Am coborât din Bolt bântuită de două lucruri. Primul: Claudiu mă înșelase. Al doilea: frigul era insuportabil. Îmi pătrundea în oase, în sinusuri, în ghete. Se lipea de mine. Îmi venea să-i fac semn șoferului să mă ducă înapoi acasă. Să stau chircită sub pătură și să mă uit obsesiv la poza în care Claudiu o ținea de braț pe blonda fără nume, poză pe care o găsisem pe contul de Instagram al unui club în care el cică nu călcase niciodată.

În interiorul spitalului o să fie cald, mi-am zis, îndreptându-mă spre ușile metalice de la intrare. Ajunsă în mijlocul unui coridor întunecat, însă, am constatat că nu era deloc așa. Din contră, era atât de frig de-mi tremurau mâinile.

În stânga era o pată de culoare: geaca albastră a unui băiat care stătea în fața recepției. M-am așezat în spatele lui. După ce băiatul a plecat, am introdus cartea de identitate prin fanta pentru documente. Un geam sablat ascundea fața asistentei. Îi vedeam numai căciula, tricotată, trasă peste urechi.

— Fișa pentru carnetul de marinar se face la etajul doi, mi-a zis femeia întinzându-mi o coală tot prin fanta îngustă. Să treci pe la toate cabinetele, da? Să-ți pună ștampilă.

Am încuviințat din cap.

— Așa frig e mereu în spital, doamnă? am întrebat.

Nu mi-a răspuns.

Am urcat pe scări, atentă să nu ating balustrada. Am citit coala pe diagonală. Trebuia să încep cu electrocardiograma, ceea ce era nasol, pentru că-mi simțeam inima sfâșiată.

M-am refugiat pe o bancă de lemn, așteptând să-mi vină rândul, și am deblocat telefonul. Primisem un mesaj. Claudiu mă întreba unde sunt. Inițial n-am vrut să-i răspund, dar am făcut-o. La spitalul "Căi Ferate", pentru fișa medicală. Uitase, normal. M-a întrebat dacă mai eram supărată pe el. Am închis chatul ca să mă pot uita din nou la fotografie. Veverița blondă zâmbea cu gura până la urechi, în timp ce iubitul meu o ținea afectuos de antebraț. Dracu’ s-o ia!

— Vrei să ne dai un interviu?

Am tresărit blocând din instinct ecranul. O tipă brunetă, nu blondă, întindea un microfon spre gura mea de parcă voia să-mi spargă dinții. În spatele ei filma un cameraman.

— Nu, scuză-mă, i-am zis, neînțelegând despre ce era vorba.

Tipa a pufnit și s-a îndreptat spre geacă albastră. Spre deosebire de mine, băiatul a înțeles imediat care-i faza. Trebuia să comenteze situația spitalului rămas fără încălzire în mijlocul lunii februarie. A început să turuie. Avea o voce caldă și dădea permanent din brațe.

Ceva din aspectul lui dezordonat mă trimitea cu gândul la un licean pasionat de benzi desenate. Avea fața prelungă și fruntea lată. Când i-a venit rândul să intre în cabinet, mi-a făcut semn cu mâna să trec înaintea sa. A continuat să vorbească despre calorifere. Reporterița s-a strâmbat când am pășit prin dreptul obiectivului.

În cabinet era la fel de rece ca pe hol. O doctoriță corpolentă completa hârtii așezată în spatele unui birou oval. Rotocoale mari de abur îi țâșneau prin nări și prin gură. I-am întins coala asistentei, iar ea mi-a indicat patul de lângă fereastră, în timp ce manevra niște cabluri.

— E presa pe hol, doamna doctor, a zis asistenta.

— Foarte bine, s-a burzuluit doctorița ridicându-se cu dificultate de pe scaun.

Avea un palton oribil, verde, care atârna peste halatul medical ca o piele de șopârlă incomplet lepădată.

— Păi eu i-am chemat, nu ți-am zis? Ce mama naibii să mai fac? Avem programări, avem pacienți. Hai, ia loc, domnișoară, mi s-a adresat. Nu te mai dezbrăca. Desfă numai bluza și trage pantalonii deasupra gleznelor. Maria, pune-i electrozii!

M-am întins pe pat recunoscătoare. M-am gândit că, dacă m-ar fi obligat să mă dezbrac, aș fi înghețat precum decedații din congelatoarele morgii. Telefonul îmi vibra în buzunar ca nebunul, în timp ce Maria îmi fixa electrozii pe piept.

— Cum să tai căldura în miezul iernii, cum? sporovăia mai departe doctorița. Ăsta-i caz penal, domnișoară, nu?

Am dat să răspund.

— Stai! Nu vorbi, că nu ne iese treaba. Ce dacă are spitalul datorii? Ce legătură am eu cu spitalul? Înc-un pic. Gata, am terminat, poți să te ridici. Maria, ia, cheamă-i în cabinet p-ăștia de la presă, că vreau să le dau și eu un interviu. Zi-le c-am sunat la ziar.

— Imediat, doamna doctor.

