Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească, zâmbesc.

Vacanța de vară era cea mai caldă, dar nu datorită temperaturilor ridicate, ci pentru că atunci eram toți afară, făcând lucruri care nu ne plăceau, dar pe care le așteptam din nou în fiecare an înainte de prima brumă.

Toate erau la fel și totul era simplu. Doar că vara aceea fusese ultima fără griji mari și poate că dacă aș fi știut că iunie nu va mai fi niciodată la fel, aș fi notat totul chiar în caietul de rețete al mamei lângă foile de cremeș ori printre rândurile cremei de doboș.

Aș fi scris chiar și ce am prânzit, cu ce am fost îmbrăcați și cât a fost ceasul când ne-am luat în brațe, vrând să mențin amintirea intactă chiar și pentru zilele în care copiii copiilor mei le vor povesti copiilor lor despre noi.

În schimb, am rămas doar cu frânturi.

Tata stătea mereu pe același scaun, ascuns sub un măr îndoit de greutatea fructelor aproape coapte. Scaunul era pătat ici și colo cu vopsea roșie, maro, albastră și verde. În fiecare seară îl duceam în curte, întindeam pagini din ziare vechi pe el și începeam să pictez lumi întregi cu o pensuliță furată care mai apoi erau făcute grămadă și puse în cutia din șură pentru când trebuia aprins focul în sobă.

Mama era cea care dădea cu sapa de obicei, iar eu veneam în urmă cu arpagicul, cu semințele de roșii uscate la soare pe un ziar vara trecută sau cu ce orice altceva hotăram noi în iarnă că semănăm din nou.

Între tata și noi două era o potecă ierboasă pe margini, tocită pe mijloc și îngustă cât să pui un picior lângă celălalt ori cât să te întorci pe lateral să admiri grădina. În dreapta, tufele de căpșuni ascundeau fructele dulci și zemoase, fiind umbrite de merii și perii plantați cu cel puțin trei generații în urmă, iar în stânga stăteau ca la judecată rânduri de legume greu, dar cu drag, puse în grădină.

Tata era totdeauna gol de la brâu în sus și nedespărțit, din iunie și până prin vremea culesului de porumb, de clopul lui din paie care de-abia se mai ținea împletit. Cu toate astea, unul nou nu ar fi fost acceptat în holdă, căci "nu se mai fac cum se făceau mai demult."

Cu fața spre noi, cu spatele sprijinit de trunchiul pomului și cu privirea perpendiculară pe rândul la care lucra mama cu sapa aia veche de-i pica capătul după ce loveai cu ea de vreo zece ori, îl auzeam strigând de parcă eram în curte la tanti Nuța, nu la un par distanță:

— Mai așa, își flutura mâna de zici că-l mâncau țânțarii în plină amiază. Mai oleacă! Nu așa, nu vezi tu că nu-i bine?

— D-apăi zî-i și tu mai clar, ce tăt vorbești acolo a lela?

Ș-apoi, în funcție de cât de tare-mi ardea părul de la soare până la ora aia, pe așa mă aprindem și eu – ori ba – la rânduiala zilnică din dragul nostru început de vară.

De cele mai multe ori, eram totuși prea obosită. Mergeam dimineața cu Mariana, fata vecinilor de peste Criș – care din câte-mi amintesc îmi era și un fel de verișoară de gradul trei sau patru – cu vacile, iar de amiază veneau băieții să ne înlocuiască ca noi să ajutăm la plantat și la mâncare.

Nu era timp de pierdut la țară, mai ales atunci. O știam cu toții, noi, niște oameni maturi fără voie în copilăria noastră din care de abia așteptam să creștem.

Într-un final, cu buna coordonare a tatei, mama îndrepta rândul, eu plantam câte-un arpagic, măsurând cu palma larg deschisă pe pământul umed pentru a-l pune pe al doilea fix la distanța de care are nevoie și astupam tot.

