Revistă print și online

Când predicția devine știință

Peter Turchin, Istoria viitorului. Elite, contraelite și calea spre dezintegrare politică, Litera, 2023

Una din marile tentații ale omului din toate timpurile a fost prezicerea viitorului. Un veritabil coșmar ar fi să-l putem prezice, dar să nu-l putem evita, mai ales când e vorba de un viitor cu dezastre, revoluții sau războaie civile. Istoria are suficiente exemple de situații în care mari personalități au avut presentimentul unor dezastre, asistând apoi neputincioase la producerea lor. Primul caz bizar care îmi vine în minte: Napoleon al III-lea, mult mai puțin celebru decât primul Napoleon, dar lider al unui sistem mai stabil, își achiziționează o casă în Anglia în 1861, cu câțiva ani buni înainte de fatidicul an 1870, care va pecetlui prăbușirea celui de-al Treilea Imperiu, tocmai pentru a se pune la adăpost în vremurile de restriște. Atunci când soția sa îi sugerează să abdice în favoarea ei și a fiului, acesta refuză, plasând anul abdicării în 1874 (Napoleon al III-lea avea să moară cu un an înainte, deci nu greșise prea mult). Mai cunoscută este tentativa de asasinat din iulie 1944 organizată de Von Stauffenberg asupra lui Hitler (deci cu 10 luni înainte de capitulare), făcută parcă tot în virtutea presimțirii că nebunia nazistă nu avea să dureze. Se spune că Mihai Viteazul ar fi avut un vis care anticipa destul de precis sfârșitul domniei sale chiar înainte de înfrângerea de la Mirăslău. Și exemplele ar putea continua.

Peter Turchin, autorul Istoriei viitorului. Elite, contraelite și calea spre dezintegrare politică (Litera, 2023) se situează la antipodul unor astfel de presentimente, evacuând orice aspect irațional din cercetarea istorică, mai ales că se concentrează pe colectarea unei mase enorme de date, cu scopul de a legitima statutul științific al istoriei. Construirea unor scheme recurente pe baza acestor date ar permite predicții mai mult sau mai puțin precise asupra unor evoluții viitoare. Peter Turchin este co-fondator al disciplinei cliodinamicii, cartea fiind doar o ilustrare, prin forța lucrurilor, limitată, a acesteia. Teza lui Turchin, derivată din simptomele unor crize trecute (și desigur din datele sociale ale contextului lor) este una total neliniștitoare: ne așteaptă o perioadă de mari turbulențe sociale în tot Occidentul (dar mai ales în America de Nord), când vom avea parte de revoluții, războaie civile care vor forța elitele de azi să regândească radical întreg pactul social, care, începând din anii 1970, a devenit tot mai nefuncțional, favorizând inegalitățile, sărăcirea marilor mase, îmbogățirea elitelor și răsturnarea piramidei sociale cu vârful în jos.

Dovezile că această profeție are serioase temeiuri de împlinire sunt semnele regăsite mereu în perioadele premergătoare marilor revoluții, crize sau războaie civile și care ar fi, după autor, următoarele: supraproducția de elite, sărăcirea maselor, îmbogățirea celor 1%, acutizarea dezbinărilor ideologice și sociale între clase sociale sau chiar în interiorul acestora (apariția contraelitelor), lipsa unor măsuri care să atenueze din timp inegalitățile, radicalizarea ideologică a contraelitelor, flux mare al imigrației, destrămarea cooperării sociale etc. Vestea și mai proastă este că suntem abia la începutul “epocii discordiei" (termenul lui Turchin), când acumulările de probleme sunt la un nivel debordant, dar manifestările concrete ale nemulțumirilor sunt abia la început, fără coagularea într-o mișcare unitară care să dărâme sistemul actual. Lipsește doar scânteia, pare să spună Turchin, amintind de mișcări revoluționare foarte unitare, răspândite foarte rapid pe plan internațional precum Primăvara arabă, dar și Revoluțiile de la 1848.

Suita de exemple începe de la Franța medievală târzie, cu o criză de amploare tot mai mare, survenită după o perioadă de prosperitate, culminând cu prăbușirea totală a ordinii interne și apoi a statului pe la 1360. Perioadele în care panoramarea datelor se face cu cea mai mare naturalețe sunt secolele XIX, parțial secolul XX și secolul actual, văzut ca fiind o repetare în alte forme a epocii revoluțiilor (1830-1870). Astfel, cartea îmi confirmă ipoteza că un ghid pentru profilul actualei sute de ani îl constituie secolul XIX, prezumție confirmată recent de un roman (Solomonarul de Florin Chirculescu) care construia, prin mijloace total diferite, o paralelă similară.

