Revistă print și online

Catwoman

– Miau!

Te-am speriat? N-am vrut. Je suis un petit chat, tout innocent. Vreau să fiu iubită și mângâiată și răsfățată. Și independentă, așa cum e orice felină care se respectă. Iubesc libertatea. Și natura. Și celelalte animale. Mi-e frică de oameni. Sunt imprevizibili. Pot să te rănească. Sau doar să te ignore. Iar eu am nevoie să fiu îngrijită. Nu te uita așa la mine. Am îmbătrânit și viața n-a fost la fel de blândă cu mine, așa cum a fost cu tine. Ai face bine să fii atentă să nu pățești ce am pățit eu, chiar dacă acum pleznești de tinerețe și sănătate și fericire. Te uiți la mine cu dispreț, la mustățile mele tremurătoare, la blana mea albită și rărită, ca și când bătrânețea ar fi o boală pe care tu n-o s-o iei niciodată.

Cândva am avut vise, cândva credeam că tinerețea este pentru totdeauna. Când mă uitam în ochii lui, spinarea mi se arcuia de plăcere și blana mea strălucea până când mă transformam în panteră. Numai el n-a vrut să vadă cum luminez atunci când privirea lui cobora peste creștetul meu. Desigur, avea lucruri mai bune de făcut. Era menit să fie singur, așa cum sunt toți zeii. Dar nici eu nu eram tocmai o muritoare, eram o fiică a Egiptului antic, coborâtoare din zei. Și totuși, privirea lui a alunecat mai departe, peste mine. Și am îndurat. Până când ai apărut tu. Iar el a aruncat singurătatea, ca pe o haină ponosită, alături de mine, într-un morman de cârpe fără nici un rost, murdare și uzate, pe caldarâmul din fața palatului meu. Atunci am început să îmbătrânesc.

*

Capul ițit în pragul ușii arată mai degrabă ca un cap de țestoasă decât ca unul de pisică. Pielea pergamentată se întinde din rădăcinile gri ale părului tuns ca o caschetă până în gâtul aproape invizibil. Doar ochii, probabil frumoși cândva, acum de un albastru spălăcit, încearcă să imite expresia inocentă a animalului care face miau. Chiar așa, broasca țestoasă cum dracu o face? În schimb, buzele țuguiate, prea pline pentru un delicat botic felin, accentuează aspectul de amfibian. Se uită lung la cealaltă, cu pupile fixe de pisică țestoasă.

Un lucru este clar. N-a putut s-o suporte încă de când a văzut-o, acum un an, când nătărăul ăla de Adrian a insistat s-o invite la restaurant, ca să se cunoască. Sigur, s-a purtat frumos cu ea, dar știe foarte bine că e doar o prefăcută. Era toată numai zâmbet și voioșie tinerească, pupături și îmbrățișări și hai să fim prietene. Dar nu i-a mers! Pisicile sunt experte în prefăcătorie, așa că o vor recunoaște deîndată ce o vor vedea la altul. Sigur, bărbații habar n-au, pentru că sunt idioți, ăsta e lucru știut, că doar d-aia nu s-a măritat niciodată. Ea este o pisică, o ființă liberă și n-are niciun chef să spele șosetele nimănui. Miau!

E limpede că sunt proști și pentru că n-au fost în stare niciodată, niciunul, să priceapă că ea nu este o femeie, ci o pisică. Miau - Miau. Nu suportă boielile, parfumurile, tocurile și îmbrăcămintea incomodă. Și mai ales, nu suportă fandoselile. Miaaaauuu. Asta nu se fandosea, nici nu se boia foarte tare, dar era îmbrăcată ca o parașută. Adică, mă rog, nu chiar ca ultima parașută, dar prea își expunea cracii ăia lungi (sigur lucrați) și țâțele pietroase. S-o fi crezut pisică, dar ea știe mai bine că nu era decât o curviștină de doi bani. Pisică era doar ea, chiar dacă Dumnezeu o blestemase cu capul ăsta de broască țestoasă. Aia nu putea fi pisică sub niciun chip, cu toți mușchii ei lucrați și corpul ei de tigresă obraznică. Nu, nu. Era doar o curviștină care încerca să i-l fure pe Adrian. Ce dacă Adrian era cu aproape douăzeci de ani mai tânăr? Era eroul ei în armură. Sigur că era prostănac, așa cum erau toți bărbații și se lăsa dominat de arătarea asta cu corp de tigresă și minte de călugăriță. O să-i mănânce capul nefericitului, într-o bună zi, așa cum acum îi mănâncă sufletul. Caraghiosul pretinde că e fericit. Pe dracu! E doar îmbrobodit de coțofana asta lucitoare, știe ea mai bine. Ea, cu capul ei de țestoasă, dar cu ochii ei de pisică, vede mai bine. Miau!

