Revistă print și online

La capătul lumii

Sunt din nou trează

la capătul lumii,

unde îmi las inima să aștepte.

Ea a înțeles că mă voi întoarce

când va arde cerul

prima ninsoare.

Nu poți trece niciodată

pragul apei mari

fără a vorbi limba inimii.

Am învățat această limbă acasă,

cu mult timp în urmă,

când cuvintele îmi cădeau

direct în palmă

din soare.

Și iată-mă azi,

respirând

în sala de așteptare

a Celui care m-a născut,

în cea mai albă dintre ierni,

în cea mai liniștită dintre învieri.

Știi să taci.

Știi să respiri.

Știi să cazi și

înțelegi

că moartea este

cel mai firesc dintre poduri.

Trecerea se face la vedere,

când rănile luminează cerul vieții,

când fluturii se dezlănțuie pe pământ.

Ai înțeles că iubirea e în sângele meu,

că palmele moi mi-au fost sfâșiate fără sens.

Am măsura rezistenței aripilor mele

în care încă se aruncă pietre.

Am și măsura pietrelor.

Un câmp de grâu

a crescut datorită atingerii tale

și aștept să-mi culeg recolta dintâi.

E a mea.

Când ți-au rupt lanțurile,

groapa cu lei a plâns

și te-a botezat.

Focul meu a fost

cel care te-a vindecat

din umbră.

Am veșnicia în mâna dreaptă,

iar altarul așteaptă

ca uleiul credinței mele

să-i lumineze partea de mijloc,

timpul nu mai are slăbiciuni,

crucea urcă pe Golgota desculță,

pentru ca iubirea

să fie din nou limba cea mai vorbită

de pe pământ.

E bine că știi că, iarna,

un singur cuvânt de la mine

te poate convinge să trăiești

în ochiul meu magic.

Trebuie doar să-l rog să te îmbrățișeze.

Știi că sângele meu este suficient

pentru a împărtăși viața cu tine.

Voi sluji infinitul,

din aceeași chilie

pe care am avut-o

când am vrut

să le pot arăta că

numai iubirea este rugăciunea

pe care uriașii au păzit-o mereu

și la picioarele căreia

au căzut ei înșiși.

La sfârșitul a ceea ce ești,

arde flacăra credinței mele

și astfel calea ta e aprinsă.

Harul de a fi mac

Crezi că mă sperie talpa ta neagră?

E la fel ca a oricărui nemernic.

Nici bocancul tău

plin de țepi

nu mă face să tresar.

Nu e primul,

Nu va fi nici ultimul.

Ce idee ciudată?

Să crezi că

dacă-ți așezi talpa

pe întreaga-mi ființă,

ceva înlăuntrul meu

se va rupe.

Se pare că tu, neom,

Nu ai habar ce înseamnă harul,

nu ai intuiție,

nu vezi

dincolo de marginea orgoliului tău,

care te orbește

de cele mai multe ori până la prostie.

Te-a speriat culoarea mea vie

sau ți-ai adus aminte de sânge?

Privește-mă bine!

Par fragil, șifonat,

aerian, visător,

dar nu mi-e frică de tine.

A fi mac este un har

pe care El,

în marea lui iubire,

a ales să mi-l dăruiască.

Știa că mi se potrivește.

Cine sunt eu să-L contrazic!

Eu pot doar să-L ascult

atunci când îmi șoptește

că pot să fac ceea

ce e menirea mea să duc la bun sfârșit.

Scăpată din Ceruri,

o furtună nebună

a rupt în trecerea ei firea.

M-am aruncat

la picioarele rădăcinilor sufletelor

pe care dezlegarea le-a adus în lumină

și mi-am ținut răsuflarea.

Lecțiile vieții,

dacă le înveți,

te ajută să te ridici

atunci când ceilalți cred

că nu mai putere.

La prima rază de soare,

roua m-a ajutat să mă ridic.

Și nicio altă floare

nu m-a întrecut în strălucire.

N-a fost singura stihie!

Am întâlnit demoni mai puternici

care s-au străduit

să-mi îmbibe rădăcina

cu veninul adunat în ultimul mileniu.

Dar e un har să fii mac...

În ceea ce tu vezi slăbiciune

stă puterea mea.

În numele meu stă ascuns adevărul

la care tu nu vei ajunge niciodată.

Ai răvășit familia

din care fac parte

cu talpa ta plină de noroi

și ura ce ți se citea pe chip

ar fi putut înfiora,

poate,

alte neamuri de flori.

Eu sunt mac

și când ai să treci

din nou pe cărarea mea,

te rog, privește-mă!

Sunt mai vie ca oricând.

Tu însă dormi fără de odihnă,

umbli fără de somn

și cauți fără să găsești.

Doar iertare

de vei cere pământului

din care am venit împreună,

cerului ce ne-a mângâiat pe amândoi,

apei ce ne-a astâmpărat setea,

aerului ce ne-a învățat libertatea

și focului care sunt

vei putea să ieși

din neagra robie

a semințelor mele.

Ce nu știi tu

e că harul de a fi mac

a venit odată cu răbdarea

și, vindecat fiind,

aștept să fii iertat!

Ce ai cu mine?

Infernul mă știe după nume și răni.

Am trecut prin el de atâtea ori

că m-am obișnuit

să am buzele arse de atâtea rugăciuni.

Și totuși, ce a mai rămas din mine

încă liniștește ape.

Ce ai cu mine, ploaie?

Mâinile-mi de sidef

au împins până în vârful muntelui gânduri,

schimbându-le rostul.

Lacrimi antice,

astăzi nori,

mă recunosc.

Ce ai cu mine, cer?

Am firimituri de vise în păr

și în inima mea

nu mai este loc

decât pentru tine.

Nu din zgârcenie,

ci din neputința

de a o lua de la capăt.

Sub pleoapă, tăcut,

se adună râuri nebotezate,

iar eu,

ca zăpada,

mă topesc curată.

Ce ai cu mine, inimă?

Pe lună nu sunt drumuri

care te mănâncă de viu,

nu sunt pietre care te rănesc

cu indiferența lor,

nu sunt păsări

care tac

când viața le roagă

să cânte

și nu sunt oameni

care nu deosebesc

grâul de neghină.

Ce ai cu mine, pământ?

M-aș vesti lumii

în care

poate

mă voi naște

mâine.

Mi-aș deschide

o clipă ochii

știind că toate

sunt la locul lor.

(poeme din vol. Simplu, recent apărut)

Loreta POPA

Jurnalistă și scriitoare, a debutat cu volumul Scrisori pentru Ema (2009), urmat de Povestea Lupului Albastru, Scrisori de dragoste - Astăzi, Acum (2010), Cântecul culorii (2011), 33 (2015). A lucrat în presa scrisă, iar actualmente este PR la Muzeul Național al Literaturii Române din București.