universității din deal. Se pare că îi dăduse de înțeles femeii (care era studentă în anul I, deși avea 34 de ani) că ar fi putut-o trece la materia lui, ba chiar că ar fi putut interveni pe lângă profesorii altor materii, dacă-l lăsa puțin s-o mângâie. Apoi îi ceru s-o pupe, apoi s-o dezbrace, gâfâind – "Lasă-mă s-o bag numai un pic, dragă" -, până când femeia îl bruscă și o luă la fugă pe coridoarele universității.

— S-a dus la poliție, le spuse Raluca Baciu celor de la masă.

Până la urmă, prietena Ralucăi Baciu avea să-și retragă plângerea.

Se apropia ziua plecării în Anglia pentru Gusti Schmit. Se gândise o vreme ca, odată ajuns acolo, să se angajeze în fabrica de procesare a cărnii în care lucra Geo. Îi surâdea ideea de a-l avea coleg la locul de muncă, însă trebuia să suporte frigul din fabrică și asta era prea mult. Probabil că avea să se angajeze în vreun depozit de haine, urmând să împingă un cărucior printre rafturi și să culeagă articolele pe care i le indicau dispozitivul electronic din dotare.

— Te poți duce iar la curve, îi spuse rockerul Geo. Apoi îi expuse o scurtă teorie a sa, un expozeu pe care voia să i-l facă de mult: nu mai suntem, îi spuse Geo, în vremurile apuse în care artistul marginal mergea la curve, fiind subversiv și transgresiv în arta și viața lui. Nu. Astăzi, dacă te duceai la prostituate, nu făceai altceva decât să susții grupări de crimă organizată.

— Sunt sigur că bietele fete pe care le-ai bulit au povești de viață care-ți ridică părul în cap.

— Deci să nu mai merg în Anglia la femei, spuse Gusti. Nu mă așteptam ca asta să vină de la un rocker. Tocmai fiindcă era rocker era atent la lucrurile astea, spuse Geo. În plus, nu era vreun sfânt, pe lângă că se îmbăta cui periodic, mai fuma și hașiș.

— Deci sprijini financiar grupări de crimă organizată, spuse Gusti.

Însă, până la plecarea în Anglia, Gusti avea de gând să termine încă o nuvelă. I se părea că era lucrul cel mai bun pe care îl scrisese vreodată. Și dacă nu era cel mai bun era, oricum, cel mai adevărat. Luă parte la o nouă ședință a cenaclului prezidat de Mirel Suciu. Doamna înaltă care încercase cândva să-i facă avansuri se prezentă cu un text nou. Lui Gusti i se păru ceva mai bun decât ultimul, Mirel Suciu lăudă unele aspecte. Gusti primise un e-mail de la Mitch Connely – scriitorul britanic spera că totul e în regulă și îl aștepta să vină în regat ca să mai stea de povești la o cafea. "Cafea sau bere", spunea textul.

Tot prin e-mail (deși ar fi putut să-l sune), Emilia Pavelescu îl întreba dacă mai avea să treacă prin Orșova în curând - se puteau întâlni la un suc. Timp de câteva zile, Gusti nu răspunse. Apoi Emilia îi scrise, cu vreo trei zile înainte de plecarea în Anglia, că avea să fie în Cluj la acel sfârșit de săptămână. Gusti îi dădu un răspuns în coadă de pește: va vedea, în funcție de lucrurile pe care le avea de făcut înainte de plecare.

Inexorabil, sosi ziua plecării. Gusti se urcă pe autocarul care avea să îl ducă în Cluj și coborî la fiecare dintre cele trei staționări ca să fumeze. La aeroport, își cumpără două doze de Cola Zero și fumă în fața intrării. Avionul ateriză în Anglia, din nou la Doncaster, pe același aeroport Robin Hood.

Peste câteva zile, începu munca în depozitul Portwest, depozit de echipament de muncă și tot soiul de articole industriale. Îi părea, într-un fel, bine că agățase temporar lira în cui - efortul de a scrie îi secase, după o perioadă de străduință susținută, toate puterile. Citea seara, înainte să adoarmă, spunându-și iar că adevărata fericire nu era să scrii, ci să citești.

Locuia în același apartament, cu Geo și alți doi români – moldovenii plecaseră, hunedoreanul rămăsese. Avea de gând ca, de data asta, să rămână în Albion cel puțin o jumătate de an și să-și strângă niște bani.

Într-o seară de vineri, venind de la muncă, se urcă într-un taxi și porni spre Paradise Club din Sheffield. Femeile care prestau acolo erau într-adevăr frumoase, era un alt nivel față de un bordel obișnuit. Intră în vorbă cu o brunetă din București, vru să se ducă cu ea, însă supraveghetoarea, din spatele barului, îi interzise: nu permitea sexul între client și o fată de aceeași naționalitate. Se temeau că clientul avea să le fure fata din club. Până la urmă, se duse cu o poloneză înaltă, suplă, blondă, foarte pricepută.

La acel sfârșit de săptămână, Geo intră pe ușă cu câteva cutii de pizza și două navete de bere: terminase albumul, îl urcase pe o platformă de streaming și primise deja reacții pozitive, îl contactase un label din Finlanda.

Gusti Schmit continuă să ia parte la cenaclurile la care Mitch Connely îl lua cu el. Își traduse câteva poeme, le citi și poeții englezi îl felicitară. Îi spuse într-o seară lui Mitch că, cel puțin temporar, nu mai scria.

— Ai avea timp pentru poezie, îi spuse Mitch. Înșiri niște versuri înainte de culcare.

Gusti îi spuse că era vorba de un efort mult mai mare pentru el, nu se putea apuca de versuri dacă nu simțea că dă totul. La fel era și cu proza.

— În proză trebuie să faci cititorul să participe la universul tău. Personaje, narațiune...

— Da, fu de acord Gusti Schmit, trebvuie să creezi o iluzie în care să creadă... Cum era? Suspendarea de bunăvoie a neîncrederii.

— Îl admir enorm pe Coleridge, dar spunea prostii. Gândește-te: cititorul nu e atât de prost încât să se convingă singur că povestea ta e un fapt real. Nu. Ceea ce îl convinge este tocmai acel "ca și cum" (as if, spusese Mitch). Asta îi cer cititorului: imaginează-ți că ar exista un Hamlet, un Quijote, o Anna Karenina și că ar face cutare și cutare lucru – și admiră arta cu care încropesc iluzia.

În acea seară, după ce bău două beri, Gusti scrise câteva versuri și i le trimise prin e-mail lui Mirel Suciu.

Daniel ANTOHE

Născut în 1983, absolvent al Facultății de Litere, a debutat cu un roman (2014), "repudiat" de autor. În prezent, lucrează la un volum de povestiri.