Da, chiar așa! Ce dacă e mai tânăr decât ea? Ce, aia nu e mai tânără decât el? Sigur, numai ei își permit femele mai tinere. Ea, o femeie, ba nu, o pisică, nu poate să-și permită un motănel mai tânăr? Miau!

Și nici măcar nu era vorba de sex, că nu-i mai trebuia așa ceva la vârsta asta. Pisică, pisică, dar era o pisică rațională. Nu înțelegea la ce-i trebuia lui. Bărbații ăștia sunt niște animale! Mai rău decât motanii! Niște porci! Gata oricând să se lase seduși de câte o coțofană cu corp de tigresă. Miiiiaaau! Își scutură nervoasă capul de țestoasă și cascheta de păr rar și gri.

În curtea de alături, Mia a ieșit pe terasă. Nu moare de dragul Miei, masivă, mătăhăloasă și boită mai ceva decât coțofana cu corp de tigresă a lui Adrian. E incapabilă să găsească un veștmânt care să-i acopere hălcile de carne abundente. Totuși, e fată de treabă. Baremi s-a prins că are de-a face cu o pisică sălbatică, așa că o hrănește și se lasă tiranizată de ieșirile ei pisicești. În plus, a găsit-o pasiunea pentru limba franceză la vârsta asta, dar ea preferă să o mediteze pe Mia în locul unui plod răzgâiat. Cel puțin, Mia o ascultă cu atenție. Și îl admiră pe Adrian. Adrian, zeul ei pierdut. I-a făcut coțofana piedestalul țăndări. Poate n-o fi având el un corp de Apollo, dar ah, Doamne, ce minte are! Tot aurul lumii e acolo, în creierul lui. Mintea lui este cel mai frumos lucru pe care l-a întâlnit vreodată. Nu va uita în veci ziua în care l-a așteptat în fața Editurii, iar el a apărut, cu privirea lui verde, de smarald îmbrăcat în malițiozitate, de o mie de ori mai frumos ca Adonis, infinit mai strălucitor ca Apollo, iar ea s-a fâstâcit când l-a văzut, că aproape a uitat cum să vorbească. Oh, la, la, la, laaa... miiiaaauuu, așa ceva n-a mai pomenit în viața ei! Îi citise doar una sau două dintre cărți înainte, dar acum, în fața lui, în timp ce îl asculta, simțea ceva nemaipomenit și nemaivăzut, cum nu i se mai întâmplase vreodată. Așa trebuie să fi arătat iubirea pe care ea n-a trăit-o decât prin cărți și prin zei ca Adrian, iar de zei, e știut, nu poți să te apropii, trebuie doar să-i adori de la distanță, numai că ei, plictisiți de Olimpul lor, coboară din când în când să vâneze tot felul de Danae și Alcmene, muieruște dintr-astea cu vino-ncoa, care habar n-au ce înseamnă să fii pisică, chiar dacă pisica se înrudește cu zeii în altă mitologie. Iar ei, ei, zeii, atât de deștepți și atât de proști, că îi venea să-i pună la colț, pe coji de nucă, așa cum făcea cu elevii neascultători, odraslele alea răzgâiate și enervante care i-au mâncat tinerețea în timp ce încerca să-i învețe franceza, cădeau ca merele prea coapte din Olimp, la picioarele câte unei muritoare dintr-astea. Mai rău ca țâncii de care nu se lipea franceza. Franceza e muzică, nu limbă uscată și searbădă, așa cum sunt celelalte, mai ales româna care îi produce o repulsie adâncă. Dacă n-ai ureche muzicală, nu poți să înveți franceza. Iar ea nu suportă oamenii fără ureche muzicală. Pe ăștia n-o să-i poată în veci învăța franceza. Miau! Oftează adânc, ca Grizabella, și se uită din nou în curtea vecină. Poate că e o Grizabella, a ajuns și ea la apus, deși ea n-a fost niciodată glamour, dar simte că cele nouă vieți i se scurg una după alta. Totuși, ea rămâne o pisică bună și iubitoare și, privind la Mia, prin geamul de la bucătărie, o cuprinde duioșia, în timp ce se gândește s-o sune să anuleze invitația pe care corpolenta ei vecină le-o făcuse tuturor pentru a doua zi, la prânz. La început, a vrut să fie o gazdă bună, să arate că pisicile au maniere și să le organizeze lui Adrian și coțofenei un sejur cât mai plăcut. Când a sunat-o Adrian, cu câteva luni în urmă, să-i spună că ajung în oraș și ar vrea să stea la ea câteva zile, n-a tors de entuziasm. Dar nu putea să-l refuze. De atâția ani, când ajungea prin Constanța, venea s-o viziteze, după cum și ea, de câte ori avea treabă prin capitală, trecea pe la el. Nu se dădea în vânt după un oraș așa zgomotos și murdar ca Bucureștiul (ce pisică ar fi făcut-o?), dar avea probleme administrative de rezolvat și apoi se bucura cu adevărat să-l vadă, fie și doar o dată pe an. Pe coțofană i-o prezentase anul trecut, la puțin timp după ce a anunțat-o că s-a însurat. Chiar nu înțelegea ce-i face? Chiar nu pricepea cum coțofana strica armonia dintre ei? Nu pricepea, cu siguranță. Și cei mai deștepți dintre zei pot fi îngrozitor de proști atunci când sunt bărbați. Ajung să refuze să vadă evidența care, în acest caz, era că între ei doi există o legătură magică pe care un intrus ar fi distrus-o, mai ales atunci când intrusul era o coțofană cu ifose de tigresă. Miau.

