Revistă print și online

Refugiul. Lumi visate, lumi vizitate

Mi-a fost greu la început. Singur, oraș nou, întâia facultate. Eram încă "cum trebuie să fii". Așa fusesem crescut. Când alții spun asta însă, mai mereu se referă ca ei adică. A durat ceva timp să mă dezvolt ca persoană, să pot înțelege că nu "trebuie" nimic specific, că tot ce trebuie de fapt, este binele. Și nu doar binele tău deși mulți, dacă nu majoritatea, asta au înțeles din filosofia a doi dintre grecii antici, Platon și Aristotel. Bravo lor, oricum. Și-au văzut și își văd interesul. Sunt scăpați măcar de acea strofocare ce ajunge să te sufoce, aceea de a face pe plac altora. Personal, le dau dreptate ambilor mari folosofi, deși difereau în definiția binelui. Tind în viața practică mai mult spre acel bine general, bine comun, fără însă a exclude în vreun fel binele idealist sau spiritual, ba chiar din contră. Cred că se pot îmbina perfect în teorie. Practic, sunt prea mulți factori implicați. Este mai mult o utopie. Aș intinde coarda chiar spunând că, în cazul în care acel ceva pe care tu trebuie sau vrei să îl faci, nu face rău nimănui, tot este în regulă. Dacă însă cumva, acel ceva poate aduce chiar un plus, fie și unul mic, precum un zâmbet pe chipul altora, atunci deja calea ceva-urilor tale ca om este calea potrivită. În afară de asta, nu trebuie nimic. Acel "trebuie" groznic, de ne-a decimat multora copilăriile, un trebuie aleator, dar atât de apăsător, folosit aproape la orice: "Trebuie să ai șosetele pereche!", "Trebuie să termini și ultima înghițitură din farfurie, e puterea!", "Trebuie să iei note bune la școală!", "Trebuie să spui Crezul!", "Trebuie să înveți tabloul lui Mendeleev!" și alte infinite astfel de fraze. Nu erau rău intenționate, dar nu erau nici "trebuie", nu au au ajutat în vreun fel. Erau redundante. Pur și simplu, acele persoane voiau ca noi să facem asta, să facem ce zic ei. Așadar, acel "trebuie" mai bine îl foloseau "vreau să faci așa, pentru că așa vreau eu". Tot am fi avut sigur traume, dar poate mai puține sau diferite ca și greutate, pentru că ei și-ar fi asumat mai multe din cele create nouă. Acel "trebuie" este precum cererea din societatea românească, creată ca nimeni să nu își asume vreun soi de culpabilitate.

Eram așadar încă băiatul cuminte, mutat de vreo trei ani în Craiova, la Facultatea de Medicină. Aveam și o prietenă stabilă. O iubeam enorm. O respectam enorm. Era o fată minunată, imposibil de găsit în zilele actuale. Sincer, nu cred că avea vreo greseală, vreun minus. Pur și simplu nu avea. Era frumoasă, era cuminte, deșteaptă, era amuzantă și ambițioasă din cale afară. Mă iubea și ea. Poate chiar mai mult decât meritam... sau poate pe atunci oi fi meritat. Nu mai știu. Ce îmi puteam dori mai mult? Nu aveam habar ce, dar începusem a-mi dori. Între noi lucrurile scârțâiau fără vreun motiv anume, iar eu eram cel ce nu își mai găsea locul. În lume, lângă ea, oriunde. Nu îl mai găseam. În acești aproape trei ani de zile petrecuți alături de Ea, eram după cum vă spuneam mai sus, încă "cum trebuie". Studiam de frica examenelor, ieșeam doar la suc sau la sport pentru socializare și, o aveam pe Ea lângă mine... din orice punct de vedere. Îmi lipsea doar parcarea din Ploiești cu prietenii din ea și, îmi mai lipseau mersurile la Cetate, la bunica mea, căci deveniseră mult mai rare. Nu este deloc o facultate ușoară. Iar eu eram obișnuit să-mi petrec verile acolo alături de ea, dar și alergând bicicleta pe malurile Dunării. În restul anului, înainte de a veni la Craiova, aventurile erau alături de toți bezmeticii cu care crescusem în Patria Hoților, hoinărind și jucându-ne printre blocurile înalte, muncitorești, ale orașului. De acești ultimi trei ani, totul era bizar, simțeam ceva, ca o maturizare precoce, ce parcă mă târa în jos, precum nisipurile mișcătoare. Degeaba am mai fugit eu, atât spre Dunăre, cât și în Ploiești. Acele două-trei zile nu erau niciodată la fel și nu erau niciodată suficiente. Simțeam că nu trăiesc viața mea, că nu sunt pe drumul potrivit. Simțeam că trăiesc viață altcuiva. Am mai continuat mult timp de altfel pe acel drum ce nu era al meu, însă în acele momente au apărut primele frământări, primele schimbări reale. De atunci, drumul nu a mai fost deloc în linie dreaptă. Deviațiile din el și de la el, cât și modificările survenite vieții nu au fost deloc elegante și nu au fost nici ușoare. Au fost mai degrabă un strigăt de ajutor al sufletului meu, ce nu mai putea trăi acea minciună. Ceva trebuia să se schimbe.