Am apucat din zbor foaia ștampilată, hotărâtă să termin cât mai repede examinările. În drum spre oftalmologie am citit mesajele de pe telefon. Sunt jos, scrisese Claudiu, tu unde ești? La doi, nu veni, i-am răspuns. Nu aveam chef să-l văd și-mi părea rău că-i spusesem unde sunt.

Pe banca din fața cabinetului oftalmologic mi-a trecut prin minte că poate eram paranoică. Poza nu era o dovadă indubitabilă, până la urmă. Nici nu era o poză recentă. Asta-i problema când stai câte șase luni pe o navă de croazieră. E greu să menții o relație. Totuși, ceva din figura fetei ăleia, modul cum zâmbea, mă făcea să fiu aproape sigură că și-o pusese cu iubitul meu, iar asta mă scotea din minți.

Copleșită de gânduri, am intrat în cabinetul doctorului oftalmolog. Am citit fără probleme hieroglifele de pe rândul cel mai de jos al panoului, niște cifre trei rostogolite pe toate părțile. Doctorul deschisese larg ferestrele și stătea relaxat în gerul acela, picior peste picior. Probabil își spusese că, oricum, temperatura era aceeași. Nici măcar nasturii de la halat nu și-i încheiase. Un erou.

Au urmat și alți medici. Doctorița neurolog, de exemplu, m-a pus să fac genuflexiuni în timp ce-l critica pe primar. Toate frazele ei erau întrebări. Este normal să fie atât de aglomerat orașul? Puteți ridica brațele deasupra capului? Este normal să nu avem și noi un parc? Puteți face doi pași spre mine? Este normal să tremurăm în spital? Nu, nu-i normal, îi răspundeam eu printre gâfâieli.

Când să ies din cabinetul ei, aproape m-am ciocnit de geaca albastră. Băiatul s-a scuzat, iar eu am încercat să mă strecor printre el și perete.

— Încă unul și gata, mi-a zis.

M-am uitat mirată la el. Era tot numai zâmbet, de parcă primise în dar un Play Station. M-am hotărât pe loc să nu fac pe nenorocita.

— Așa-i! Ce-a fost mai greu a trecut, i-am zis fără să știu că băteam câmpii.

El a intrat la neuro, în timp ce eu m-am grăbit spre ultima ușă de pe coridor, cea pe care scria cu litere mari: chirurgie. În fața ei se fâțâiau cei doi reporteri, căutând să pescuiască vreun alt client. M-am rezemat de perete, lângă tocul ușii, și-am scos iar telefonul din buzunar. Am înghețat aici, mai ai mult? mă întreba Claudiu. N-am apucat să-i răspund. Pacientul dinaintea mea a ieșit val-vârtej și un glas autoritar a tunat din interiorul cabinetului. Următorul!

Am pășit înăuntru. Senzația a fost atât de neașteptată că am rămas cu gura căscată. Mușchii mei chinuiți au început instant să se relaxeze. Era cald. Și nu doar că era cald. Era o zăpușeală în toată regula produsă de două radiatoare de mari dimensiuni plasate de-o parte și de alta a unui birou din lemn masiv. În spatele biroului stătea bățos un medic de vreo cincizeci de ani cu figură austeră. Lângă el, un adolescent era aplecat peste spătarul unui scaun. Ținea în palmă un măr verde. Nu purta halat. A rânjit spre mine. Semăna un pic cu Claudiu, avea părul lui negru, ușor ondulat.

Am pus coala pe birou. Doctorul a privit-o superficial.

— Pentru carnetul de marinar?

Am simțit o umbră de reproș în glasul său. Parcă era taică-miu. Am dat din cap. Obrajii îmi ardeau.

— Puteți merge să vă dezbrăcați în vestiar, mi-a indicat cu stiloul un fel de vestibul plasat lângă ușă, pe care nu-l observasem până atunci.

— Să mă dezbrac? De tot? am îngăimat.

Doctorul a ridicat o sprânceană.

— Desigur. Trebuie să aflăm ce intervenții chirurgicale ați suferit, nu?

— Păi n-am făcut nicio operație.

— Asta rămâne să stabilim, a zis privindu-mă ca pe o elevă nesilitoare care încerca să se agațe de nota cinci.

Am făcut un pas spre vestiar, m-am oprit, am dat să mai zic ceva, apoi mi-am continuat resemnată drumul. Deși nu-mi convenea situația, o eventuală împotrivire ar fi întârziat aproape sigur emiterea carnetului, iar eu nu puteam să aștept prea mult. Aveam bilete de avion peste două săptămâni. Urma să zbor în Bahamas. Nu-mi permiteam să ratez contractul.

M-am strecurat pe ușă și-am ajuns într-un spațiu îngust, unde nu erau decât o bancă și niște dulapuri. M-am așezat cu fundul pe bancă, m-am descălțat, mi-am scos blugii. Nu sunt pudică, dar nici nu sar în sus de fericire la gândul de-a apărea goală în fața unor necunoscuți.

Am inspirat adânc de câteva ori să capăt curaj și-am ieșit în spațiul larg din fața biroului medicului, spațiu ce părea rezervat tocmai pentru astfel de demonstrații. Puștanul era tot acolo, spânzurat peste scaun, cu mărul în mână. Mie îmi ardea pielea de pe tot corpul acum, nu doar obrajii.