În tot cazul, și-a călcat pe inimă și și-a dat osteneala să-i întâmpine cu zâmbetul de pisică de Cheshire întipărit pe fața ei de broască țestoasă, până când a dat cu ochii de aia, toată numai rânjet (de coțofană) și craci (de barză) și frecat de picioarele ei, mai că lipsea să și toarcă. Ce dracu, te pomeni că se crede pisică! Asta ar fi culmea! Aici, în casa asta, ea e singura pisică. Mă rog, ea și Felix, motanul pe care l-a scăpat de la înec. E o pisică și crește o altă pisică. Nu e nimic nemaiîntâlnit în povestea asta, nemaiîntâlnit este tupeul ăsteia care se crede și ea pisică, deși nu face miau și nici nu are mustăți sau ochi albaștri mirați și inocenți sau năsuc în vânt și un botic despre care unii ar fi spus că e de pește, dar ea știe precis că e de pisică, pentru că a simțit asta de când au început să nu-i mai placă oamenii și a hotărât să se ascundă de ei sub pielea pergamentată care a fost cândva o blăniță catifelată, e sigură de asta, chiar dacă nu știe exact când. A strâns din dinți în prima seară și n-a câsâit-o, nici n-a stuchit-o așa cum s-ar fi cuvenit, ci doar a privit-o lung și i-a zis scurt Miau. Apoi au fost la cină la Mia și toată lumea s-a dat cu burta în sus când a văzut-o pe asta, cu pletele ei blonde și cracii ei lungi și turuitul ei de flașnetă care cere atenția și care mai de care părea să-i strige "Alege-mă pe mine, alege-mă pe mine! Mângâie-mă pe mine pe burtă primul, frumoaso!", de ziceai că se prostiseră cu toții și nu vedeau că acolo, în fața ochilor lor nu era decât o coțofană cârâitoare care a spart piedestalul unui zeu și, mai grav, nu al oricărui zeu, ci al zeului ei, cel mai frumos dintre toți zeii, pentru care acceptase până și s-o găzduiască pe coțofană și să-i plimbe pe amândoi încolo și încoace și să-i ducă la mesele pregătite de prietenele ei, pentru că ea era o pisică și o pisică nu-și pierde vremea niciodată cu o activitate așa stupidă cum e gătitul și aranjatul meselor, o pisică vânează sau este hrănită și punct, n-are a da socoteală nimănui. Miau!

