Guillermo Arriaga, Ființe stranii. Traducere de Anca Coman Doicin. București: Bookzone, 2024, 496 p.

Scriitor, regizor, scenarist și producător, Guillermo Arriaga ne-a încântat până acum cu filme precum 21 Grams și Babel și cu romane cum ar fi Sălbaticul sau Salvarea focului. Cel mai recent roman al lui Guillermo Arriaga, Ființe stranii, prin vocea lui William, aduce împreună diferite forme ale exilului, ale marginalizării și solitudinii, oferind, în același timp, o privire pătrunzătoare asupra condiției umane, a empatiei și a modului în care oamenii percep ceea ce diferă de "normalitatea" cu care sunt obișnuiți.

Romanul ne duce în Anglia, în anul 1781, când William Burton, fiul unei familii de nobili din Evergreen, intră în contact cu o lume pe care nu a cunoscut-o până în acel moment. Descoperirea existenței unor ființe "ciudate", ținute ascunse în grajduri, printre animale, din cauza diformităților cu care s-au născut, îi trezește lui William dorința de a urma Facultatea de Medicină pentru a găsi metode prin care să-i ajute pe acești oameni atât de diferiți, decizie care contrazice statutul de nobil și dorințele tatălui său, ducând la exilul lui. Din acest punct, personajul nostru principal își începe inițierea în lumea din exteriorul castelului și în cea a medicinei, cunoscând ceea ce înseamnă libertatea, încrederea, trădarea și iubirea. Astfel, cele două forme principale de exil din roman – marginalizarea celor diferinți și exilul lui William – sunt strâns legate una de cealaltă.

"Cine se luptă cu monștrii trebuie să ia seamă să nu se transforme, la rândul său, într-un monstru." Această frază face parte din unul dintre cele patru citate pe care Guillermo Arriaga le alege să preceadă romanul – citate potrivite pentru subiectul abordat și pentru mesajul pe care autorul vrea să-l transmită. Citatul reprodus îi aparține lui Nietzsche și subliniază faptul că atunci când cineva vorbește despre Celălalt – despre un "străin" – vorbește și despre sine, iar modul în care ne raportăm la ceilalți ne descrie pe noi înșine. Citatul este ilustrat în roman prin diferitele feluri în care oamenii îi privesc pe cei diferiți și cum îi tratează în societate. Aceste "ființe ciudate", descrise ca fiind asemănătoare cu niște monștrii nu sunt decât persoane care s-au născut cu diferite malformații sau particularități, pe care le recunoaștem în ziua de azi sub diferiți termeni medicali: scolioze, nanism, sindrom Down, gemeni siamezi, etc. Pe aceștia oamenii îi tratează ca pe niște animale încă de la nașterea lor, fără să știe dacă au vreo urmă de umanitate în ei, oferindu-le condiții de viață precare în așteptarea ca ei să moară. Această atitudine ne arată că, de fapt, ei ajung să fie adevărații monștri, lipsiți de umanitate, întrucât nici măcar nu încearcă să îi înțeleagă sau să îi trateze ca pe orice ființă umană. Mai mult decât atât, aceștia nu-i omoară chiar ei (deși ar fi vrut) din cauză că religia nu le permite, însă condițiile în care îi țin, așteptând să moară, nu îi fac persoane mai bune și mai religioase, aspect ce subliniază ipocrizia oamenilor. Și ne întrebăm, la fel ca William, "cine erau cei ciudați, ei sau noi?" (p. 97) – cei priviți ca diferiți sau cei ce se consideră pe sine "normali"? Descoperim, odată cu sosirea lui William la Londra, și alte atitudini ale oamenilor față de cei diferiți, de la tentive de a îi omorî pe aceștia, la expunerea lor în spectacole pentru amuzamentul celor "normali", și chiar la înțelegerea și aprecierea lor. Mai mult, sub îndrumarea doctorului Black, William întâlnește din ce în ce mai multe cazuri "ciudate" și diferite de cei doi tineri din grajdurile din Evergreen, iar călătoria în Egipt și în alte zone ale Africii ne arată cum astfel de persoane sunt venerate, fiind considerate zeități sau trimiși ai acestora.

Situația celor marginalizați determină deciziile lui William și este sursa exilului și a... eliberării lui, căci, pentru William, exilul înseamnă, de fapt, o eliberare de constrângerile statutului de nobil. Viața strictă în castel este pentru William un fel de exil, o formă de izolare de lumea exterioară, castelul fiind o "închisoare" de care el devine conștient după primele întâlniri cu "ființele stranii". Întâlnirea îl face, în același timp, să-și regândească propria existență în raport cu cei marginalizați de societate. Astfel, exilul impus de tatăl său este, de fapt, începutul libertății lui William și a unei noi vieți, așa cum îi spune Ryan în momentul în care a fost luată decizia exilului, "s-a terminat cu un William, astăzi se naște altul" (p. 63).

