Revistă print și online

Orașul la timpul viitor

În tăcerea fostului cartier Cotroceni, o poartă electrică se puse în funcțiune la ieșirea pe Bulevardul Eroilor dinspre strada Thoma Ionescu. Ritmul orașului începea dincolo de prag. Francisc trecu pragul și o luă agale pe bulevard, gândindu-se că proiectul căruia în următoarele luni trebuia să-i dedice întreaga energie era, ce mai încoace și-ncolo, unul de inginerie socială, jongla cu premisele utopiei. Măcinat de îndoieli, făcu semn unui taxi.

Aceeași mână cu care oprise taxiul împinse mai târziu ușa unui bar de lângă Sala Palatului, unde îl aștepta prietenul său Martin, pe care îl puse la curent, cât de succint putu, cu ceea ce până atunci păstrase secret, luându-l pe nepregătite și bulversându-l oarecum.

— Ce, Cotroceniul este dat în concesiune? Când s-a întâmplat? Și au primit fonduri europene ca să creeze... Cum să-i spun? Cum să definesc grozăvia asta? întrebă Martin buimăcit.

— E ceva unic în Europa, din câte mi s-a spus. Un fel de stațiune de tratament, dar utilizează, pe partea de servicii psihoterapeutice, procedee cinematografice.

— Iau atributele ochelarilor VR și... – ...și le combină cu un studio cinematografic. Numai că tu, clientul, intri într-un film pe care îl trăiești pe viu pentru o perioadă înde- lungată. "Obiectul muncii" în acest Disneyland este spaima de plictis. De două secole încoace, după cum știi, spaima de plictis este o adevărată piață de capital în Occident, și nu numai acolo.

— Baudrillard, nemuritorul Baudrillard.

— Da, Baudrillard, da, bla, bla, bla-dillard. Ordinea sacramentală a copiilor fără original. Pentru noi e bla, bla, bla, fiindcă urmărim teoriile timpurilor noastre, le cunoaștem cât de cât și pe cele ale trecutului. Însă aparținem unei minorități globale. Și teoria nu-i un buldozer cu care dărâmi plictiseala unei societăți, mai ales că, știm de la Sabato, secolele nu se termină în același timp pentru toți.

— Și eu care credeam că m-ai chemat să bârfim.

— Măi, ascultă-mă. Pentru ca o societate să funcționeze așa cum trebuie, nu Baudrillard este soluția, nu Ernesto Sabato, nu Gigi-copilul-fantastic-care-la-4-anișori-desenează-pe-un-perete-cu-rujul-maică-sii-viziunea-unei-noi-filosofii-de-tranport-în-comun, ci un... – ...mix inteligent între dreptul la concedii de vis și o cantitate de ignoranță transpusă demn în legile statului.

Francisc râse mulțumit și deschise meniul.

— Cam așa ceva. — Și pe undeva pe axa asta intervine proiectul vostru? — Da. Dar se adresează numai celor cu bani.

E un produs de fițe, pe care doar bogătașii și-l pot permite. Deocamdată. Dacă proiectul-pilot va avea succes, atunci e posibil să lanseze și-o variantă low-cost.

— Bună seara. Mai este deschisă bucătăria? Putem să comandăm și noi ceva de mâncare? Da? Perfect. Francisc, tu ce vrei?

— Ăăă, stai așa. Aș dori o porție de rondele de somon la grătar. Și mai aduceți-ne încă o sticlă de vin.

— Eu vreau o porție de cârnați afumați, cu mămăligă și varză murată. Mulțumim.

Francisc extrase pe vârful degetului mic o geană din paharul cu vin.

— Dacă tot ai bani de spart pe propria-ți tristețe, de ce s-o faci în Maldive, când ți se pune la dispoziție o viață paralelă la un pas de casă? O experiență de film, totală și pe viu, într-un cartier care poate deveni orice îți dorești tu să devină. Arca dorințelor deșarte din O-bi, O-ba, al lui Piotr Szulkin. Mai ții minte filmul? Vrei o curte domnească, o curte domnească ți se va da.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019), Salamandre (2021). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

în același număr