A adunat atâta furie în ea, atâta furie într-un singur an. Ar trebui să se controleze, la naiba, e doar o pisică și pisicile pot să stuchească, să câsâie, ba chiar și să zgârie, dar nu să-și piardă firea în halul ăsta! Ce pisici i-au făcut ăștia doi? Furia ei ajunge să-l îmbrace și pe el, zeul ei de aur, prăbușit în noroi. De ce n-a rămas acolo unde era? De ce s-a lăsat coborât de pe piedestalul ei? N-a mai exitat o pisică asemenea ei, care să adore un om. Mă rog, un zeu, dar ea ar fi trebuit să fie cea adorată și i-a cedat locul lui, doar pentru ca el să-i murdărească piedestalul. Strivește lacrimile între pleoape și știe că mai puternică decât iubirea este doar ura.

Mia i-a invitat a doua zi la prânz, numai că în ziua dinaintea cinei, Miei i s-a făcut rău și s-a prăvălit în salonul încărcat de bibelouri, iar ea n-a știut ce să-i facă și s-a speriat, așa că s-a hotărât să n-o mai lase să pregătească și altă masă, pentru că e clar că Mia era surmenată și nu putea să riște să i se facă din nou rău. Ce? De fapt, nu mai vrea s-o vadă pe coțofană strălucind în mijlocul prietenilor ei și pe el uitându-se îndrăgostit și pleznind de mândrie în direcția opusă a mesei (da, în direcția opusă, pentru că sigur că s-a așezat lângă el, față în față cu coțofana, încadrându-l, poate așa o să-i deschidă ochii și o să înțeleagă ce prost a fost)? Căcat! Puțin îi păsa ei de asta! Puțin îi pasă unei pisici de toate! Îi păsa doar de Mia, să nu dea naibii ortu` și să rămână a nimănui. Miau. Pardon, nu asta a vrut să spună. Îi păsa de drăguța de Mia, așa supraponderală și mediocră cum era, pentru că ea era o pisică bună la suflet și pe deasupra avea și bune maniere și știa că nu e frumos să abuzezi de oameni, iar ei abuzaseră de Mia, chit că Mia a insistat să-i invite, încântată că în viața ei de soție casnică se petrecea în sfârșit ceva. Așa că a pus mâna pe telefon și a sunat-o.

– Cucu, Mia, ce faci?

– Ah, Pisi, mai sunt amețită încă, dar mi-e clar mult mai bine. Cred că a fost o nenorocită de indigestie. Am mâncat cu poftă caviarul ăla de la petrecerea de sâmbătă a Luizei și, combinat cu căldura de afară, m-a dat peste cap.

– Oh, la, la, Mia, nu poți să te joci cu lucrurile astea. Dacă o să ți se facă rău din nou? Te agiți mult prea mult. Chiar mă gândeam, mai bine contramandăm prânzul de mâine, și așa vor să se plimbe până la Balcic, n-au decât să mănânce acolo.

– Ai înnebunit, Pisu? Cum să-i lăsăm să mănânce acolo? Ce or să zică de mine? Și apoi, am luat deja peștele care știu că-i place pisicii mele, gângurește Mia în telefon. Ce să fac cu el acum? Să-l arunc?

– La naiba, Mia, ești inconștientă! Acum două zile, am fost eu lângă tine și te-am ajutat să te ridici. Data viitoare, dacă ești singură, ce o să faci?

– Nimic, Pisu, vezi-ți de ale tale și nu-ți face griji pentru mine. Rămâne stabilit, mâine la ora unu vă aștept pe toți trei la masă.

- Miau, Mia, încheie cu o voce amărâtă și resemnată și cu un aer de pisică jigărită care nu-i face cinste.

*

– Nu mai mergem, domnule, nicăieri! Ai zis că o să contramandezi masa și ne-am făcut alt program.

Adrian se răstește la ea, aproape că strigă, nu l-a văzut niciodată atât de nervos.

– Am încercat, dar ce vrei să fac? A cumpărat deja peștele. Nu pot s-o mai refuz. De altfel, nu e frumos să refuzi un om care face eforturi pentru tine și își dă toată silința să te simți bine.

– Cum își dă toată silința? A fost frumos din partea ei să hotărască fără să ne întrebe? Noi avem deja programul făcut. Vrem să plecăm mâine dimineață la Balcic.

– Puteți să plecați mâine, după prânz.

– Ai căpiat, femeie? Până la Balcic sunt aproape două ore. Dacă plec după masă, asta înseamnă la trei, în cel mai fericit caz. Ajung acolo la cinci seara. Ce rahat mai fac la ora aia?

