Și de data asta, cei mai mulți spectatori se ridicaseră în picioare. Mihai adora să le vadă figurile vrăjite, să-i simtă seduși, înfiorați de magia pe care o văzuseră pe scenă. Și mai ales venerându-l. Câte un "bravo!" se auzea de la loje, pe deasupra ropotului furtunos de aplauze. Niște gagicuțe se apropiară cu flori în mână. În timp ce se lăsă în jos, pentru a lua un buchet și a-i mulțumi tinerei de lângă scenă, actorul se uită cu ochi de îndrăgostit către public, și rămase cu privirea pironită către al doilea rând de scaune, acolo unde îl văzu pe Alex, fostul său coleg de clasă din liceu.

Ca mai toate prieteniile din adolescență care ajung să se răcească de la sine, și aceasta fusese lăsată de către amândoi să fie consumată de apatie. Nu-și vorbeau decât o dată la câteva luni, iar ultima oară când se întâlniseră, cu vreo jumătate de an în urmă, Mihai constatase că nu mai aveau subiecte comune de discuție. Alex lucra într-o multinațională, avea rate la bancă, cearcăne, o burtă de om sedentar și divorțase de curând. Mihai avea turnee prin țară, o iubită influencer și se zvonea că urma să primească un premiu Uniter.

Înainte de Crăciun, Alex îl contactase, propunându-i să iasă din nou în oraș. Mihai, care n-avea chef să-i asculte încă o dată confesiunile mic-burgheze, îl refuzase politicos. Totuși, simțindu-se vinovat din cauza asta, îi propusese lui Alex să vină la următorul său spectacol. Cu câteva zile înainte de reprezentație, îi lăsase acestuia un bilet la intrarea teatrului, apoi uitase complet de invitația făcută. Acum, fostul său coleg de liceu ședea în fotoliul de catifea roșie, aplaudându-l cu un surâs amabil. Mihai se înclină încă o dată, străduindu-se să cuprindă întreaga mulțime cu privirea, însă mintea sa deja nu mai era acolo. Își dădu seama că zâmbetul său devenise un rânjet crispat, iar atenția îi era atrasă inevitabil, ca un magnet, de omul din rândul al doilea. Mimă din buze un "vino în culise" și-i făcu cu ochiul acestuia, apoi ieși din scenă și-i spuse mașinistului să tragă cortina.

De câteva minute, Mihai îl auzea pe Alex cum încerca să-i explice portarului că fusese chemat în spatele scenei. Intenționa să-l mai lase să se umilească nițel, însă văzu că fostul coleg îl apela deja pe telefon. Ieși din cabină, în blugi și cu cămașa descheiată, ca și cum tocmai terminase să se schimbe de costum, și-i strigă paznicului:

— E cu mine, nea Gigi, lăsați-l să treacă!

Portarul își ceru scuze și îi făcu loc lui Alex să înainteze pe coridorul îngust, ticsit cu piese de decor, costume, peruci, scaune și sticle de plastic, pe fundul cărora se vedea o apă maronie, în care pluteau chiștoace de țigară. Mihai îl aștepta în ușa cabinei.

— Băi, Mișule, felicitări!

— Mulțumesc, răspunse el, afișând un zâmbet formal.

— A fost mișto piesa, pe-asta n-o mai văzusem.

— Mă bucur că...

Țăcănitul unor tocuri se auzi din capătul celălalt al coridorului, iar Mihai se opri în mijlocul frazei. Diana, una dintre colegele lui, trecu printre cei doi bărbați, îl salută cu o înclinare de cap pe Alex și spuse:

— Mihai, eu merg cu Magda și Florin la "Giuseppe". Vii și tu?

— Nu știu, răspunse el, mai am puțin de vorbit. Îți dau un mesaj.

— Bine, zise ea și își continuă drumul.

— Și colega voastră mi-a plăcut, zise Alex discret, în timp ce tânăra se îndepărta.

Mihai se uită după Diana. Craci lungi, cur mișto, talent discutabil. Una dintre multele actrițe tinere, atrăgătoare și mediocre, care în vreo zece ani aveau să devină de neprivit: casnice, burduhănoase, cu trei plozi la activ sau singure, buhăite și cirotice. Intui că interesul lui Alex pentru femeie nu era pur teatral, așa că, mânat de nevoia de a-i strivi această fantezie în cel mai brutal mod, minți:

— Am futut-o acu vreo trei ani. Nu-i mare lucru de capul ei.