Pe când ne apropiam de final, soarele nu mai bătea în clopul tatei. Cerul se făcuse deja portocaliu amestecat cu roz, iar firicelele de lumină estompate se prelingeau peste grădină. Așa știam noi că era gata ziua de lucru și venea timpul să cinăm.

La drept vorbind, și stomacul dădea niște semne sonore, dar până natura ne zicea că încă se mai poate, nici unul nu ne mișcam de la post.

În casă, mama fierbea cartofi noi în oala de bădic rămasă de la străbunica – adică de la bunica lui tata, căci mama era venită noră în casa unde locuiam noi –, iar eu terminam integrama începută de dimineața în brațe la tata.

— România pe scurt, citi tata cu vocea lui sobră.

— R și O, am răspuns entuziasmată, aproape nelăsându-l să-și termine propoziția.

Uneori ne împotmoleam căci încercaserăm pe bâjbâite să găsim niște răspunsuri, bune ziceam noi, dar degeaba. Atunci, era musai să apelăm la doamna învățătoare.

— Mami, la 16 zice preot arab din patru.

— Soarele lu’ mama, îți aduci aminte că l-am avut și săptămâna trecută pe pagina trei, aia cu biserica? mă provoacă ea pregătind farfuriile pe masa ruginită acoperită cu mușama. Cu i începe. Iiiii…

— Iiii….

— Immm…

— IMAM!

Pixul cu gel verde pe care mi-l făcuseră surpriză în acel final de an școlar mă ajuta să notez răspunsurile finale. Cartofii aburinzi cu unsoare și un pic de sare deasupra aveau un gust mai bun când reușeam.

Știam pe atunci că nu trăiesc ceva perfect, că mâine o iau de la capăt și că vacanța mea nu e decât duminica ori când ziua e scrisă cu roșu acolo în calendarul agățat pe perete, dar îmi plăcea că eram împreună.

Doar că de mulți ani, din iunie începând, verile sunt calde doar din cauza căldurii, iar pixul cu gel nu mai scrie de mult.

Aerul rece al vântului înțepător de mai mă readuce pe canapeaua gri, tot cu zâmbetul pe buze, dar cu ochii umezi.

Scutur din cap, încercând să astup adânc emoția. Mă ridic să închid ușa balconului înainte ca ploaia să înceapă, însă atunci când ajung acolo văd șevaletul sprijinit de șezlongul în care-mi omor insomniile, așa că-l aduc în camera de zi ca să-mi continui munca după cină.

— Goedemiddag! aud înainte să intru în apartament. Mooi schilderij, hè?

Sunetele astea alambicate mi se plimbă pe lângă urechi de vreo doi ani. Tot nu m-am obișnuit cu ele și încă recurg la a da din cap zâmbind. E drăguță vecina mea, mevrouw Boer, îmi amintește de tanti Nuța, atâta doar că una își scoate pâinea din cuptor, iar cealaltă din pungă.

Îmi gătesc rapid niște cartofi cumpărați gata curățați și tăiați, adaug lângă niște sos de roșii cu ciuperci din conserva rămasă de ieri în frigider și le înfulec împreună cu o salată colorată, ceea ce mă duce cu gândul la următoarele nuanțe pe care va trebui să le amestec pentru finisaj.

În ciuda norilor furioși deasupra cartierului, ploaia cade blând. Iunie e iarăși aproape, un iunie nou, dar care doare la fel de mult în fiecare an. Azi însă, ceva pare să fie diferit. Nici stropii ajunși pe geam nu se mai grăbesc nicăieri.

Ajutată de liniștea apusă peste oraș, mă gândesc că poate în seara asta îmi voi găsi energia să termin odată tabloul. Mă simt obosită. Nu contează, voi fi mai bine în curând.

Iar atunci poate voi avea curajul să o sun și o să povestim așa mult cum o făceam în fiecare zi caldă.

Poate vara asta ajung să mă înfrupt din nou din ceva dulce și zemos.

Poate curățăm cartofi și ne întrecem în păreri de rău.

Poate îi ducem și lui o crizantemă.

Tare mult îi plăceau.