Eram obosită, procesul ieșise bine, fiecare își jucase rolul și spusese ce trebuia, mai rămăsesem în oraș câteva zile, cât să aflu că e totul câștigat, iar noaptea, pe drumul de întoarcere, îmi păcălisem cumva oboseala ascultând la maxim Led Zep și Guță, o combinație ciudată, manelele nu erau deloc genul meu, dar piesa asta, Bună dimineața, pe care în ultimii ani se trezea mai toată lumea care mergea în grupuri pe la cabane sau la mare, chiar avea efectul unei cafele tari. Doar că de la un punct încolo, tot ascultând-o pe repeat, a avut un efect hipnotic și tocmai când Guță luase nota înaltă din “dimineațaaa" am zărit, în ultimul moment, o mișcare bruscă în fața mașinii și am simțit o lovitură, apoi ceva moale peste care mașina a trecut fără dificultate. Am oprit. În spatele mașinii o cățea, pe care tocmai o omorâsem. La puțină vreme, totul a fost învelit de liniște și întuneric – noaptea năvălea peste mine, peste mașină, peste cățea. Guță continua să cânte maneaua ce-și făcea auzite trilurile prin portiera rămasă deschisă. M-am întors și am oprit muzica, am stat apoi în picioare lângă mașină și am ascultat liniștea acelei nopți în care pentru prima dată în viața mea omorâsem ceva – ceva mai mare decât un țânțar sau o muscă, un organism cu mecanisme mai complexe, ceva mai apropiat ca funcționare de noi, oamenii, și m-am gândit că până la urmă nu e mare diferență. Că omori o muscă sau un câine sau un om e același lucru. Omori ceva viu. Cu cât ființa respectivă e mai îndepărtată de tine pe treapta evolutivă biologic, cu atât te afectează mai puțin. Îți spui: “Nu e mare lucru, e ceva mult prea mic, nu am de ce să mă mai gândesc." Și așa făcusem și eu. Și totuși. Stăteam acum în noaptea de vară, pe o șosea pustie, rezemată de portieră, ascultând sunetele nopții și țiuitul automat dat de senzorul portierei deschise, și nu-mi trecea nimic altceva prin cap decât faptul că, până acum, la cei treizeci și șase de ani ai mei, intenționat sau nu, omorâsem o grămadă de ființe. Încă din anii mici – gândaci, muște, țânțari. Melci. Pe primii neintenționat, pe următorii intenționat – eram mică și îi omoram doar pentru că-mi plăcea cum trosnea cochilia sub pantoful meu și vedeam apoi acel amalgam moale, vâscos, întins pe trotuar. Nu realizam că aceea era o moarte. Mai târziu, când am realizat, am început să ocolesc melcii și să mă gândesc cu scârbă la acea mică monstruozitate pe care o făcusem în anii mici. Ce cruzime cere în primii ani satisfacerea curiozității, învățarea lumii în care ai apărut, nici tu nu știi de unde. Am încercat și acum să consider cățeaua ca făcând parte din acea serie de mici crime involuntare pe care le mai înfăptuisem, dar nu doar că acum nu a mers, ci dimpotrivă – toate acele mici crime din trecut brusc s-au mărit, ocupând tot spațiul nopții care mi se întindea în față și în spate, o viață întunecată, plină de mici omoruri care acum căpătaseră proporții de tragedie planetară și veneau să se răzbune, să mă sugrume cu amintirea lor. Toate ființele au aceeași valoare, toate morțile au aceeași însemnătate. Mi-am aprins o țigară dintr-un pachet uitat în mașină cu brichetă cu tot de o colegă avocată. Am început să tușesc, nu eram obișnuită cu țigările, fumam doar în context social, îmi plăceau acele gesturi ritualice care la unii oameni sunt de o eleganță absolută, iar la alții de un sordid grotesc. Am aruncat țigara și am renunțat la gândul de a conduce mai departe spre București. Am tras mașina pe dreapta și m-am chircit pe bancheta din spate, după ce am blocat portierele, încercând să adorm. Dimineața m-a găsit tot cu ochii deschiși, după un priveghi de câteva ore.

(frag. din roman în lucru)