Prima mare schimbare a fost mijlocul de deplasare. Prima mea mașină, mașina veche a tatălui meu. Nemțească, fiabilă, nu am băgat bani în ea niciodată. Asta până să o fac daună totală. Cu totul altă poveste însă. Așadar, după o viață de a mă deplasa către orice școală, orice obiectiv de fapt doar pe jos sau cu autobuze, tramvaie și troleuri până atunci... dar mai ales, după acești trei ani în Craiova în care am schimbat minim două autobuze pentru a ajunge la facultate, aveam propria mașină. Puteam merge oriunde voiam, oricând voiam. Această idee de libertate urma să ia proporții tot mai mari. Nu mă înțelegeți greșit... mereu îmi vor lipsi autobuzele alea Isuzu, pe care soarta mi le-a dat atât în Ploiești, cât și în Craiova. Groaznice. Arătau ca niște cutii de chibrituri pe roți. Erau bătute de soartă de urâte și aveau înălțime maximă un metru și optzeci de centimetri în mijlocul lor, iar în față, lângă șofer cât și în spate, nici măcar un metru șaizeci. Eu am doi metri fără doi centimetri. Stăteam cocoșat, lovind cu spatele de tavan în față și în spate, iar în mijloc, dacă eram suficient de norocos pentru a prinde loc acolo, cu ceafa. În cele mai bune zile, de obicei cele de vară, trapa de aerisire din mijloc se deschidea și puteam scoate ca girafa capul pe acolo. Ăla da răsfăț. În cetatea Băniei, din cele patru rute uzuale necesare pentru a face doctor din mine, aceste minunății coreene erau constant pe trei dintre ele. Celelalte rute nenecesare mie, aveau fie autobuze vechi de tot, dinacelea râmă cu acordeon la mijloc, fie autobuze noi, fie tramvaie... în toate, evident cu excepția acelor magnifice Isuzu, la propriu unicele concepute pentru oamenii ce pot lejer conduce stând în picioare, puteam sta și eu drept în totalitate, ca un om normal. Dar nu a fost să fie acest noroc, ci trei ani de cocoșatul de la Notre Dame. Cel mai amuzant era că, dacă prindeam cumva loc pe scaun, atât acea bună creștere ce mă obliga a face "ce trebuie", cât și privirile pline de judecată ale celor mai în vârstă, mă determinau să îl eliberez. Ei nu mai băgau de seamă apoi că eu nu încap în autobuz. Propriile griji și interese erau terminate, iar eu, atât de mare cum eram, lovindu-mă la propriu de toate laturile autobuzului din infern, sistam a mai exista pentru ei din momentul ridicării de pe scaun în favoarea lor. De câteva ori, am și purtat această discuție, mai mult pentru psihanaliză. Nu au fost mari surprize. Fiecare știa ce are nevoie.

Așadar, mașina a schimbat multe lucruri și le-a schimbat spre bine. Ceva ce a schimbat și mai multe lucruri, dar nu înspre acel bine... cel puțin eu nu aveam să văd asta ani buni de atunci, a fost despărțirea de Ea, de prietena mea. De fapt, Ea a fost cea ce s-a despărțit de mine. Deși pot spune că nu am făcut nimic, ea a simțit ce urma să fac. Ce aveam să tot fac. Schimbarea pe care o căutam în viața mea o începusem deja, dar nu realizam. Viața aceea liniară de băiat cuminte se terminase.