Exilul este, așa cum spune Edward Said în Reflextions on Exile, "o stare de pierdere ireversibilă" (2000, p. 173: "a condition of terminal loss"), acesta presupunând pierderea legăturilor cu trecutul, a familiei, a locurilor în care cel exilat a crescut, împreună cu pierderea oricăror obiecte și averi pe care le deținea înainte. Pe lângă înstrăinarea de trecut, exilatul devine și un străin printre străini, condamnat să trăiască în solitudine. William pierde și el dreptul de a se reîntoarce pe pământurile deținute de familia Burton, precum și dreptul de a ține legătura cu orice membru al familiei. Totuși, acesta nu se desprinde în totalitate de trecut și nu doar prin faptul că simte constant lipsa familiei, fiind încă legat emoțional de aceasta. În primul rând, nu duce niciodată, în "exilul" său, lipsă de bani, primind frecvent o anumită sumă de bani din partea tatălui său. Mai mult decât atât, William nu rămâne niciodată într-adevăr singur, având mereu pe cineva de partea lui. Plecarea din castel nu-l desprinde în totalitate de acesta, având lângă el pe Ryan, unul dintre preceptori, și apoi pe Sean, care i-a fost paznic în timpul ieșirilor din castel. Mai apoi William devine înconjurat de mai mulți oameni, care-l însoțesc în drumul lui în medicină, cum ar fi farmacistul Wright sau doctorul Black, cu care pleacă în Africa, dar și alții precum Beth și Ailis (care-i devine și soție). De asemenea, William nu este, în niciun oraș din Anglia în care ajunge, un străin. Toată lumea îi recunoaște numele și statutul social, fiind încă captiv al numelui familiei sale. Este chiar exclus de la Universitate doar din cauza numelui familiei Burton, și totuși refuză să-și schimbe numele atunci când tatăl lui îi cere asta din cauză că se căsătorește cu Ailis, fostă prostituată – o altă formă a marginalizării în societate și victimă a prejudecăților.

William oscilează în permanență între trecut, prezent și viitor, gândindu-se constant și la familia lui și la fostul statut, pe care libertatea prezentă îl eclipsează împreună cu viitorul dorit, idealizat, de a găsi cele mai inovatoare soluții medicale pentru oamenii "ciudați". Jocul de șah și recuranta pierdere și găsire a acestuia simbolizează legătura lui cu trecutul și oscilațiile sale. Imediat după plecarea din castel, jocul este furat – pierderea legăturilor cu familia, cu trecutul – ca mai apoi să-i fie înapoiat cu două piese lipsă – chiar dacă nu-și pierde numele de Burton și trecutul în totalitate, din viața lui va lipsi constant ceva, nu va mai fi ca înainte. Până la finalul romanului doar una dintre piese ajunge din nou în posesia lui – reia legăturile cu Louise, sora lui. Oscilația o vedem până în finalul romanului, când, înainte de operația Danielei și a Gretei (gemene siameze), William este tentat să accepte propunerea surorii sale, de a reprimi titlul de nobil, însă dorința de a urma calea aleasă este mai puternică. Astfel, finalul pare să sugereze un moment decisiv în viața lui William, acea alegere importantă pe care este nevoit să o facă în operația gemenelor sugerând alegerea definitivă a drumului pe care l-a ales și care l-a adus în exil. Finalul este lăsat deschis, romanul terminându-se într-un punct cheie al vieții lui William. Totuși, în roman ne-a fost lăsat un important indiciu asupra modului în care va decurge viața personajului: viziunea pe care i-a arătat-o capra cu două capete din timpul călătoriei în Africa. Ținând cont că unele dintre aceste previziuni s-au împlinit spre finalul romanului, nu este exclus ca ceea ce ar urma să se întâmple să corespundă acestora.

Cu excepția unui moment de instabilitate a poveștii, cel al episodului de pe barcă, în care unul dintre frații lui Colton (fost paznic care îl trădează pe William) încearcă să-l omoare pe personajul principal din răzbunare – un episod prea rapid relatat și fără o ancorare stabilă în narațiune –, romanul își păstrează ritmul lent al discursului narativ, datorat caracterului liniar al frazelor și de lungimea lor ce ne trimite în intimitatea personajului-narator, care-și rememorează trecutul și începutul unei noi vieți. Pătrunderea în intimitatea personajului este o interesantă tehnică de sensibilizare a cititorului în fața subiectului și a mesajului transmis de autor.

Romanul lui Guillermo Arriaga, Ființe stranii, reușește, prin aducerea împreună a exilului lui William, datorat empatiei pentru "ființele stranii", și a marginalizării acestora, să ne pună față-n față cu ipocrizia oamenilor și cu o importantă lecție despre empatie, libertate, determinare, încredere și trădare, și, poate cel mai important, despre acceptare. Chiar dacă la începutul romanului autorul susține că "faptele și istoriile prezentate în acest roman nu au avut loc niciodată", ajungem la un moment dat să ne întrebăm: cât din acel 1781 fictiv regăsim și în al nostru 2024 real? Pentru că, deși din punct de vedere medical, aceste cazuri nu mai sunt privite drept monstruozități, în societate încă există prejudecăți care duc la marginalizarea unor persoane. Astfel, pentru cei care au rămas să citească această nu prea scurtă cronică până la final (și nu numai), aș vrea să lansez, împreună cu romanul lui Guillermo Arriaga, această temă de reflecție: cât de receptivi suntem la diversitate?

Bibliografie:

SAID, Edward, 2000, Reflextions on Exile and other essays. Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press.