– Bine, atunci plecați și o să mă duc doar eu singură la masă și o să mănânc toate trei porțiile, ca să nu se simtă Mia prost din cauza noastră, că a muncit atâta degeaba. Uite așa! Cele două buze răsfrânte, de crap imperial, se umflă și mai tare și se țuguie într-un gest de îmbufnare cam prea piscicolă pentru o pisică.

Adrian oftează resemnat.

– Bine, vedem cum facem cu Balcicul...

Îi zâmbește galeș, mulțumită. A câștigat.

– Miau.

Știe că cealaltă, coțofana, îi aude din dormitor. S-a închis acolo de când s-au întors de la plimbare și n-a ieșit cât timp au zbierat unul la altul, ca și când ei ar fi fost un cuplu vechi care nu reușește să cadă de acord asupra unei probleme domestice, iar ea doar o intrusă.

Prânzul de la Mia s-a dovedit la fel de copios ca toate mesele pe care le organiza. Neobosită femeie! Pe ea o obosea numai cât o privea cum se foiește dintr-o cameră în alta, cu pahare, farfurii, antreuri, feluri peste feluri de mâncare. Asta era Mia, n-aveai ce să-i faci. De data asta se îndurase și bărbat-su să se arate la masă. Raul, un bărbat poate ceva mai în vârstă decât Adrian, cu un aer ușor batracian, care-l făcea să pară un partener mai adecvat pentru ea decât pentru Mia, care-l strivea, era hotărât un amfitrion fără cusur. Amuzant, volubil, extrovertit, o făcea să se simtă bine într-un alt fel decât Adrian. Desigur, pe Mia n-ar fi fost geloasă, cel puțin nu ca pe coțofană. Și totuși, privea la ambele cupluri, de pe scaunul ei, din stânga lui Adrian, cu un sentiment neplăcut. Cum au, domle, unele noroc în viață! Și arătoase, și istețe, unele din ele, și mai au și parte de bărbați pe cinste! Unde a greșit ea? Nicăieri. Soarta. Lua-o-ar dracu de soartă!

Mia are un vin roșu bun și tare, din ăla din care-i place ei. Numai bun să nu le mai vadă pe niciuna și să-și păstreze bunadispoziție, puțin cam forțată, cu care încearcă să le facă față. Doar blânda Leti, la fel de creponată ca ea la față, singură la rândul ei, mai bătrână decât toți cei prezenți, poate să echilibreze cât de cât această ecuație a fericirilor și nefericilor din jurul mesei, înclinând cât de cât talerul în favoarea ei. Raul îi face complimente coțofenei, iar Adrian îi ține isonul. Mia susură gingaș pe lângă coțofană, ca să-i intre în grații.

– Miau, întinde paharul golit a doua oară către Mia. Mia i-l umple absent și se întoarce către coțofană.

Cum dracu să ignori o pisică și să-i sufli-n cur unei coțofene? Ăștia s-au prostit cu toții. Vinul o ia ușor către obrajii ei, deja îmbujorați de iritare, îi aprinde mai tare, după care își croiește drum spre creierul ei. O învăluie o stare de bine, o plăpumioară caldă de alcool îi vătuiește sinapsele, în timp ce încearcă să preia frâiele conversației.

– Am început să predau franceza pentru că e muzică. Nimic nu se compară cu muzica unei limbi. Gândiți-vă la poezie. Ce muzicalitate splendidă, mai ales atunci când e recitată în limba în care a fost scrisă! Pentru că suntem vorbitori de mai multe limbi aici, la masă, propun ca fiecare să recite o poezie în limba pe care o cunoaște.

Coțofana încearcă să spună ceva, dar i-o retează scurt. N-are de gând s-o lase să-i fure momentul ăsta, așa cum i l-a furat pe Adrian. Să rupă iarăși magia. Îl pune pe Adrian care începe, în glumă, cu Luceafărul lui Eminescu, secondat de coțofană, pe același ton ironic. Ah, nu, nu asta fir-ați ai dracului, Cătălina asta te trage în jos, idiotule!

– Nu, nu așa, își aude vocea prin ceața murfatlarului, O, MAMĂ, DULCE MAMĂ, DIN NEGURA DE VREMI...

