Sunt Don Juan. Luptător K1. Medic virgulă legist. Vânzător. Fix în clipa asta, turist. Uite, după pasajul scorojit prin care tramvaiul trece ca freza dentistului printr-o gură cariată, pe partea dreaptă sunt înșirate vreo trei terase. Imaginea asta mă duce cu gândul la cafea și lene. Multă lene și cofeină, da. Vreau să sorb din ceașcă și să uit că-i dimineață.

La doi pași de mine, lângă ușa tramvaiului 41, e o scenă dintr-un film romantic. Aș întreba-o care-i stația ei preferată. Unde ar vrea să coboare ca să schimbe povestea zilei? Dar Don Juanul din mine e scuturat imediat de amintirea mall-ului pe care abia l-am depășit. Acolo, la ultimul etaj, e cafeneaua unde am sărbătorit cununia civilă, după ceremonia la care am avut ca invitați doar martorii impuși de lege. Gândul ăsta e un bobârnac devenit reactor nuclear care împinge tramvaiul mai departe. Bucureștiul se desfășoară în geamurile late, încă suficient de curate. Nu mai văd fuste sau decolteuri, plus că e penibil. Am în buzunar jucăria pe care mi-a dat-o fiică-mea, să-mi poarte noroc.

Uite și antena cât Turnul Eiffel, înconjurată de blocuri noi, înghesuite. Un pod care duce nicăieri. Și-apoi lacul Morii pe care nu-l văd, doar îl intuiesc drept bănuțul ruginit al vreunui uriaș plictisit.

Mă văd o clipă în ochelarii de soare ai șmecherului de lângă mine. Se întinde pe toată bara, mai are puțin și se scurge înspre podea. Îi dau două bucăți și-i țin o predică despre bunul simț în mijloacele de transport în comun: rucsacul se ține în lateral, bara o apuci cu mâna, nu cu toată spinarea.

Ceilalți călători mă aplaudă, cel puțin așa sper că ar face. Doar că unul e mort, căzut în scaun, pute a tristețe. Și încep să-i disec dezamăgirile și-mi imaginez cum scriu cel mai mare roman după autopsia asta. Pe podul Grant dă semne că se trezește și tușește hârâit. Are Covid. Sau pneumonie. Am zis că-s și doctor. Oricum, ar face bine să behăie la el acasă.

Îmi mut privirea spre pilonii podului Basarab, peste șinele de cale ferată. Mereu mă înfioară imaginea asta. Câte vești purtate dintr-o parte în alta, câtă așteptare! O gară e un magazin de povești, un nod în care se strâng și se desfac vieți întregi.

Dar colțul privirii mi se agață de vagoanele ruginite. Vreo două au ars și s-au curbat în mijloc, exact ca o bucată de slănină pusă pe grătar. Mi-aș testa puterile și aș încerca să vând locul ăsta cuiva. Parcul eternei așteptări, așa l-aș numi. Cum să nu-l vrei?! Poți locui într-un vagon și ai posibilitatea să-ți petreci vacanțele în celelalte. Doar o mică investiție într-o tencuială nouă și poate niște ferestre termopan, pentru la iarnă.

Cât fac tranzacția, 41 cotește spre Cașin. Las în urmă blocurile și ajung în zona de case. Bucureștiul și-a schimbat iar fața. Dar eu vreau să scap de aglomerație, de izul de transpirație, de coate și genți care mă împung în spate. Mi-e silă de orașul ăsta înghesuit, bară la bară și umăr lângă umăr, cu trotuare înguste blocate de mașini și case împopoțonate care-ți aruncă în față opulența. Cobor lângă Agronomie.

Miroase a prăjeală de fast-food, benzină scursă dintr-un motor încins, cerneală de imprimante și xeroxuri.

Recunosc că-s idiot și imediat aud huruitul unei trăsuri în care zboară Leun, Theodoros ori Pașadia, Pirgu și Pantazi. Poveștile-mi sunt umbre dragi și îmi spun că orașul ăsta e urât sau frumos, bun sau rău pe cât de urât sau frumos, bun sau rău sunt eu. Linguriță cu linguriță, om cu om. Ori tramvai după tramvai. Căci serios vă spun, 41 e o cultură întreagă, doar să înveți să-l asculți, să-l privești, să-l accepți cu toată infinitatea lui de istorii, bune și rele.