Revistă print și online
În fiecare zi te trezești având o altă vârstă. Odată ai treizeci și cinci de ani, dar te trezești cu capul la douăzeci și patru, când în vacanța de vară ai venit acasă pentru prima dată cu dizertația luată cu notă mare, însă nu te așteptai să te mai întrebe cineva de ea.
Te plimbi pe străzile pe care îți scurtai drumul de la școală la cafea în liceu și pe străzile pe care te ducea mama ta la medicul de familie în generală și pe străzile pe care te-au dus ai tăi de la spital în prima ta săptămână de viață. Te oprești, ca pe vremuri, să-ți iei o cafea. S-a făcut șapteșpe lei, așa că îți scoți telefonul ca să plătești cu cardul. Acum opt ani în reveria ta, dar acum nouăsprezece în realitate aveai bani cash, iar cafeaua costa doar trei lei. Te uiți prin jur și observi că au schimbat televizorul, dar mesele și canapelele au rămas aceleași.
Ieși din cafenea și o iei printre blocuri, unde înainte te ascundeai la țigară și unde așteptai autobuzul ca să mergi în excursiile cu clasa din generală. Printre blocuri e școala ta, iar atunci când ajungi în dreptul ei îți vezi profesoara de română cu încă cineva. I se luminează fața când te vede. "Mi-a fost elevă", îi spune persoanei de lângă ea atunci când te prezintă. Tu simți că percepția trecutului tău a rămas pe loc, nu s-a schimbat nimic în afară de tine. Te întreabă dacă mai scrii, dacă ai mai reușit să publici, dacă ți-ai scris dizertația. Te bucuri că îi pasă cuiva de dizertația ta. Îi mulțumești pentru întrebare și spui generalități. Ea zâmbește și pare că gura îi rămâne blocată cu nouăsprezece ani în urmă când îți aducea un test de zece și-ți spunea ca ai potențial. Profesoara ta de română e atemporală. În liceu v-a zis că rămâne tânără fiindcă se încarcă de la elevi, dar acum știi că nu-i așa. Te ia în brațe și-ți spune că abia așteaptă să vă mai vedeți, iar tu știi cu siguranță că următoarea dată când ai s-o vezi, ea va fi la fel, dar tu vei fi alta.
Când ajungi acasă la douăzeci și patru de ani, prin percepția celui de treizeci și cinci, ai din nou șaisprezece. Camera ta se închide cu tine și nu-ți mai găsești locul. Pe pereți ai poze cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de prea mult timp. Sunt încremeniți în timp. Patul tău e inconfortabil, mirosul tău a dispărut și dulapurile îți sunt aproape goale. Există doar câteva sertare unde au rămas obiectele pe care nu le-ai luat cu tine când ai plecat. Îți găsești albumul de final de liceu și citești ce ți-au scris colegii. "Sper să rămânem la fel de bune prietene". Nu ați rămas. Ba chiar nu mai știi nimic despre persoana aceea. Găsești poze, texte scrise pe foaie, desene și invitații la zile de naștere. Ți-ar plăcea ca revenirea întru trecut să-ți aducă o liniște, însă reușește doar să fie angoasantă. Spațiul copilăriei și adolescenței tale se închide cu tine și te respinge. Fugi spre spațiile comune, căci nu mai poți să te blochezi de una singură în camera care nu se mai simte a fi a ta.
Altă dată te trezești la douăzeci și doi de ani, în gara dintr-un oraș străin, fantazând la nopțile nedormite de la cincisprezece, atunci când erai încă acasă. Te urci în tren și-ți aduci aminte când ai fost prima dată pe aceeași rută, neștiind atunci că ai să pleci. Când ai mers prima dată singură cu trenul te-ai speriat că o să ratezi stația. Până acum ai fost de zeci de ori cu trenul și ai ratat stația o singură dată. De fiecare dată când cobori în gară te lovește un miros care nu există niciunde altundeva. Retrăiești anii intercalați și pierzi ceva de fiecare dată. Dai înainte, te gândești la tine de la șaizeci de ani, care se gândește la tine de la treizeci și cinci, gândindu-se la tine de la douăzeci și doi, care plânge după viața de la cincisprezece. Probabil nicio venire nu are aceeași putere reconfigurativă ca venirea acasă.