— Nu la asta mă refeream... zise Alex jenat.

— Nu-ți face griji, e poveste veche, îi făcu el cu ochiul și-l bătu pe umăr, complice. Deci, cum ți s-a părut piesa?

— Mi-a plăcut.

— Dar nu foarte mult, insistă Mihai, și-l strânse ceva mai tare de umăr.

— Ba da, a fost tare.

— Am văzut că nu erai în picioare, la aplauze.

— Păi... ezită celălalt. A fost un spectacol bun, dar...

— Dar nu atât de bun încât să te ridici de pe scaun, nu? surâse Mihai.

— N-a fost rău, numai că...

— Aoleu, îl întrerupse actorul, prefăcându-se îngrijorat. "N-a fost rău" e la alt nivel față de "bun".

— Pur și simplu te-am văzut în niște spectacole mai mișto.

— Da? În care?

Îl văzu pe Alex cum se chinuie să-și aducă aminte titlurile și simți un fior de bucurie malițioasă în sinea sa.

— În "Scaunele"... răspunse acesta. Și în ăla cu aia din sticlă.

— "Menajeria", completă Mihai sec. Păi și azi ce nu ți-a plăcut? Poți să fii sincer cu mine.

— N-am zis că nu mi-a plăcut, am zis doar că mi-a plăcut mai puțin.

— Ai zis "n-a fost rău".

— Nu voiam să sune a critică. Cred că ai înțeles greșit...

— Dar nu e vorba de nicio critică, îl întrerupse actorul, mieros. Eu încerc să țin cont mereu de părerile celor din jur, ca să-mi îmbunătățesc meșteșugul. Arta e ceva care se dezvoltă continuu, e ca un organism. Poți să-mi zici fără jenă ce crezi c-ar merge îmbunătățit, eu te ascult.

— Nu știu dacă sunt în măsură să dau sfaturi. Pot doar să zic ce mi-a plăcut și ce nu.

— Aha, deci sunt și lucruri care nu ți-au plăcut.

Alex ridică din umeri.

— Da. Ca la orice spectacol, concert sau film pe care îl văd.

​ Da? La "Scaunele" ce nu ți-a plăcut?

— Nu mai țin minte, a trecut mult timp de-atunci...

— Mult-mult, dar suficient cât să-ți dai seama că atunci a fost mai bine decât acum, îl fixă Mihai cu privirea.

Celălalt oftă.

— Mișule, chiar nu știu de ce ne contrazicem. Azi ai avut un spectacol fain, îți mulțumesc pentru invitație, nu te mai rețin, probabil vrei să ieși și tu alături de colegii tăi...

— Am tot timpul din lume să te ascult zicându-mi despre cât de prost a fost spectacolul meu.

Alex clătină vehement din cap și se îndreptă spre ieșire. Pe drum, se mai opri o dată și zise:

— Niciodată n-am spus asta. Dacă așa vrei tu să interpretezi lucrurile, treaba ta. Astăzi ai avut un spectacol ok. Nici groaznic, nici extraordinar. E firesc ca tot ceea ce faci să nu iasă perfect sau să nu mulțumească pe toată lumea. Nu suntem roboți.

— Nu, suntem actori. Sau cel puțin unii dintre noi, strigă Mihai în urma lui.

Acasă îl aștepta Adela, pe jumătate adormită. El își deschise o bere, apoi se tolăni lângă ea pe canapeaua din sufragerie, cu ecourile discuției de la teatru strecurându-i-se printre gânduri. Începură să se uite împreună la episodul unui sitcom pe care-l mai văzuseră o dată. Mihai sperase că, în locul cald și lipsit de surprize al familiarității, cuibărit sub o pătură și cu capul iubitei lui pe umăr, gândurile îi vor da pace. Cu toate astea, nu fu în stare să urmărească nimic din serial, ba chiar vizionarea îi lăsă o senzație de confuzie și ceva asemănător cu o migrenă, care radia de undeva din ceafă. Își verifică telefonul, sperând că poate fostul coleg îi scrisese un mesaj de scuze, dar nu primise nicio notificare. Cât timp Adela era la baie, Mihai îl căută pe Alex pe Facebook și constată cu dezamăgire că acesta nu mai postase nimic de două săptămâni.

