Orice abuz comis de un profesor împotriva elevilor săi (abuz emoțional, fizic sau de altă natură) mi s-a părut dintotdeauna, dincolo de flagranta încălcare a moralei elementare, un caz tipic de rea întrebuințare și de rea înțelegere a ideii de autoritate. Pe scurt, o formă de totalitarism. De dictatură. Un delir al puterii. Când se transformă un șef de stat într-un tiran? Odată ce încetează să fie lider și devine stăpân, satisfăcut de faptul că poziția lui îi poate face pe ceilalți dependenți, că viața, destinul lor atârnă de voința și de alegerile lui. Un fel de regizor, așadar, un regizor scâbros, pentru care lumea ia forma pe care capriciile sale o desenează. Tot astfel, un profesor încetează să își exercite onest și nobil menirea în momentul în care egoul său hipertrofiat începe să își construiască un fel de mit al superiorității incontestabile, ca și cum distanța dintre el și elevi s-ar putea defini în termenii unei ierarhii valorice în care domină detașat, ca un șef de trib.

Multe abuzuri pornesc din convingerea că statutul material-social, erudiția, experiența, formarea academică ar scuza excesele. Printre cele mai detestabile expresii despre care știu (nu pot spune ,,pe care le-am auzitˮ, fiindcă profesorii mei nu le-au folosit niciodată, nici în preuniversitar, nici la facultate), se numără următoarea: ,,Nu ai tu ani de viață câți am eu de școalăˮ. Cred că nicio formă de necuviință din partea elevilor nu justifică o asemenea replică a profesorului care înseamnă, în fond, a profita de un raport disproporționat: sigur, se poate ca elevul să  nu aibă ,,ani de viațăˮ cât profesorul ani de școală, dar nu prin asemenea clamări ale propriei valori se obține respectul. Obsesia meritelor personale se asociază în psihologia abuzatorului cu disprețuirea celuilalt, cu asumarea orgolioasă a unei distanțe insurmontabile între el și cei din fața sa, o distanță socială, culturală, poate chiar economică, prin prisma căreia simpla sa prezență devine un fel de dar nemeritat, o concesie pe care zeul o face arătându-se pigmeilor, muritorilor. Intră aici și cunoscutele, regretabilele prejudecăți generaționale (lamentările de felul ,,Tinerii din ziua de azi...ˮ) prin lentilele cărora elevii sau studenții se profilează fatalmente ca niște ,,vinovațiˮ de ignoranță și nepricepere pe care numai compromisul cu el, cel puternic și cultivat, îi poate salva.

Categoria abuzatorilor e, desigur, diversă. Asemenea acte nu sunt exclusiv rodul orgoliului, al beției notorietății sau al unor strategii meticuloase de instrumentalizare meschină a propriei puteri. Intervine și patologicul, cazurile psihanalizabile. Despre acestea, însă, sunt mai puține lucruri de discutat, fiindcă ele fac mai degrabă obiectul psihiatriei, reprezentând izbucniri ale abjecției, ale anormalului, în felul scenei descrise la un moment dat de Marin Preda în Viața ca o pradă când profesorul de geografie devine brusc, din bărbatul matur, calm și respectabil, o brută care își agresează fizic elevul ascultat somându-l, în același timp, cu o insistență maniacală ,,Gândește-te!ˮ. Cred că mai util de pus în discuție ar fi cazurile în care se pot identifica niște resorturi sociale, mentalitare care activează sau încurajează asemenea comportamente reprobabile și le girează mai mult sau mai puțin direct.

Din păcate, reacțiile societății și ale publicului, în general, la asemenea situații, sunt la început legitime, după care alunecă în radicalisme, în soluții extreme. Alteori apar prejudecăți scandaloase de gen (exprimate cel mai adesea prin cvasiraționamentul penibil ,,vinovate sunt ele, că îi provoacă, îi ispitescˮ), pe modelul ,,Vinovată e victima.ˮ, ca și cum însuși faptul că este parte din această poveste odioasă ar face-o dintr-o dată frivolă, ar contamina-o inevitabil cu rușinea, cu aerul pestilențial cu care asemenea experiențe sunt încărcate. După care vine o formulă-umbrelă care aneantizează parcă totul, convertind dramele atât de vii într-un fenomen abstract, într-un fel de complot: ,,A, un nou #MeToo, de data asta românesc.ˮ Deja sună a persiflare. Sau cel puțin a minimalizare. Ca și cum această eitchetă ar da mărturisirilor un aer artificial prin caracterul lor cumva programatic, sincronizat. Iar de aici până la calificative mai contondente precum ,,înscenatˮ sau ,,orchestratˮ nu mai e deloc mult.

Există, totuși, și o situație în care a atribui vinovăția victimei nu mai este o judecată atât de scandaloasă, iar problema responsabilității devine mult mai greu de tranșat. Această victimă ,,vinovatăˮ este profesorul în ipostaza de ,,abuzatˮ. De obicei, în mentalul colectiv, un profesor umilit sau agresat de elevi este victima propriului eșec, a lipsei de tact, de măiestrie didactică. E sau nu așa? Un lucru e cert: copiii și adolescenții sunt singurii ,,agresoriˮ a căror îndreptare este datoria noastră, a celor ,,mariˮ. Nu este printre cele mai măgulitoare ipostaze pentru profesor această postură de victimă, dar probabil că vulnerabilitatea sa nu e (din păcate!) doar o slăbiciune individuală, ci semnul unor racile societale împletite infernal de temeinic cu minusurile unui întreg sistem de politici educaționale despre care s-ar putea vorbi mult.

Alteori se declanșează un alt mecanism, la fel de păgubos: demonizarea unei întregi categorii sociale numai pentru că într-o perioadă relativ scurtă s-au succedat știri despre abuzuri săvârșite de exponenți ai respectivei clase sociale. Se știe că, în general, un exces atrage după sine o încercare de contrabalansare disperată a situației care doar schimbă polii abuzului de putere. Un fel de contestare a doxei pentru a lupta, în termenii lui Pierre Bourdieu, împotriva ,,violenței simboliceˮ. Și de aici diversele ,,ismeˮ. A afirma că unui bărbat i se poate tolera un comportament nedrept, abuziv, grobian față de o femeie fiindcă este bărbat e la fel de greșit ca a afirma că unei femei i se permite să fie nedreaptă sau brutală în numele feminismului, ca și cum acest curent ar șterge orice limite ale moralității pe principiul (pentru mine aberant) ,,scopul scuză mijloaceleˮ. Revenind la excesele din mediul școlar, cred că este nu doar ineficient, ci și contraproductiv a încerca să oprești sau să previi abuzurile asupra elevilor restrângând autoritatea profesorilor, pledând pentru transformarea lor în niște instanțe oarecum decorative, simpli asistenți marginali ai procesului de învățare în care activitățile educaționale și volumul de cunoștințe, de lecturi și de efort să fie decise de părinți și de elevii înșiși. Nu autoritatea profesorului (oricum precarizată îngrozitor în ultimul deceniu) conduce la abuzuri, ci reaua ei întrebuințare, confundarea ei cu un instrument de putere care atrage beneficii personale.

Faptul că noile generații nu mai sunt, în general, dispuse să tolereze remarci sau aluzii cu potențial ofensator sau cu conotații vulgare, de oriunde ar veni, mi se pare îmbucurător, fiindcă abuzurile nu sunt, evident, doar de ordin fizic, ci capătă câteodată forme foarte insidioase, adeseori greu de semnalat explicit, dar perceptibile, care pot răni. Umorul trebuie să își aibă limitele lui (cu atât mai mult la catedră) și să rămână într-o zonă salubră, decentă și constructivă. Desigur, și această precauție poate cădea în extrem, transformându-se într-o susceptibilitate permanentă care găsește un afront în aproape fiecare frază rostită de colegi, de profesori, de orice interlocutor. Așa cum corectitudinea politică a devenit adesea un cenzor vigilent pentru producțiile culturale clasice sau contemporane. Literatura, cinematografia cultura, în general, au avut în ultimii ani de suferit din cauza unei tendințe exagerate de ,,igienizareˮ care a luat la țintă pasaje sau scene considerate discriminatorii, rasiste, imorale, violente. Să ne amintim discuțiile din jurul romanului Baltagul, în care tratamentul aplicat de Nechifor Lipan soției sale a fost de atâtea ori incriminat ca o secvență care nu ar trebui să ajungă niciodată sub ochii elevilor.

Închei reflecția asupra abuzurilor și abuzatorilor printr-o curiozitate lingvistică. M-am întrebat de câtva timp dacă a existat în limba latină vreo legătură între ,,monstruˮ și ,,a demonstraˮ/,,a arătaˮ, între ,,monstrumˮ și ,,monstrareˮ. Aflu de pe un site, pare-se, destul de credibil (,,archive.chs.harvard.eduˮ), că, deși termenii nu ar avea, în cele mai timpurii texte, niciun sens comun, o zonă de convergență ar putea, totuși, exista. ,,Monstro, -areˮ nu înseamnă pur și simplu ,,a arătaˮ, ci mai degrabă a instrui prin semne divine, iar ,,monstrumˮ ar fi sfatul, învățătura oferită prin epifanie, prin fenomene supranaturale care depășesc ordinea comună. Exact ca monstrul, care e diform, neregulat, altfel. Semnul care atenționează, care avertizează. Poate ar fi cazul să căutăm și noi un semn în monștrii care ne sunt câteodată aduși în atenția publică. Să ne gândim la ce nu funcționează, la ce trebuie îmbunătățit, la natura răului: este el insular sau este sistemic? Desigur, nu trebuie să ne grăbim să judecăm, să etichetăm, să stabilim vinovățiile ca și cum am ști totul. Să realizăm doar că diferența dintre monstru și ,,monstru sacruˮ o face, în definitiv, pe lângă cultură, calitatea de a rămâne profund uman, moral și empatic.