Își simțea deja corpul greu, pe când ajunsese în fața ușii de metal a blocului în care locuia. Era un bloc de opt etaje, iar apartamentul îi era la patru. Și-ar fi dorit să stea la opt, dar... ce bine, totuși, că e la patru, aprobă tacit în gând, cărându-și picioarele pe scări. Evita liftul din prima, pe de o parte, din cauza claustrofobiei, iar, pe de altă parte, dintr-un moft al ei de a-și demonstra și că nu e așa greu de urcat câteva trepte. Oricum totul e sedentar azi, ce era rău în a face minimul de efort?! Și până la urmă, pe cine avea de convins, că doar la primele două etaje mai întâlnea pe cineva. Nici vecina ei de etaj, o tipă pe care o vedea frecvent pregătită de jogging, nu alegea varianta scărilor, mai apoi, erau infime șansele să interpreteze cineva protestul ei astfel, în fine... niște aberații. Oprită în fața apartamentului, primește zgomotul din jur ca pe un duș rece, ar fi zis că de un an, de când se mutase, se obișnuise cu agitația de aici, cu aceiași pași grăbiți, repetitivi, adesea fără o direcție anume, aflați deasupra capului și cu aceeași voce noduroasă, mereu revoltată de neîndeplinirea vreunei sarcini casnice, auzită cu un etaj mai jos. Aparent, se înșelase, nu s-a obișnuit. În astfel de momente, își imaginează ce bine ar fi fost la opt, clar ar fi fost mai ușor de gestionat etajul inferior doar, în plus, ce priveliște ar fi avut, ohooo... alt fel și-ar fi deșirat gândurile cu așa priveliște. În fine, e bine și la patru, poate altă dată.

Se răsturnase pe canapeaua din sufragerie simțind că poate trece cu ușurință prin burete, prin arcuri, prin parchet, ar fi putut ajunge chiar la parter, nu, chiar la subsolul blocului. Îi apăru în cap ideea de pământ, da, așa îi era corpul, pământ, brațele nu o ascultau și îi rămăseseră peste marginea canapelei, fixate în parchet, prinse parcă de niște cârlige invizibile, dar nici nu încercă să se opună, e bine așa... n-avea unde să meargă, își spusese. Era una din acele zile când iese de la birou și nu mai știe nici cum o cheamă. Acum la fel de bine putea să se numească naibii a sau b sau c sau n, ce mai conta. Va fi X, da, azi va fi X, își repetă hotărâtă, doar așa că a decis ea în acest moment, iar dacă o va căuta cineva astăzi, îi va atrage atenția asupra acestei decizii. Nu se imaginase nicicând așa, nu se imaginase o figurină epuizată în fața unui ecran, adunând și analizând date folosite în naiba știe ce proiect managerial. După facultate, se visase înghițită de cărți, ascunsă în vreo editură, oricât de mică, dacă era de analizat, măcar să analizeze ce-i place, se gândea că va face ceva măreț cu viața ei, ceva atât de important încât se va vorbi despre realizările ei la fiecare masă de Paște, de Crăciun, încât nici nu va mai conta dacă se căsătorește curând și nici nu va mai fi nevoită vreodată să argumenteze la infinit de ce nu își dorește copii. Pe scurt, se vedea văzută. Ochii i-au rămas fixați pe tavanul camerei, căuta cu privirea un lucru de care să se lege, ceva atât de curios care să o distragă de la starea de inerție în care se afla. Descoperise cu puțin dezgust cum, atârnat între cele două globuri de sticlă ale candelabrului, un păianjen părea că face ultimele retușuri țesăturii pe care o crease, habar n-avea cum supraviețuise târâtoarea la orele drastice de curățenie, clar era o neglijență pe care și-o va critica mai încolo. Cu toate acestea, jocul micul său musafir o atrăgea, își mișca piciorușele atât de rapid de pe un fir pe altul, sărea cu ușurință dintr-o extremă în alta a pânzei, aflat parcă într-o misiune numai de el știută. Cu cât se uita mai mult la el, cu atât mai mult i se părea că nu era vorba despre un ultim retuș sau vreo ultimă reparație, ci jocul lui era mai mult o explorare nebună a acelui labirint. Simțea la fiecare schimbare bruscă de direcție o teamă a micuțului de a nu scăpa ceva din ochi, mai ales el care avea atâția, de a reuși să acopere fiecare colțișor, de parcă un deadline cu mai multe picioare decât ale lui, îl alerga din spate, cât pe ce să-l oprească, iar el scăpa mereu la milisecundă. Ar fi fost un prieten bun de călătorii, iar gândul ăsta o trezi puțin la viață, trecuse atât de multă vreme de când nu a mai trăit o vacanță pe bune, își colecționase toate grijile celorlalți pe lângă ale ei. Își zicea de multe ori, când se privea dimineața în oglindă, că dacă responsabilitatea ar avea o față, ar fi fața ei, așa trasă, slăbită, fără cute formate de zâmbet, căci el, zâmbetul, apărea extrem de rar, o fizionomie a unui om aflat mereu în alertă, asta ar fi fost. I-ar fi plăcut o evadare ca cele din copilărie, să te bucuri fără cap de zile însorite, picioarele să simtă că au cuprins fiecare metru de pământ, iar ochii, ochii să nu scape niciun zid, niciun perete sau geam de unde o poveste îi privește înapoi. Poate are noroc și evadarea dorită se poate întâmpla acum, acum cu ea stând așa lipită de canapea, iar biletul de plecare să vină chiar de la micuțul ei musafir, se va face și ea mică, își va lăsa trupul legat de acele arcuri, iar miniatura ei îl va urma sfințește pe noul ghid, în orice lume ar fi vrut el, printr-un resort de multe stele sau într-unul în care acestea se văd prin acoperișul găurit, nu conta, doar să plece.