După ce ieși de la duș, se băgă în pat lângă Adela. Ea îl sărută pe obraz, apoi își puse un braț peste abdomenul lui și adormi în câteva clipe. El rămase cu veioza aprinsă, cu o carte în mâini, citind aceeași frază de zece ori, în timp ce derulă în minte fiecare moment al piesei, fiecare gest sau replică, în căutarea oricărui defect care ar fi putut face spectacolul mai puțin decât perfect. Poate că reflectoarele nu-i luminaseră fața așa cum trebuia. Poate că un coleg nu reacționase la fel de intens ca de obicei. Poate că recuzita fusese pusă cu câțiva centimetri mai departe de locul obișnuit și-i stricase traseul prin scenă. Printre toate aceste imagini, vedea constant silueta colegului său, stând picior peste picior în fotoliu și aplaudându-l parcă doar pentru a-i face în ciudă. Își luă telefonul de pe noptieră și ieși încet din cameră, ca să n-o trezească pe Adela. Găsi numărul lui Alex și rămase cu degetul suspendat deasupra butonului de apel, preț de câteva clipe. Apoi se răzgândi.

Era ora 2:38 dimineața, când Alex auzi o bubuitură la intrarea apartamentului său. Buimac și cu ochii împăienjeniți de somn, își târî picioarele către ușa de la intrare. Se uită pe vizor și-l văzu pe Mihai, învârtindu-se tulburat pe holul blocului. Deschise repede, înainte ca celălalt să bată încă o dată la ușă și să trezească toți vecinii.

— Ce e? S-a întâmplat ceva?

— Da, răspunse celălalt cu un aer sumbru.

Îngrijorat, îl invită înăuntru. Mihai se duse glonț la bufetul din sufragerie, luă o sticlă de vodcă și își turnă jumătate de pahar, apoi rămase lângă geam, cu spatele la el, privind în gol, spre siluetele întunecate ale blocurilor din cartier.

— Tu știi ce înseamnă să fii artist? vorbi Mihai în cele din urmă. Știi ce înseamnă să-ți pregătești fiecare rol? Știi cât te consumă să pui ceva din tine, din trecutul tău, din suferința ta în personajul pe care-l joci?

Actorul luă tăcerea celuilalt drept încurajare și continuă:

— Da’ știi care-i adevărata problemă?

— Care? întrebă Alex, încercând să-și stăpânească un căscat.

— Că ălora din public puțin le pasă de asta. Îi vezi cum moțăie sau șușotesc între ei, sau stau cu nasul în telefon. Și cred că, după două ore în care ți-ai disecat sufletul pe viu, parcă meriți și tu puțină apreciere și recunoaștere din partea oamenilor...

— În ce sens?

— În sensul în care ar putea să catadicsească să se ridice în picioare ca să te aplaude! ridică Mihai vocea, iritat că prietenul său nu înțelege aluzia.

— A, despre asta era vorba? De-asta m-ai trezit la două dimineața?

Actorul se întoarse spre el.

— Ce te costa să faci asta? Chiar era așa un efort mare? Trei sferturi din sală s-a ridicat, tu nu. Spectacolul meu a fost suficient de bun pentru ceilalți, dar pentru tine nu. Cu ce ești tu mai bun decât oamenii ăia? Crezi că te pricepi la teatru mai mult decât ei?

— N-are nicio importanță, ridică Alex din umeri. Te-am aplaudat. E suficient. Nu e cazul să iei asta personal.

— Ba e cazul, nu înțelegi? Un om este arta sa. Nu e nimic mai personal decât asta. Niște aplauze amărâte primește și un corporatist care prezintă un căcat în powerpoint la o conferință. Și un pilot după ce aterizează. Și ăia care aduc tortul miresei la nuntă. Trebuie să existe ceva mai mult care să separe aprecierea artei de restul banalităților.

Alex își trecu nervos mâna prin păr.