Așa se explică de ce Turchin tinde să pună între paranteze perioada 1945-2010, ca fiind una stabilă, de creștere economică la toate nivelurile, fiind o veritabilă fază de integrare, și să investigheze cauzele și profilul altor faze de dezintegrare, cu precădere cea din secolul XIX și să observe caracterul simultan și global al crizelor, răspândirea aproape simultană a revoluțiilor, chiar în absența comunicării rețelistice globale de azi. Observația lui Turchin merită reținută: forțele dezintegrării lovesc aproape simultan, din direcții și sfere diferite, cu o amplă serie de exemple care pot fi date, din care el selectează același ev mediu francez. Atunci criza socială generală era secondată de scăderea activității solare (o cauză pentru recoltele proaste, apoi Marea Foamete) și de răspândirea ciumei negre. La fel au fost și alte perioade tipice pentru fazele dezintegrării: în secolul șase (domnia lui Iustinian) există, pe lângă marile turbulențe sociale, și epidemia de ciumă, iar în epoca revoluțiilor (secolul XIX) nu lipsește holera.

Deși se întoarce mereu la timpurile prezente, Turchin evită să intre în subiecte controversate precum recenta pandemie, survenită tot într-o perioadă instabilă. Nu ar fi fost de discutat neapărat problema virușilor, cât răspunsul unitar, perfect concertat, la nivel cvasiglobal, dat de factorul politic, un argument în plus pentru constatarea lui Turchin, susținută de date statistice, privind lipsa de decizie și de influență a maselor asupra hotărârilor sau chiar alegerilor politice. Doar elitele decid cu adevărat, mai ales acel 1%. Autorul trece în revistă și exemple cunoscute de conspirații ale celor puternici pentru împlinirea propriilor interese. Astfel teoria lui Lincoln că poporul guvernează pentru el însuși ar fi, după Turchin, o perspectivă total idealistă.

Cu toate acestea, autorul preferă să arunce în oala conspirațiilor și ideea existenței unui for decizional deja bine organizat la nivel mondial, trecând-o în derizoriu, alături de ipoteze mai mult sau mai puțin aberante. Prea rapid trece și peste propriul său exemplu: în anul 2021, douăsprezece mii de lobbiști au cheltuit 3,7 miliarde de dolari pentru a influența politicile la nivel federal, pe primul loc la industriile care cheltuiesc astfel de sume fiind, deloc întâmplător (mai ales pentru anul 2021), industria farmaceutică (p.113). Cartea trece în revistă principalele probleme controversate ale momentului, dar aproape de fiecare dată Turchin le rostește prin intermediul altora, dând impresia că merge mereu pe un fir subțire, la mare înălțime, ținând cu mare grijă echilibrul oricăror judecăți personale directe (învăluite mereu în diverse forme indirecte), din spaima de a nu fi etichetat greșit (spaimă pe care am ajuns probabil s-o avem fiecare, alt simptom indirect al erei dezbinării, dar și autocenzurării).

Cu toate că subliniază importanța grilei teoretice în abordarea datelor statistice, dar și necesitatea de a nu neglija factorul uman, statisticile îl conduc adesea spre perspective cinice, uneori implicit malthusiene (suprapopularea generează de fiecare dată criza, iar marile conflicte duc inevitabil la rezolvarea acesteia), alteori neglijând aspectele etice: laudele aduse regimurilor autoritare (nu folosește deloc termenul de totalitarism), de la cel mai celebre (Stalin, Putin) spre cele mai puțin cunoscute (Lukașenko și situația Belarusului). Stalin și Putin au reușit fiecare să rezolve problemele supradimensionării elitelor (prin diverse metode reprobabile), oferind stabilitate, și chiar creștere economică (n-ar fi stricat să expliciteze și neajunsurile sociale ale regimurilor acestora, chiar dacă aceste exemple se înscriu în adevărurile incomode extrase din date). Deși e conștient de pericolul unei priviri dezumanizante asupra istoriei, în aceste cazuri autorul se lasă condus de răceala cifrelor din statistici.

Un capitol (Trupe revoluționare) ar putea fi un deliciu pentru generațiile mai tinere (începând de la generația millenials încoace), descriind dificultatea de accesare a unor slujbe pe măsura competențelor de către cei cu mai multe diplome, mai ales în domeniul umanist, unde se dezvoltă o veritabilă mulțime a “precariatului cu diplome", a celor care sunt forțați să presteze munci prost plătite, sub expertiza lor, fără garanția zilei de mâine, dar în același timp tracasați de un volum de muncă tot mai mare și de stresul zilnic de a se menține la nivelul tot mai ridicat al expectanțelor din partea Sistemului. Simplu spus, concurența a fost tot mai acerbă începând din anii 1980 în America, iar la noi, aș completa, începând din anii 2000, iar slujbele stabile, pe cale de dispariție.

Lectură obligatorie pentru orice candidat la funcții publice, Istoria viitorului este un deliciu pentru cititorii-spectatori ai schimbărilor istorice. Istoria devine un roman palpitant, bine regizat în discurs de Turchin, trecând mereu dinspre prezentul semnelor nefaste spre perioade îndepărtate, unde confirmările catastrofelor ulterioare se observă mult mai bine, incitându-ne la inferențe proprii, insolitând prezentul într-un mod constructiv, care îndeamnă la reconsiderări continue.


Andrei SIMUȚ

Andrei Simuț (n.1981) este lector la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Doctor în literatură comparată, cu o teză despre romanul apocaliptic după 1945. A publicat Literatura traumei (eseu) și romanul Calvarium (2009), precum și numeroase articole, studii și cronici în reviste românești sau străine. Premiul revistei România literară pentru debut, 2007.

în același număr