Începusem să pierd nopți cu prietenii, să mai chiulesc de la cursuri, începusem chiar să observ că medicina nu este de mine, deși schimbarea asta în totalitatea, avea să vină mult mai târziu. Am ajuns cu domeniul acesta până la specialitate, chiar dacă mi-am luat între timp mult mai în serios atât scrisul, cât și fotografia... vechile mele pasiuni. Ea a observat aceste schimbări, însă probabil nu a avut curaj să le discute cu mine. Oricum nu eram pregătit. Nu prea știam nici eu ce se întâmplă cu mine. Începusem să fiu foarte agitat și nervos și am rămas așa cam în toată perioada mea din medicină. Uram ce făceam și nu știam cum să mă rupt cel mai probabil. Știam că am să-mi dezamăgesc familia renunțând și multe alte astfel de gânduri. Toate acestea mă întristau, mă frustrau și de multe ori îmi vărsam nervii pe cei dragi, fie ei rude sau prieteni. Când umblam prin baruri și după fete cu băieții însă, uitam... și putem fi eu însumi. Viața mea era împărțită în două și nu îmi era ușor deloc să le duc pe ambele. Nopțile pierdute atât pentru a trece examene, cât și pentru distracții, și-au spus cuvântul. O astfel de noapte însă, una ce a început cu întenția de a fi pierdută pentru studiu, care de fapt însemna băutură și a ajuns de fapt să fie pierdută pentru o pasiune orbitoare... sau poate chiar încântare, ne aduce la povestea noastră.

Am mers în căminul facultății pentru a mă vedea cu bunul meu prieten, Radu. Îi spuneam Fat, pentru că era gras, iar acum, 20 de ani mai târziu, îi spunem tot Fat, deși nu mai e gras. Era bobocel, mai mic decât mine, dar ne-am iubit din prima și am rămas prieteni apropiați până în ziua de azi. Mie îmi era mereu ușor să intru în câmin și să mă frunzăresc pe unde vreau acolo, căci cei cu buletin din afara localității, puteau primii ușor camera. Eu luasem una și o lăsasem unui alt coleg ce stătea în apropierea Craiovei. Când ajung la etajul cinci, Fat era în capătul holului, la ghena de gunoi, la fumat. Acolo cu el, erau trei fete pe care nu le mai văzusem niciodată. Cele două pe care le-am văzut din prima, una blondă și una brunetă, ambele foarte frumoase, fără exagerare, nu au stârnit nimic în mine. Cea de-a treia, șatenă, stătea cumva în lateral și nu se uita spre mine. Apoi și-a întors privirea. Acel moment mi-a rămas în cap tot restul vieții. Nu spun pentru vreun aspect superior celorlalte două sau altor femei din existență. Deloc. Era frumoasă și Ea, într-adevăr. Era vorba însă de acei ochi și de felul în care ei m-au privit. Parcă își schimbau intensitatea verdelui. Se zice "ochii verzi niciodată să nu-i crezi". Nu aveam nevoie să cred nimic. De fapt, am știut instantaneu că am încurcat-o. Așa a și fost cumva. Cred sincer că avem un simț aparte pentru a realiza acest fel de pericol, de patos orbitor. L-am ignorat complet. De atunci, am mai pățit ceva similar o singură dată, dar atunci am ajuns într-o relație lungă, o relație recentă prezentului din care vă scriu. Iarăși am știut, iarăși nu am avut nici un fel de control. A fost însă complet altceva, mult mai real. Cred sincer că singura șansă e să nu ți se întâmple, altfel, beleaua e cât casa. La mine așa a fost. Această poveste însă va lua turnuri cu totul neașteptate.