— Am bătut din palme fix cât am considerat că meriți. Aplauzele sunt ca bacșișul pe care-l lași unui chelner. Cât de mult dai e în funcție de cât de mult ți-a plăcut serviciul.

— A, deci acum mă compari cu unul care-ți aduce piureul la masă? Sunt actor!

— Mulți chelneri sunt actori.

— Dar adevărații actori nu sunt niciodată chelneri. Adevărații actori respiră teatru, mănâncă teatru...

— Se cacă teatru.

Mihai îi aruncă o privire de om ajuns în pragul nebuniei și scrâșni din dinți.

— Ce știi tu? Nu ești în stare să apreciezi magia actului artistic, pentru că n-ai simțit niciodată în viața ta vreo chemare, în afară de aia a mediocrității. În liceu erai un insipid, acum ești tot un insipid. Tot ce faci e să bagi niște linii de cod într-un computer. Când o să fii mort și-ngropat, n-o să vorbească nimeni despre marele IT-ist Alex Popa. Dar arta va dăinui pentru...

— Atunci lasă-mă în durerea mea de om insipid și pleacă naibii de la mine din casă! se răsti Alex. Ce mai vrei de la mine? De ce nu ești mulțumit că s-au ridicat trei sferturi dintre spectatori? Du-te și bate-le lor la ușă în toiul nopții și mulțumește-le pentru aplauze, dacă asta contează așa de tare pentru tine. De ce-ți pasă tocmai de părerea mea de IT-ist care nu înțelege ce înseamnă să fii actor?

— Pentru că mă enervează lipsa de recunoștință.

— Pentru ce? Un spectacol banal?

Mihai mai luă o gură de vodcă și-și puse o mână în șold.

— Eu te-am invitat la piesa mea și tot tu umbli cu nasul pe sus?! Ai intrat pe moca, ca ultimul sărac, și faci nazuri...

Alex se repezi la portofelul care stătea pe masă, scoase din el câteva bancnote și i le aruncă în față lui Mihai, zbierând:

— Despre bani era vorba? Uite, ia-ți în pula mea banii de bilet și lasă-mă dracului să dorm! Ți-am lăsat și bacșiș.

— Mă piș pe banii tăi! urlă celălalt, în timp ce Alex îl trase de jachetă înspre antreu. Dacă voiam bani, nu mă făceam actor! Trebuia să-mi mulțumești că ți-am dăruit din arta mea.

— Mă fut în arta ta. Mereu ai fost un snob plin de figu...

Mihai se răsuci către el, la câțiva centimetri de fața lui, cu ochii bulbucați ca ai unui broscoi. Alex simți vaporii de vodcă din respirația lui.

— Nimeni nu se fute în artă! urlă actorul, împroșcându-l cu salivă pe obraji.

Apoi își repezi pumnul spre stomacul lui Alex. Veni pumnul...

Amintirea serbării de Crăciun din clasa a patra, când se făcuse de râs după ce-și uitase toate replicile, îl izbi în plin pe Mihai. Repetase sceneta în fiecare zi, vreme de două săptămâni, sub privirea nemulțumită a tatălui său. De fiecare dată când Mihai sărea peste un cuvânt sau nu avea intonația potrivită, bărbatul se schimonosea și striga mânios "Nu e bine, încă o dată!". Iar băiatul încerca să reia pasajul greșit, încă o dată, cu glasul din ce în ce mai tremurător și vorbele gonindu-i, încețoșate, prin fața ochilor. Din începutul serbării nu-și mai amintea decât mirosul stătut din sala de festivități și lumina reflectoarelor care-l orbise atunci când pășise pe scenă. Apoi o tăcere nesfârșită, urmată de chicotelile celorlalți colegi, șușotelile adulților din sală și privirea compătimitoare a învățătoarei. Dar lucrul care îi stăruia cel mai mult în memorie era pata umedă, care se lățea iute pe pantalonii costumului său, și a cărei expansiune părea că nu se va sfârși decât după ce-l va fi devorat pe Mihai cu totul.

Acasă, tatăl său îl privise scârbit și-i spusese doar atât:

— Să nu te văd în fața ochilor. Ne-ai făcut de râs, și pe mine și pe maică-ta. De mâine să te pui cu burta pe carte și să înveți o meserie serioasă, că n-ai stofă de artist și n-o să ajungi niciodată așa ceva. Iar nădragii să ți-i speli singur, să-ți fie învățătură de minte!