Chirurgul a început să scrie. Naiba știe pe ce, dar în mod sigur nu pe fișa mea.

— Vă rog să vă întoarceți. Bun! Acum faceți doi pași spre perete. Reveniți cu fața la mine. Întindeți brațele. Bun!

Mă simțeam ca o vițică plimbată prin fața publicului cumpărător. Medicul scria și tot scria. Puștanul se uita în zona mea inghinală. Am tușit scurt și atunci a catadicsit să mă privească în ochi. Am încercat să-i transmit tot dezgustul de care eram capabilă. A rânjit, a aruncat fructul în sus vreo zece centimetri, l-a prins și a mușcat din el cu poftă. Zgomotul m-a zgâriat pe creier. Speram din tot sufletul să se înece dracului cu bucata aia de măr, dar n-am avut noroc.

— E-n regulă, zise medicul, într-un final. Puteți merge să vă îmbrăcați.

Apoi se adresă tânărului în timp ce se uita la ceas.

— Tu n-o să-ntârzii la facultate?

M-a lovit furia. Adică nu doar că mă punea să mă dezbrac, dar îl lăsa și pe mucosul ăla impertinent să mă admire în toată splendoarea. Mi s-a pus un nod în piept. Am traversat cabinetul din câțiva pași, grăbită să mă acopăr. Am pus mâna pe clanța ușii vestibulului și-am tras cu putere.

L-am văzut pe Claudiu. Stătea în fața mea, înalt și tălâmb, cu un buchet de flori în mâna stângă. Lângă el era geaca albastră, apoi două femei și fata de la ziar, cu microfonul ei penibil cu tot. Curentul de aer înghețat m-a izbit în plin și atunci am realizat. Nu fusese ușa vestibulului cea pe care o deschisesem, ci ușa care dădea în coridorul de la etaj. Am țipat și am trântit-o atât de tare că o bucata de tencuială s-a desprins de undeva și m-a pocnit în umăr.

Cred că am stat zece minute închisă în cămăruța unde mă dezbrăcasem. Auzeam voci în cabinet, dar nimeni n-a avut curaj să vină să mă deranjeze. O bună parte din timp am plâns. Din cauza prostiei mele, sigur că da, dar și din cauza lui Claudiu. Venise cu trei lalele albe, aplecate ca niște soldați care tocmai capitulaseră. Nu știu de ce m-a deranjat chestia asta atât de tare. Parcă era o recunoaștere a vinovăției lui. În plus, purta exact același pulover ca în ziua în care se agățase de brațul blondei.

La un moment dat, am înțeles că trebuia să încetez să-mi plâng de milă și am ieșit afară. Puștiul dispăruse. Medicul stătea în picioare lângă unul dintre radiatoare. Mi-a aruncat o privire aspră și-am încercat să-i răspund la fel. Mi-a întins porcăria aia de fișă pe care îmi venea să o mototolesc și să i-o arunc în cap. Am luat-o, totuși.

Pe hol oamenii s-au prefăcut că nu mă observă. M-am uitat după Claudiu. Dispăruse și el. Nici nu mă așteptam să rămână și să mestece sentimentul de jenă. Era un pic prea mult pentru orgoliul lui.

Băiatul cu geaca albastră se pregătea să intre în cabinet, dar m-am postat în fața sa, ca să nu mă poată ignora.

— Nu vrei să mă conduci până la mașină?

A zâmbit cu jumătate de gură și a ridicat din umeri.

— Ăăă... De ce nu? Cred că pot să vin și mai târziu pentru ultima ștampilă.

Am luat-o în față, pe scări, cu el în dreapta mea.

— Mă cheamă Novac, by the way.

Îmi plăcea numele. Novac, un nume serios.

— Îmi pare bine, Novac. Camelia, i-am zis. Exhibiționistă.

A râs încurcat.

— Ai făcut o fază mortală mai devreme.

— Ți-a plăcut, nu-i așa?

S-a oprit, probabil neștiind dacă nu-l luam la mișto. Mi s-a părut că se înroșește la față.

— Păi... cam așa ceva.

Ne-am oprit la recepție cât să las fișa asistentei. Iar tremuram toată. Când am ieșit pe ușile metalice, l-am apucat pe Novac de braț. Tocmai începea să mă întrebe ceva și a tăcut brusc. Avea mâna fierbinte.

— N-o să am probleme din cauza asta, nu? m-a întrebat precaut.

L-am văzut pe Claudiu sprijinit de botul Fiatului său. Nu mai avea florile, cred că le aruncase într-un tomberon. Era prea departe să-i disting expresia, dar sunt convinsă că nu era aceeași ca în poza din telefon, expresia de șmecheraș care ținea lumea la picioare. Putea să-și găsească o altă proastă care să-l întrețină cât timp tăvălește alte femei.

— Probleme? Doar dacă-ți plac blondele.

S-a strâmbat la mine într-un mod pe care l-am găsit inocent. Am început să râd, singură, cuprinsă de fiori.