— Hei, tu, tu de acolo, ce zici, ce zici de propunerea mea? Știu că ai auzit-o, n-am verbalizat-o, dar tu știi despre ce vorbesc, la fel de bine cum mă auzi acum fără să deschid gura, așa că răspunde-mi!

Aștepta nerăbdătoare, cu siguranță mesajul ei a fost înțeles, până la urmă, nu era nici ea o persoană de ignorat atunci când vine vorba de colegi de vacanțe, îi place să știe, să cunoască, e o persoană curioasă și nu se plânge de kilometrii întregi parcurși pe jos sau de lipsa semnalului sau de faptul că pot nimeri într-o cameră la suprapreț, dar fără apă caldă și utilități esențiale, în concluzie, este un partener de drum mai mult decât decent. În timp ce-și construia valul de argumente pro, micul ghid își părăsi locuința și o luă încet în jos, cu toate cele opt picioare înfășurate într-un fir subțire de mătase. Odată văzut gestul afirmativ, lângă trupul inert, pe podea, și-a făcut apariția o mogâldeață, care aștepta sosirea arahnidei și a noilor direcții la care nu avea de gând să se împotrivească. Firul de mătase se opri exact deasupra canapelei, pe pieptul fetei, de unde multiplele picioare au luat-o în rapel, pe peretele stâng al toracelui, oprindu-se în zona axilei. Acolo, la aproximativ 4-5 cm distanță, cu o altă bucată de fir, proaspăt țesut, al cărui capăt aduce cu lama unui bisturiu, ghidul se pregătea să facă o incizie curată care să deschidă traseul spre vacanța celor doi. Drumul era deschis, iar ea, x, își prinse din urmă prietenul.