Nevoia de a deveni actor se născuse în mintea lui în timp ce-și freca pantalonii cu săpun de rufe, în chiuveta din baie. Din acea clipă, nu-și mai uită niciodată textul și merse la fiecare atelier și cerc de teatru pentru adolescenți, cu o înverșunare de neclintit. Intrase primul la UNATC, din anul doi jucase în fiecare spectacol care i se oferise, dăduse totul pentru artă și se străduise să-l lase cât mai departe în urma sa pe copilul cu pantalonii plini de pișat, căruia îi venea să intre în pământ de rușine.

Câteodată, Mihai se întreba ce se întâmplase cu băiatul căruia îi era îndeajuns să se îmbrace într-o cămașă de-a tatălui său, să-și pună ochelarii bunicii pe nas și să se maimuțărească ore în șir în fața oglinzii, pe ascuns, hlizindu-se încântat. Băiatul ăla prostuț, care-și încurca replicile, care nu știa ce să facă cu mâinile pe scenă, căruia nu-i păsa de aplauze, de laude, de cronici și nici măcar de artă. Băiatul ăla nevinovat, pentru care jocul era joacă, iar totul era bucurie.

În cameră mirosea a alcool. Cioburile paharului zăceau împrăștiate pe parchet. Un scaun era trântit lângă bibliotecă, printre schijele carcasei unei telecomenzi. Mihai stătea sprijinit de tocul ușii, cu gulerul rupt la geacă, masându-și pometele de sub ochiul drept, care începuse să se învinețească. Colegul său stătea pe canapea, cu piciorul stâng sprijinit pe celălalt genunchi și cracul de la pijama suflecat. Glezna lui era umflată cât o gutuie. Se uită la Mihai cu un amestec de dispreț și dezamăgire, ca și cum nu și-ar fi imaginat că lucrurile vor ajunge atât de departe, și rosti printre dinți:

— Mi-ai sucit glezna, tâmpitule. Vinerea următoare ar fi trebuit să merg la schi.

— Eu o să joc vineri în Macbeth și-o să am un ochi vânăt, murmură el, încercând să-și învingă nodul care i se pusese în gât.

Ridică scaunul de jos și-l întrebă pe Alex, evitându-i privirea:

— Ai o mătură și-un făraș?

— Lasă că strâng cioburile de dimineață. Acum e târziu.

Privi la ecranul spart al telefonului și clătină din cap, rușinat. Era 3:12. Se îndreptă agale spre vestibul, ca și cum ar fi ieșit din scenă, în tăcerea unui public decepționat. Colegul său îl urmă, țopăind într-un picior, în holul de la intrare. Se întoarse cu un aer vinovat către el:

— Îmi cer scuze. Sincer. Nu știu ce m-a apucat. N-ar fi trebuit să te lovesc.

— E-n regulă. Nici eu nu-s mai breaz. Amândoi suntem de vină, răspunse Alex descuind ușa.

Mihai o deschise. Un val de aer rece veni de pe coridor, răcorindu-i obrajii înfierbântați.

— Uite... îmi pare rău că trebuie să anulezi schiul din cauza mea. Dă-mi voie să-ți dau măcar banii pe cazare și...

— E-n regulă, răspunse IT-istul. Oricum, n-aveam așa un mare chef să merg. În grupul ăla sunt numai idioți.

— Idioți mai mari decât mine?

— Nici chiar așa, dar pe-aproape, surâse Alex.

Mihai îi zâmbi la rândul său și îi întinse mâna. Celălalt i-o strânse și spuse:

— Dacă tot nu mai am cum să merg la munte, zise fostul său coleg, aș vrea să vin la spectacolul tău.

— Chiar vrei? întrebă Mihai surprins. Să știi că nu-i cea mai bună punere în scenă, iar eu nu sunt chiar așa de potrivit pentru rolul de...

— Ei, haide, îl întrerupse Alex, nu e cazul să fii modest. Sunt convins că o să fie un spectacol bun. Iar pe deasupra, adăugă el și-și mișcă în aer piciorul rănit, de data asta am motiv să stau jos la aplauze.