Revistă print și online
Sunt din nou trează
la capătul lumii,
unde îmi las inima să aștepte.
Ea a înțeles că mă voi întoarce
când va arde cerul
prima ninsoare.
Nu poți trece niciodată
pragul apei mari
fără a vorbi limba inimii.
Am învățat această limbă acasă,
cu mult timp în urmă,
când cuvintele îmi cădeau
direct în palmă
din soare.
Și iată-mă azi,
respirând
în sala de așteptare
a Celui care m-a născut,
în cea mai albă dintre ierni,
în cea mai liniștită dintre învieri.
Știi să taci.
Știi să respiri.
Știi să cazi și
înțelegi
că moartea este
cel mai firesc dintre poduri.
Trecerea se face la vedere,
când rănile luminează cerul vieții,
când fluturii se dezlănțuie pe pământ.
Ai înțeles că iubirea e în sângele meu,
că palmele moi mi-au fost sfâșiate fără sens.
Am măsura rezistenței aripilor mele
în care încă se aruncă pietre.
Am și măsura pietrelor.
Un câmp de grâu
a crescut datorită atingerii tale
și aștept să-mi culeg recolta dintâi.
E a mea.
Când ți-au rupt lanțurile,
groapa cu lei a plâns
și te-a botezat.
Focul meu a fost
cel care te-a vindecat
din umbră.
Am veșnicia în mâna dreaptă,
iar altarul așteaptă
ca uleiul credinței mele
să-i lumineze partea de mijloc,
timpul nu mai are slăbiciuni,
crucea urcă pe Golgota desculță,
pentru ca iubirea
să fie din nou limba cea mai vorbită
de pe pământ.
E bine că știi că, iarna,
un singur cuvânt de la mine
te poate convinge să trăiești
în ochiul meu magic.
Trebuie doar să-l rog să te îmbrățișeze.
Știi că sângele meu este suficient
pentru a împărtăși viața cu tine.
Voi sluji infinitul,
din aceeași chilie
pe care am avut-o
când am vrut
să le pot arăta că
numai iubirea este rugăciunea
pe care uriașii au păzit-o mereu
și la picioarele căreia
au căzut ei înșiși.
La sfârșitul a ceea ce ești,
arde flacăra credinței mele
și astfel calea ta e aprinsă.
Crezi că mă sperie talpa ta neagră?
E la fel ca a oricărui nemernic.
Nici bocancul tău
plin de țepi
nu mă face să tresar.
Nu e primul,
Nu va fi nici ultimul.
Ce idee ciudată?
Să crezi că
dacă-ți așezi talpa
pe întreaga-mi ființă,
ceva înlăuntrul meu
se va rupe.
Se pare că tu, neom,
Nu ai habar ce înseamnă harul,
nu ai intuiție,
nu vezi
dincolo de marginea orgoliului tău,
care te orbește
de cele mai multe ori până la prostie.
Te-a speriat culoarea mea vie
sau ți-ai adus aminte de sânge?
Privește-mă bine!
Par fragil, șifonat,
aerian, visător,
dar nu mi-e frică de tine.
A fi mac este un har
pe care El,
în marea lui iubire,
a ales să mi-l dăruiască.
Știa că mi se potrivește.
Cine sunt eu să-L contrazic!
Eu pot doar să-L ascult
atunci când îmi șoptește
că pot să fac ceea
ce e menirea mea să duc la bun sfârșit.
Scăpată din Ceruri,
o furtună nebună
a rupt în trecerea ei firea.
M-am aruncat
la picioarele rădăcinilor sufletelor
pe care dezlegarea le-a adus în lumină
și mi-am ținut răsuflarea.
Lecțiile vieții,
dacă le înveți,
te ajută să te ridici
atunci când ceilalți cred
că nu mai putere.
La prima rază de soare,
roua m-a ajutat să mă ridic.
Și nicio altă floare
nu m-a întrecut în strălucire.
N-a fost singura stihie!
Am întâlnit demoni mai puternici
care s-au străduit
să-mi îmbibe rădăcina
cu veninul adunat în ultimul mileniu.
Dar e un har să fii mac...
În ceea ce tu vezi slăbiciune
stă puterea mea.
În numele meu stă ascuns adevărul
la care tu nu vei ajunge niciodată.
Ai răvășit familia
din care fac parte
cu talpa ta plină de noroi
și ura ce ți se citea pe chip
ar fi putut înfiora,
poate,
alte neamuri de flori.
Eu sunt mac
și când ai să treci
din nou pe cărarea mea,
te rog, privește-mă!
Sunt mai vie ca oricând.
Tu însă dormi fără de odihnă,
umbli fără de somn
și cauți fără să găsești.
Doar iertare
de vei cere pământului
din care am venit împreună,
cerului ce ne-a mângâiat pe amândoi,
apei ce ne-a astâmpărat setea,
aerului ce ne-a învățat libertatea
și focului care sunt
vei putea să ieși
din neagra robie
a semințelor mele.
Ce nu știi tu
e că harul de a fi mac
a venit odată cu răbdarea
și, vindecat fiind,
aștept să fii iertat!
Infernul mă știe după nume și răni.
Am trecut prin el de atâtea ori
că m-am obișnuit
să am buzele arse de atâtea rugăciuni.
Și totuși, ce a mai rămas din mine
încă liniștește ape.
Ce ai cu mine, ploaie?
Mâinile-mi de sidef
au împins până în vârful muntelui gânduri,
schimbându-le rostul.
Lacrimi antice,
astăzi nori,
mă recunosc.
Ce ai cu mine, cer?
Am firimituri de vise în păr
și în inima mea
nu mai este loc
decât pentru tine.
Nu din zgârcenie,
ci din neputința
de a o lua de la capăt.
Sub pleoapă, tăcut,
se adună râuri nebotezate,
iar eu,
ca zăpada,
mă topesc curată.
Ce ai cu mine, inimă?
Pe lună nu sunt drumuri
care te mănâncă de viu,
nu sunt pietre care te rănesc
cu indiferența lor,
nu sunt păsări
care tac
când viața le roagă
să cânte
și nu sunt oameni
care nu deosebesc
grâul de neghină.
Ce ai cu mine, pământ?
M-aș vesti lumii
în care
poate
mă voi naște
mâine.
Mi-aș deschide
o clipă ochii
știind că toate
sunt la locul lor.
(poeme din vol. Simplu, recent apărut)
Jurnalistă și scriitoare, a debutat cu volumul Scrisori pentru Ema (2009), urmat de Povestea Lupului Albastru, Scrisori de dragoste - Astăzi, Acum (2010), Cântecul culorii (2011), 33 (2015). A lucrat în presa scrisă, iar actualmente este PR la Muzeul Național al Literaturii Române din București.