Maică-ta îți spune că bunicului îi e dor de tine și că nu are planuri azi. Ce planuri ar fi putut, oricum, să aibă, te întrebi. Te oprești și la el. Nu mai știi câți ani ai, dar intri în apartamentul lui și descoperi că niciun obiect nu și-a schimbat locul. Apartamentul bunicului e la fel de atemporal ca profesoara ta de română. Pe pereți are un tapet care imită cărămida și care s-a decojit în părți. Are aceeași oglindă în fața căreia te pensai pentru prima dată și aceeași comodă de unde scoteai pantofii ca să ștergi praful. Intri în bucătărie. Pe aragaz ține oala în care îți făcea bunica ta griș cu lapte înainte de grădiniță. Te așezi la masă. Sub fața de masă ai ascuns, la un moment dat, un abțibild, fiind sigură că îl vei regăsi. Nu verifici dacă mai e acolo. Bunicul tău a făcut mai multe riduri, dar fumează aceleași țigări care-l fac să deschidă geamul larg ca să se aerisească odată la zece minute. Stai cu el în bucătăria mică, iar el fumează în lanț patru țigări. Te-ai aștepta ca electrocasnicele să se strice, dar asta nu se întâmplă în apartamentul lui. Electrocasnicele se strică numai în locurile care nu sunt acasă-ul autentic.
În sufragerie e aceeași masă pe care ai învățat să scrii cu vecina educatoare de la etajul patru. Bibelourile de pe rafturi sunt plasate cu o precizie moleculară în aceeași poziție de decenii. Îi observi biblioteca pe care ai fost prea mică să o apreciezi atunci când stăteai acolo cu săptămânile. Acum scanezi titlurile fugitiv și vezi cărțile pe care le-ai studiat la facultate în primul an. Dacă ai fi știut, le-ai fi citit din timp.
La el în dormitor e agățată dintotdeauna o copie după Marea Odaliscă a lui Ingres, iar atunci când te uiți la ea ești din nou în nopțile de vară când bunica ta punea ventilatorul lângă tine ca să poți să dormi și îți dădea cearșaf în loc de plapumă. Ai iarăși zece ani și te ridici din pat pe ascuns ca să te uiți în revista cu programul de la televizor și să încercuiești ce vrei să vezi, ca apoi să poți decide a doua zi dacă te uiți cu bunica în dormitor sau cu bunicul în sufragerie.
În baie s-au schimbat doar lamele de ras și a dispărut una dintre periuțele de dinți. În rest, pare că găleata uriașă de detergent nu o să se termine niciodată și că nicio cremă nu are termen de expirare. Miroși gelurile de duș cu citrice din sticlele transparente și le pui la loc, ca să nu strici armonia obiectelor în perpetuă păstrare. Nu-ți dai seama ce vârstă ai, dar știi că oricum nu poți să fumezi și tu o țigară în bucătărie cu bunicul, fiindcă el încă nu știe că fumezi.
Pe balcon are hainele la uscat.
Te reîntorci în bucătărie, refuzi să mănânci, deși ți-e poftă pe cartofii copți la cuptor în folie de aluminiu și părăsești blocul care ți se pare anacronic.
Mergi înapoi la ai tăi și în baie observi că a ruginit scurgerea și te întrebi dacă o duc mai rău, dar nu vor ca tu să știi. Plângi un pic în baie din obișnuință, te speli pe față și ieși. Nu știi de ce ai plâns sau care tu a făcut-o, așa că treci peste. În curte nu mai fug pisicile tale din copilărie. În schimb, o pisică nouă s-a hotărât să se mute pe balansoar. A început să vină cu săptămâni în urmă și nu a mai plecat. Pisica nouă nu te cunoaște. Pentru ea, tu nu ai existat niciodată și ești o străină care a venit în vacanță în casa ei. Ea nu știe că acolo unde se freacă cu spatele de iarbă, tu te jucai cu primul tău câine. Ea nu știe că acolo unde a fătat cinci pui, tu ți-ai construit prima casă de păpuși. Pentru ea, dimensiunile trecutului tău nu există, căci ea e acasă și tu nu. Acasă s-a transformat în casa alor tăi, unde mai mergi, uneori, când reușești să-ți iei concediu.
Maria Angele (n. 2001) e licențiată în filologie și urmează un master în jurnalism. A luat parte la rezidența de scriere dramatică Drama 5 în 2023, de unde s-a născut textul Promit să nu aspir duminica aceasta. A mai publicat nonficțiune creativă, dar și flash fiction. În 2022 a obținut locul III la Gala Superscrieri, categoria Debut.