Coțofana chicotește în surdină, "aoleu, prea dramatic!" Da, fă, în pizda mă-tii, e dramatic, pentru că asta e poezia, asta e muzica, e dramă! De unde să știi tu, cu cracii tăi și cu rânjetul tău de coțofană?

Raul preia ștafeta și recită Lugones. Al promediar la tarde de aquel dia... Ascendența spaniolă a bărbatului dă rotunjime cuvintelor, iar ea începe să-l aplaude frenetic. Lumea e cuprinsă de voioșie la masă, până și coțofana aplaudă, iar Adrian se încumetă cu un fragment din Sofocle. Îl privește sufocată de emoție. Lumea a dispărut din jurul ei, a dispărut și coțofana, sunt doar ei doi, pentru ea recită, nu pentru coțofană.

– Ah, ador cum sună! Te ador!

Coțofana pare ușor confuză de cealaltă parte a mesei, Adrian însuși se oprește stingherit și în momentul de tăcere care urmează, Raul începe să cânte. Dacă e vorba de muzică, muzică să fie! Vinul i-a cuprins deja tot capul, nu mai e doar o plăpumioară călduță, e un foc care o mistuie și începe să bată cu palma în masă, în ritmul muzicii, în timp ce capul urmează frenetic bătăile, zvâcnind nervos dintr-o parte în alta. Cascheta de păr zboară în toate direcțiile, în timp ce ea se transformă în pisică sălbatică pe acoperișurile Parisului, acolo unde toată lumea ar vrea să fie pisică.

Coțofana o privește cu milă (cine i-a pemis ăsteia să-i fie milă de ea?), noroc că-i sună telefonul și iese să vorbească în curte. Binecuvântată Bastet, mamă ocrotitoare a tuturor pisicilor, slăvită fii, că a scăpat, măcar pentru un timp de piaza asta rea și pentru încă câteva momente, în care nu mai știa dacă în fața ei se află Apollo sau Sekhmet sau Adrian cel care ar fi trebuit să rămână iubitul ei de suflet pentru totdeauna și nu să se tăvălească cu un trup care nici măcar nu era al ei, a răsuflat ușurată că a scăpat de pacoste. De bucurie, i-a dat și sărmanei Leti cuvântul, iar Leti, ca o sclavă cuminte ce era, ca să-i facă plăcere, s-a gândit să recite ceva în franceză. Că doar nu degeaba o învăța și pe asta franceză. Cu aerul ei de fetiță cuminte, bătrânica începe să recite școlărește din La Fontaine, La Chatte métamorphosée en femme. Frisonează de plăcere, nu atât din cauza vocii ruginite care silabisește greoi versurile, cât din cauza aurei în care simte că o îmbracă fabula. Își întoarce căpșorul de țestoasă cu cască spre Adrian și încearcă să-și mijească ochii apoși spre bărbatul care o ignoră, în timp ce face eforturi să o asculte politicos pe cealaltă.

Numai că pacostea s-a întors și a început să vorbească cu el pe un ton scăzut, dar în felul ăla al ei, repezit, care o făcea să arate ca o soție cicălitoare (ce alte așteptări puteai să ai de la o coțofană) și iată că iar se simte dată la o parte de uzurpatoarea asta care ține cu orice preț să arate că formează un cuplu cu el, mama ei de parașută! Ochii i se îngustează până când reușesc în sfârșit să semene cu ai unei pisici și o privește lung. Dacă ar avea puterile lui Bastet, ar scoate venin prin ei și ar termina odată cu nechemata asta!

– Draga mea, începe pe un ton ascuțit pe care ar vrea să-l toarcă, dar nu reușește...

Coțofana își întoarce privirile mirate către ea. Adrian, la rândul lui, o privește, ușor iritat că le-a întrerupt conversația.

– Draga mea, știi ce mă gândeam, tot ascultându-te? Că ți-aș monta un dispozitiv care să te facă să vorbești mai rar.

Și coțofana, și Adrian sunt ușor contrariați.

– Cred că are nevoie dispozitive care s-o ajute în alte privințe, încearcă Adrian, cu gândul la conversația întreruptă, are probleme mai mari decât asta.

În același timp, coțofana încearcă să strecoare și ea, vag iritată:

– Știu, sunt plină de defecte...

Ia te uită, ranchiunoasa dracului, a ținut minte ce i-a zis dimineața trecută, când a încercat pe furiș o discuție ca între fete, fără s-o prindă Adrian, doar ca să-i arate cine contează cu adevărat în viața lui. Dar n-o s-o lase și de data asta să scape la fel de ușor:

– Ești mult prea plină de energie, prea repezită, nu faci deloc pauze între cuvinte. Ești ca un torent.

– Dacă n-aș fi fost așa, aș fi fost moartă de mult, încearcă să se apere coțofana.

– Nu, nu la asta mă refer, insistă iritată, deși știe că ar trebui să tacă, știe că ar trebui să se abțină, toate privirile din jur spun asta, inclusiv privirea stingherită a lui Adrian, ce dracu o să facă dacă se supără pe ea, dar acum e prea târziu, și ea și vinul au pornit un asalt împotriva dinților ălora perfecți și a cracilor lungi, acum, că i-a găsit călcâiul lui Ahile, n-o să se mai lase până n-o face knock out de tot pe mironosița asta care nu pricepe că aici nu e decât o pisică, nu poate fi decât o pisică și aia e ea, doar ea, stăpâna muzicii și armoniei în lumea lui Bastet. Nu la asta mă refer, nu la temperamentul tău, ci la muzica ta. Muzica ta este cea care nu-mi place.

Liniștea densă care se așază ca un strat de zăpadă pe un câmp înghețat îi spune că a făcut-o lată de data asta. Încă nu știe cât de lată, dar vocea coțofenei vine dincolo de masă, mai înghețată ca zăpada, pentru a o lămuri:

– Ei bine, mie îmi place muzica mea și mă doare fix în cur de ăia cărora nu le place. Inclusiv de tine.

Roaaaarrr!!!

Zăpada s-a transformat în plumb și nimic nu mai trece pe nicăieri. Toate privirile găuresc masa, martor complet inocent la această păruială inegală între o țestoasă și o leoaică. Nu știe unde a dispărut coțofana și nu are curajul să se uite la fața lui Adrian. Ea e o pisicuță mică și nevinovată care n-a vrut să facă niciun rău nimănui. Nu vede nimeni asta? Cum de s-au întors cu toții împotriva ei?

Miau.

*

Capul tău, ițit în pragul ușii arată mai degrabă ca un cap de țestoasă decât ca unul de pisică.

Miau! Îmi arunci, în timp ce mă întorc și te surprind privindu-mă fix, cu pupile îngustate de pisică țestoasă.

M-ai speriat, în pizda mă-tii, de parcă n-ar fi fost suficient că mi-ai futut vacanța în ultimele două zile. Ești o babă nebună care face pe fetița și care m-a păcălit cu scălămbăielile de circ și apucăturile de copil al pădurii, de am fost cât pe ce să te adopt, așa cum adoptam animale pierdute pe stradă, când eram mică și maică-mea mă trimitea înapoi cu ele, să le duc de unde le-am luat, că n-avea chef să-și transforme casa în azil pentru câinii și pisicile străzii. Nu știu cum am crescut așa tembelă în continuare, fără să se lipească nimic din educația de acasă de mine, și am continuat să adun animale pierdute și triste, chiar și atunci când erau îmbrăcate în piele de om. Așa te-am luat și pe tine, de suflet, ca pe o vrabie căzută din copac sau mai degrabă o țestoasă scăpată de un copil neglijent dintr-un acvariu, te-am luat în inima mea proastă și oarbă, așa cum numai dragostea poate fi, gata să te adopt și să te iubesc ca pe o biată ființă fără speranță ce erai, până când m-ai mușcat și m-ai zgâriat, de mi-a dat sângele, nu ca o pisică, nici ca un câine, ci ca un om care urăște fericirea altui om și e gata oricând să sară la beregata ei, s-o sfâșie și s-o întoarcă pe dos, transformând-o în nefericirea lui, ca și când atunci când îi aduci altuia nefericirea, ai putea să o micșorezi pe a ta. Asta este o treabă pe care am întâlnit-o la toate animalele, toate devin agresive dacă au fost chinuite cândva, dar numai omul ajunge expert în asta și savurează fiecare răutate pe care o întoarce înapoi, numai el, dintre toate, nu poate fi îmblânzit decât cu mare greutate sau chiar deloc, uneori, pentru că numai el se bucură de răul celuilalt, ca și când asta i-ar aduce un mare bine.

Ileana Moroianu