Primul resort se afla într-o zonă mediană, foarte protejat, înconjurat de ziduri înalte ce nu permiteau vederii să treacă dincolo. Din auzite, se voia un resort foarte frumos, curat, îngrijit, ținând cont de valul de oameni care-l frecventau. Dar niciuna din așteptări nu le-a fost îndeplinită, locul era un adevărat șantier. Într-un colț, cinci oameni se chinuiau să sudeze o placă imensă de metal pe întreg peretele exterior al un clădiri. Aflaseră de la un trecător că era o clădire-reper în trecut: deținea o frumoasă expoziție de tablouri la parter, în care nume mari ale prezentului își expuneau munca, mai apoi, întreg etajul superior era format dintr-o imensă bibliotecă, ale cărei titluri stârneau fascinația oricărui colecționar, nu e de mirare că era un punct frecventat de fiecare turist ce ajungea prin părțile astea de lume. Însă, de ceva timp, clădirea a ajuns ținta unor vandalizări repetate, geamurile clădirii erau sparte cel puțin o dată pe lună, iar placa aceasta de metal era singura soluție împotriva pagubelor. Puțin mai la dreapta, pe un lac micuț, dar suficient de întins pentru a cuprinde cinci căsuțe de vacanță, aranjate în forma clasică de arbore, o altă echipă încerca să cârpească acoperișul uneia dintre ele. O căsuță din trestii, care oricum rămăsese cu patru piloni de sprijin, din cei șase pe care i-a avut inițial, și al patrulea se sfărma în timp ce te uitai la el. Pe același lac, au rămas plutind fără direcție carcasele unor hidrobiciclete, ce în trecut probabil își antrenau vizitatorii sau, cel puțin, le lăsau impresia de aventură. Păcat... În mod paradoxal, pe celălalt mal, se lucra intens la construcția unui nou hotel, hotel care se voia a fi pretențios, însă nici acolo lucrurile nu păreau a sta prea bine. Echipele de muncitori, aduse special pentru acel sector, după cum auziseră, fixau la fiecare etaj geamuri cu obloane gata sudate, iar în spațiul destinat ușilor așezau doar o bucată de sticlă opacă, dar frumos încadrată printr-o ramă de lemn cu ornamente complicate. Era curios cum, la aceste bucăți de sticlă, nu puteai identifica niciun loc destinat feroneriei, lipseau broasca și mânerele de la fiecare. De jos, din fața construcției, aflată cu spatele la cei doi vizitatori, o siluetă cu cască albă țipa continuu să se grăbească ritmul, întrucât se așteaptă venirea unor oaspeți noi exact în zilele următoare. Din nou, localnicii aveau la rândul lor o înfățișare cel puțin curioasă, se aflau într-adevăr într-o zonă cu temperaturi ridicate, însă n-au înțeles de ce fiecare siluetă pe care o întâlneau pe stradă avea fața estompată și nu i se putea desluși nici cea mai mică trăsătură, ori asta, ori păreau a fi șterși mai bine de jumătate cu buretele. Ca și cum cineva a luat o radieră imensă și a hotărât să lase doar niște picioare pierdute pe străzi sau doar jumătăți de trupuri care-și pierdeau și mai mult din contur la fiecare cotitură. Cu așa imagini, nu simțeau deloc că e locul de relaxare în care să mai rămână, cel puțin nu acum, poate pe viitor, cine poate ști ce proiect urbanistic fără de greșeală va prinde formă.

Noul resort se afla în zona de nord, știau din start că infrastructura în acea parte de lume nu e chiar la standarde înalte, erau conștienți de faptul că insomniile proprietarului au distrus mai multe legături de drumuri, iar unele locuri au devenit inaccesibile. Cu toate acestea, resortul de aici clar avea mai multe de oferit. Se aflau într-o zonă de munte, se plimbau pe străduțe cu un aer atât de tipic rural, aici simțeau agitația unui loc viu, nu se repara nimic, se trăia frumos pe ce era construit deja. Fețele trecătorilor le erau atât de clar detaliate încât vedeau prin cutele și ridurile lor urme ale străbunicilor, le puteau intui arborele genealogic, atât de clar se prezentau în fața lor. Un localnic îi indemna să facă o drumeție pe dealul din capătul străzii, pentru că priveliștea de acolo este incomparabilă, iar, pe lângă asta, un cireș imens așteaptă de mult să fie cules de ea. Într-adevăr, locul i se păru ciudat de familiar, dar nu băgă prea mult în seama remarca localnicului, inițial o consideră imprudență, iar, mai apoi, confuzie, de unde avea străinul să o cunoască pe ea și de când naiba o așteaptă pe ea un cireș, numai un arbore nu o mai aștepta în viața asta. În fine, o nebunie... Își propuseseră să bată fiecare colț al străduțelor întortocheate și erau multe, prea multe și nu lipsite de agitație. Trecuseră adineauri pe lângă un grup de copii care dezbăteau intens cine să sară după pelota scăpată într-o grădină plină până la refuz de trandafiri, lângă gard un copil tremura de plâns, ori din cauză că se făcea vinovat de pierderea mingii, ori bietul copil o fi crezut că partenerul său de joacă îl jignește într-o limbă necunoscută, țipând în continuu pelota! pelota!

