Dacă tot este evidentă legătura dintre lectură și călătorii, pe unde vă poartă pașii, mașinile, avioanele, inspirați de cărțile citite? (Petre Nechita)

De-a lungul timpului, am fost atras de spațiile ficționale îngrădite, înguste, restrânse, de spațiile din realitatea imediată, translatate în ficțiune și purtând urmele unor drame încă vii din istoria umanității. Practic un turism al acestor locuri decupate din realitate și din cărți, iar dacă nu îmi dau seama de când am început să le caut, există cel puțin un timp al redării la care să mă raportez: începând din zorii literaturii europene, de la Homer. Aș putea să vorbesc foarte mult despre Micene, acel spațiu al marii tragedii a atrizilor, zugrăvit din opera epică și dramatică a antichității grecești până în lucrările contemporanilor, până la, spre exemplu, Casa numelor a lui Colm Tóibín, pe care am avut-o cel mai proaspăt în minte când am pășit pe urmele lui Agamemnon și ale Clitemnestrei, ale Efigeniei, Electrei și ale lui Oreste. Este impresionant să rememorezi dintre ruinele cetății debarcarea armatei miceniene în frunte cu victoriosul Agamemnon, ca și cum Clitemnestra însăși, conspirând cu Egist, l-ar fi privit venind spre a fi ucis. Dar, dincolo de acest desant în literatură și mit, în cetatea din nord-estul Peloponesului, dată fiind recenta plecare în nemurire a lui Ismail Kadare, mă voi opri la vizitarea orașului Gjirokastër din Cronică în piatră, în care am ajuns să văd și casa lui din orașul suspendat între doi pinteni de deasupra râului Drino, care a devenit personaj în romanul Păpușa [despre toate acestea aveam să aflu mai târziu]. Am dorit să văd lumea de la fereastra lui Kadare și am ajuns mai târziu să înțeleg cum poate, într-o proză atât de îndepărtată de libertățile fantasticului, personajul acesta imobil să o înghită pe protagonistă, pe mama marelui scriitor. La vremea călătoriei mele în Gjirokastër și a vizitării casei-personaj, constatam că lumea văzută prin fereastra lui Kadare nu e lumea lui, dar și că intrarea în operă limpezește vederea. Vă recomand să poposiți mai întâi în paginile cărților, iar apoi să vizitați orașul, Argyrokastro sau Cetatea de Argint, cum se numea în vremuri bizantine, pentru a înțelege ce se vede de la fereastra eternului Kadare. Iar dacă nu călătoriți prin Păpușa, o puteți face la fel de bine prin Cronică în piatră, pentru a înțelege cum orașul sfidează gravitația, cum casa sfidează timpul și cum Kadare însuși sfidează normele și nemurirea.

"În vreme ce lacrimile mamei îmi era greu să le explic, tristețea ei mi se părea explicabilă. Și asta pentru că despre ea vorbea singură, folosind chiar o expresie care, după ce mă speriase la început, ori de câte ori mi-o aminteam continua să-mi înghețe sângele în vine: Mă înghite casa!" (p.9)

"Fotografia casei în care avea să ajungă i-o adusese într-o zi un văr îndepărtat, împreună cu bârfele care circulau în jurul ei. Printre toate acestea, cea mai incitantă era povestea temniței. După cum se zvonea, casa familiei Kadare face parte din grupul de patru-cinci case din oraș care aveau temniță, ceea ce pentru unii nu era decât o nebunie, iar pentru alții, ceva de pe vremea lui Pazvante Chioru’, o problemă juridică răsuflată, adică statul avea legile lui, iar casa pe-ale ei, pe scurt, fiecare cu treburile lui" (pp.18-19)

Ismail Kadare. [2015] (2018). Păpușa. Portretul mamei. Traducere din albaneză de Marius Dobrescu. București: Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei.