Călin-Andrei Mihăilescu este scriitor româno-canadian și profesor de literatură comparată și filosofie. A predat, conferențiat și publicat, în engleză, franceză, română și spaniolă, pe diverse teme de literatură comparată, filosofie, teorie critică și literară, estetică, hispanistică, literaturi naționale (engleză, americană, franceză, română), semiotică, istoria artei, istoria religiilor, mistică, film, teorie lingvistică, gîndire socio-politică. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și al PEN Club Romania.

Dintre cărțile sau volumele pe care le-a coordonat și au apărut în limba română: Happy New Fear! (București, 2011), Poezoo (București, 2011), 16-17. Renaștere, manierism, baroc (București, 2002); Antropomorfina (București, 2005); Foarță-n față (coord., Timișoara, 2012), Ion Stratan, La umbra Greciei în floare (coord., București, 2017), Policing Literary Theory (coord., Leiden, 2018), AFKA (București, 2018), antologiile lui Ion Stratan – Criminalii și crinii (coord., București, 2018) și Urechea vorbitoare (coord., București , 2019), De-a lungul, latul și-n înaltul lumilor lui D.R. Popa (coord., București, 2019), a doua ediție a Țării europsite (București, 2020), Deunamor (București, 2022).

Ce aspecte ale viitorului României au fost distruse de regimul comunist prin anihilarea generației interbelice?

Păsările păsăresc, oamenii omenesc, Tov. Nimic nimicește. El trafichează bogăția reală a trecutului, cîtă era, în cea ideală a viitorului utopic; el devoră fiecare moment prezent prin care trece ca un glonț rece.

Show-ul creștin s-a încheiat odată cu Revoluția Franceză, odată cu apariția nimicului în istorie și cu începutul societății spectacolului. Atunci a început să cutreiere pământul Tov. Nimic, urmat de pîș-pîșul fantomatic al revoluțiilor neîntîmplate pe ecranele de fum. Sîngele lăsat în urmă de Tov. Nimic închipuie firul roșu conducător al istoriei. Dar Tov. Nimic nu-i e nici Spirit, nici Căpitan, nici Lenin (deși despre ultimul nu putem fi siguri). Tov. Nimic e proteza istoriei, umbra, adierea letală a viitorului față de care oricărui act prezent i se aprobă să fie jucat doar după ce a fost judecat. Spectacolul trebuie să meargă înainte; la fel, la fel de gol, totalitarismul; procesele-spectacol din Moscova Marii Terori a anilor 30, apoi din sateliții săi în anii 50, închipuie spectacolul total, după cum arsul vrăjitoarelor pe rug încununa show-ul creștin. Tov. Nimic știe că toate jocurile-au fost, că nici unul nu mai este joc. Creierul securist, gîndirea cruntă fără trup, este ipostaza post-belic românească a lui Tov. Nimic. El supraviețuiește fantomatic, revenind la fiecare volută pe care timpul o face pentru a nu se refugia în viitor ca un băiețel timid, ca o herghelie de cai sălbatici. Tov. Nimic (nu) produce nimic – semne ale acestuia – ruine, lipsuri, sărăcie, o nesfîrșită suferință – abundă. Supușenia cameleonică românească a lăsat puterea Sovietelor să intre ca-n brînză în țara noastră doar parțial electrificată. Tov. Nimic a cutreierat țara patruzeci și cinci de ani ca împielițare a imitației lui fra’su mai mare; apoi, de treizeci și ceva, ca simulacru. Securismul a înlocuit liberalismul postbelic din 45 și pînă azi. Cît despre interbelicii României Mari, anihilarea lor a închis și tunelul prin Marea Roșie pe care Moise li l-a pus la dispoziție alor lui cu acordul caritabil al Celui de Sus.

Cum vedeți situația actuală din România (criza politică, economică, culturală)?

De la războiul al doilea pînă azi, Franța n-a avut, cred, nici o zi fără măcar o grevă. Apoi, numărul de guverne al Italiei postbelice, numărul de partide din Grecia, numărul de asasinate din Rusia, numărul de întemnițați din Statele Unite, numărul de lovituri de stat din Africa, numerele de locuitori ai Indiei și Chinei, fac numerele de miniștri ai învățămîntului și ai culturii succedați după 1989 în România să pară relativ rezonabile. Fatalismul românesc, mai puțin pregnant decît al portughezilor, dar considerabil, totuși; violența noastră, spontană ca orice moment prețios, dar hăbăucă, mult mai prost organizată decît cea a mexicanilor, e mai puțin intensă decît cea a ungurilor și a sîrbilor, deoarece șmecherita pe care o acuză românimea corupe pînă și violența; neîncrederea în instituții și disprețul resentimentar aruncat conducătorilor lor; lipsa fluidității și discontinuitatea atîtor proiecte sociale, care fac România să pară alcătuită mai ales din granițe, toate acestea creează un climat propice nașterii crizelor reale și, mai ales, stîrnite în imaginar. Românul se crizează ușor, tratează spațiul public ca pe o arenă de scandaluri — doar ce e public e publicitar, mediatizat în imediat, dînd viață gălăgioasă azi-ului de azi și hulpavă de cel ce mîine îl va fi devorat pe cel de-azi-ieri: un lanț trofic la capătul de sus al căruia se află viitorul. Crizele acestea, ditamai armăsarii proveniți din țînțarii originari, fac imposibil sublimul, marea ruptură întru uluită admirare. Românul generic — care e și-și, și care trăiește într-o lume care e nici-nici — e un ipostas al mediocrității.

Țara mea de crize și scandaluri: hai!

Există locuri pe care le numim acasă și pe care, deși le părăsim fizic, rămânem legați de ele emoțional. Pentru dvs., unde este acasă?

Văd casa, prin prisma unui chiasm plin, ca devenire devenită ființă și ființă fiind devenire. Opusele placentarei case sînt date în timp – die Unheimlichkeit, grotescul, deșertul, gările goale, exilul (întotdeauna temporal), un cîmp de porumbi înalți, uscați, de necules. Cum sînt ferit de acestea, puține sînt locurile în care nu mă simt acasă. Mă rog, ca melcii, nici nu am pretenții mari.

Scrieți proză scurtă și eseuri într-un stil liber, spectaculos, ca o formă de eliberare. Credeți că, la peste trei decenii de la Revoluție, am învățat să fim cu adevărat liberi?

Libertatea – ca fericirea, ca extazul, ca mîntuirea, ca democrația – e o ieșire bună dintre banalgezicele cotidiene. Această fulgurantă scurt-circuitare avînd durată, dar nu timp, e pusă în capul mesei de sistemele mono-teologice și e proiectată într-un viitor al promisiunilor deșănțate (în politică și în alte retorici goale), halucinante (în varii -isme: islam-, creștin-, american-, comun- etc.-), triviale (în case de pariuri, biserici ori pornografie) sau sublime (în iubire, mistică, dezastru). Neghiob înghesuită în cronofaga cronologie, libertatea se divide automat între eliberare (de anterioara libertate devenită între timp opusul ei) și posibilitate (aruncată în viitor ca o frînghie celui pe cale să se înece). Iubind libertatea, oamenii în masă îi urăsc pe cei liberi și-i domesticesc prin resentiment, prin sentimentalism.

La dubla ta întrebare,

1 – Zeu ar trebui să te închipui ca să închipui un Adam literar – fie ca autor, fie ca cititor al Primului text. Pe pămînt, inocența e demolată de experiență; în ascensiune, experiența tinde uneori către puritatea inocenței. Scriu sperînd că cititorii mei se eliberează prin și de citit.

2 – Societatea românească trece printr-o perioadă de aerisire, așa că duhoarea de mitocan a comunismului se duce. Copăcel! Ce nu se schimbă e că-i un joc cu sumă zero, că libertatea unuia poftește șerbia altuia.

Pornind de la eseul "A-nțelege n-o mai pot" ("Țară europsită", Ediția a II-a, 2020), putem discuta despre două forme de exil: una în România, impusă celor plecați, și alta în străinătate, percepută de către străini?

Dusu’-i una, dus-întorsul, alta. Naveta, transhumanța, turismul, ex- și repatrierea sînt forme contemporane de purificare a exilului, adică de exilare a sa în timp. Elegia e genul exiliac propriu, căci e supozat să exprime adînc abisul (pur temporal sau/și impur teritorial) peste care nu se poate sări. La noi, dorul, ideologizat ca sentiment național de la pașoptiști încoace, e forma elegiacă ambiguă ce leagă, în simulacru, și oralul sătesc de scrisul urban, și obiectul dorinței absent ("mi-e dor de copilărie"), sau nu tocmai ("mi-e dor de tine").

În trecutul granițelor dure, exilul era dezastrul și gloria celor despărțiți de ele. Pentru cei rămași, plecații deveneau, ca umbrele din Hades-ul grec, cam morți, deci obiecte de ritual, în cazul bun, mituri (pe care aceia știau să le cultive cînd nu erau părăsiți de nestăvilitul lor arivism). Pentru plecați, cam toți cei rămași erau, "vai, bieții!", spectre rămase în mîlul neaoș. Așadar, cu semi-moartea pe semi-moarte călcînd, exilul părea fatal per tujur. Acum lucrurile au devenit mai puțin clare, așa că a-nțelege o mai pot, doar n-o să campăm în deșertul catarilor spre a le lămuri pînă la os, filfizonîndu-ne că uite ce exilați sîntem și jucîndu-ne traumele pe scenă ca fetițele mărgelele.

Se tot vorbește de fake identities, mai ales referitor la viața în dimensiunea dublă virtuală și reală. În contextul acesta, există o identitate "adevărată"?

Dansa haios în jurul întrebării ăsteia Miguel de Unamuno cînd își punea un personaj din Niebla să spună serios că într-un fel mă percep eu, în altul mă percepi tu, în altul el, în altul presupun eu că crezi tu că cred eu, și așa pînă la minimumul celor șase identități de bază. Mai bine să privim identitatea ca pe un personaj al unui joc din care, dacă umorul lipsește, totul se duce în traumă, anxietate, romanță ("mă cunoșteau vecinii toți, tu nu..."), post-corectitudine politică (sînt cine vreau și mă contrazic cît vrea mușchii mei) ori furie de neputință cauzată de nerecunoașterea propriei mele identități. Iar faima (care, vorba lui Borges, e "o reflexie a viselor în visul altei oglinzi") e o sabie tocită cu ascuțiș tăios, dacă te adîncești în hybris: ți s-a dus buhul, ți s-a dus duhul.

Dar, cum în modernitatea care începe cu Machiavelli și Cervantes, drumul regal către adevăr e întretăiat de ficțiuni, the fakes are necessary to a point — but a point of return. Altfel spus, problematicul "a fi" e filtrat prin ficțiunea lui "a fi ca" (as if) pînă cînd ficțiunea poate amenința (what if?) să meargă prea departe de identitatea cu care ești familiarizat. Aceasta din urmă se conformează definiției (timpului) la Augustin — dacă nu mă întrebi cine sînt, știu; dacă mă întrebi, nu mai știu — dar nu și interpelării polițaiului ("actele la control!") ori violențelor de limbaj ("cine te crezi tu, mă, că ești!?"). Problema identității, expusă pînă la obscenitate azi, e contrapartea socializată a vechii "conștiințe de sine", acum pipărată cu drepturi ale omului și cu un intens narcisism colectiv (de rasă, etnie, gen, religie...), care fac să crească zonele de tăcere înfricoșată dintre diverșii ciorchini de victime; în contextul vieții duble on- și offline, atît atenția distributivă, cît și corelatele lor vandabile (multitasking) și tratabile (ADD & ADHD) încețoșează privirea clară către propria identitate.

Identitățile merită atenție doar cînd ele sînt incerte, eventual pînă la angoasă. Altminteri, ele sînt naturalmente multiple, flexibile, variabile în timp (nimic nu seamănă mai puțin cu sine decît un același om la diferite vîrste, obișnuia Pascal să spună). Cum post-corectitudinea politică își încordează mușchiul tiraniei, văd cum atacul ei asupra naturii în toate formele sale vizează și familiaritatea cu propria identitate. Trecem prin vremuri aiurea.

România de atunci (Țară europsită), cum este percepută acum de dvs.?

Ca să nu repet, România modernă e înțepenită în aluviunile simbolice, în mehlemul care le face să coexiste cel puțin de la pașoptiști încoace. Teama de claritate e expresia colectivă a ororii de vid. De aceea, poate, limpezimea lui Caragiale fascinează și pentru că își invită pretendenții la hegemonia simbolică la jocuri aglutinante, damnați să piardă. Așa a trecut Stalin (cu -ismele sale), așa toți coloniștii, profitorii, mediatorii pe care Caragiale i-a înțeles atît de bine, cu plîns de sihastru și hohot din abisuri și tării.

De ce e mai ușor de evitat trecutul (și violența lui) decât de (re)amintit?

Evităm violența trecutului prin memorie, prin banca de date bine organizate prin excluziuni masive, care ne stă la îndemînă pentru a ne proteja, ca un calm cimitir, ca într-o altă placentă, prezentul; dar cînd memoria involuntară ne invadează prezentul, lăsăm armele jos.

A consemnat Alina Cosma.