Era totuși frumos aici, se simțea mulțumită de decizia de fugi într-o asemenea vacanță, era bine, picioarele îi erau obosite, iar ochii încă făceau față, mai avea atâtea... Amândoi au sesizat arhitectura frumoasă a caselor, așa rurale, construite la dimensiuni medii, însă cu bun gust, uniforme pe de o parte, plasate parcă într-un șablon strict, dar se diferențiau fiecare prin altceva. Au trecut prin fața unei curți, unde, numărul casei se repeta pe ambii stâlpi de la intrare, un 20 pe stâlpul din stânga porții, un 20 pe cel din dreapta. Curtea era tăiată de o sârmă de întins rufe care se continua până în casă, iar pe ea stăteau așezate la soare doar haine negre, dintr-un capăt în altul, de parcă din interior o bătrână țesea doliul, iar nucul din partea opusă a casei îi era complice, înfășurând după el metri întregi de sârmă. Dar asta era o imagine prea pesimistă, iar astfel de lucruri nu trebuie luate în seamă într-o vacanță. Mai departe, mai bine ar alege o altă casă, la care să rămână cu gurile căscate, iar asta de pe colț chiar le părea plină de viață. Se aflau în fața numărului 2402, în curtea casei mai multe femei și copii erau pierduți prin n jocuri, întreaga curte părea un adevărat parc de distracții: plușuri aruncate în fiecare colț, unele atârnate până și de crengile copacilor, cretă colorată și carioci împrăștiate pe tot pavajul, baloane lăsate libere, duse de vânt dincolo de perimetrul casei, jucării peste jucării, atât de multe încât nu se mai găsea stăpân pentru ele. Oricum o imagine tare veselă. Din când în când mai vedeai ochii vreunei mame care fixau alarmați intrarea, apoi brusc se mutau spre ceasul de la mână, poate aștepta venirea unui tort pentru vreun sărbătorit, iar acesta întârzia să apară. Era o ipoteză destul de bună, își confirmă mândră de ea.

Se înserase, iar ei abia acum au ajuns la intrarea de la ultima stradă, aici, fix de la intrare se auzeau sunete de petrecere, câțiva pași mai încolo au și descoperit sursa, la numărul 710, într-o curte imensă, mai mulți tineri dansau și râdeau atât de zgomotos încât te abțineai cu greu să stai pe margine. De ce ar face-o? Era în vacanță, petrecerea asta era modul ideal prin care să-și încheie ziua și aici nu era nici cine să o judece, să o întrebe de viață, de relații, de naiba știe ce curiozități inutile. Apoi, oamenii de aici aveau toți un aer tare liniștitor, un vibe bun. Pe lângă asta, partenerul ei de călătorie, cel pentru care se arătase atât de încântată la început, nu a scos niciun cuvânt tot drumul, a mers paralel cu ea și s-a oprit unde s-a oprit și ea, undeva, într-un moment au făcut schimb de roluri involuntar, nu și-ar fi dorit asta, să fie urmată orbește, se aștepta la altceva. Simțea cum oboseala îi revine în tot corpul și că i se face brusc somn, nu reușea nicicum să se împotrivească senzației de moleșeală, avea impresia că-i alunecă ochii în gură și că-i va pierde dacă nu o va închide, măcar să-i prindă. Mai bine ar dormi, da, o să adoarmă, dar nu aici prin mulțime, nu, o să meargă să doarmă sub cireșul ăla care o aștepta de ceva vreme, acolo va merge, își repetă convinsă, o să adoarmă sub cireșul la care a dus-o pentru prima dată, acum mulți ani, bunicul ei la furat de cireșe.