În fine, am rămas blocat atunci. Nu știu cât timp, dar știu că m-a fixat și Ea. I-a plăcut probabil felul în care mă holbam lipsit de apărare, cât și puterea ce i-o oferisem. Putea face orice din mine. Dar și ce am primit în schimb avea să fie definitor. Acea scurtă perioadă a fost cea mai pe pilot automat din viața mea. Mai cunoșteam doar un singur scop pe lume din clipa în care s-a întors și s-a uitat direct înăuntrul meu. A scos cumva de acolo copilul ce dorește disperat, ce simte că vrea, chiar dacă încă nu știe ce. A scos acea senzație, acea dorință. Fără vreo șansă de a se fi întâmplat altceva, ne-am trezit la mine în pat, unde am experimentat un alt univers, un univers paralel cu orice mai este de trăit. Nu pot spune că am mai trăit vreodată așa ceva de atunci. Era ca și cum făceam dragoste cu dragostea în sine. Era puritatea și era dezmățul total. Era transcendența. I-am oferit în acele momente totul. I-am oferit viața mea, inima mea, sufletul meu. Nu mi-a cerut nimic, dar le-am oferit pe toate. Nici nu știam ce ofer, știam doar că ofer. Acolo era tot ce mai voiam vreodată să știu. Printre rânduri, găseam cumva timp să ne și povestim lucruri unul despre celălalt. I-am spus despre filmele mele preferate, autorii mei preferați sau muzica mea preferată. De fapt, e posibil ca doar eu să îi fi spus ce mă frământa sau despre pasiunile mele spre scris și fotografie. Nu țin minte nimic despre Ea, decât cum era.

Voiam să îi ofer tot și nu mai știam ce și cum. Cumva, m-am trezit că îmi doream foarte mult să o duc la Cetate, să îi arăt locul ce eu l-am iubit întreaga viață. Pe care îl iubesc și acum. Atunci, cu mamaie în viață, era totuși cu totul alt nivel. Însă, față de ea, nu eram pe ideea de a îi face cunoștință cu familia. Cred că simțeam efemeritatea acestei obsesii. Erau sentimente foarte contradictorii. Tot ce știam era că vreau să fiu cu ea nonstop, să o văd mereu în fața ochilor. În același timp, ceva îmi spunea că nu este pentru viitor. Știam că nu îmi face bine o asemenea pasiune oarbă. Însă acele gânduri erau trecătoare, erau infime, imediat zdrobite când o priveam iarăși, când o atingeam sau o miroseam. Eram complet vrăjit.

Oricum, având în vedere că atunci nu doar bunica mea locuia în casa din Cetate, ci se aflau în vizită la ea și părinții mei, era chiar imposibil fizic să stăm acolo, în acea casă cu doar două camere. Am decis deci să mergem cu mașina și să petrecem întreaga zi la Dunăre, să mâncăm, să bem, să ne iubim... iar noaptea să ne plimbăm în lumina lunii, pe sub acel cer de țară, mereu împăienjenit de infinitele stele și prin pădurea de plopi uriași de pe malul fluviului. La întoarcere, puteam trece să îi salutăm și pe ai mei în sat, fără obligațiile posibile de a rămâne peste noapte să dormim acolo. Așa că ne-am pregătit cortul, am luat sacii de dormit, diverse provizii și ustensile, iar dimineața am făcut plinul la mașină și am pornit la drum.

Țin minte că era undeva spre finalul lunii iunie, căci începuse sesiunea și a fost prima față de care nu m-am mai stresat ca înainte. Atunci de fapt nu m-am stresat deloc, era ca și cum nu exista, greutatea aceea nu mai era pe umerii mei, ca oricare alta de fapt, de când o văzusem pe Ea întâia oară. Cum distanța nu este prea mare, iar cu mașina ajungi acolo cam într-o oră, infatuația trăită și zbenguiala pe melodiile câtorva dintre CD-urile mele, au făcut ca totul să pară doar câteva clipe. Țin minte că ne-am oprit totuși o dată pe drum, la un popas în mijlocul pădurii din Radovan. Era și o fântână acolo. Am scos apă din aceasta și am băut împreună apă proaspătă. La plecare, mi-a arătat o floare galbenă ce îi plăcea. Am cules-o atent și i-am așezat-o cu grijă-o în păr. Era perfectă. Am continuat apoi drumul. Ajunși în Cetate, pe vremea când drumul comunei era încă mărginit de prunii aceia roșii cu frunzele purpurii, aspectul era al unui loc rupt din povești. Îi arătam din mers ulițe și locuri cutreierate de mine în copilărie. O bună parte din mine se regăsea pe acel scurt drum. Mai aveam doar puțin până să îi arăt casa bunicii mele, ce se regăsește la o aruncare de băț de începerea cororârii spre Dunăre. Atunci îl văd pe trotuar pe tatăl meu și îmi vede și el la rândul său mașina. Era vechea lui mașină, deci nu o putea rata. A trebuit să opresc, nu puteam trece așa. Am făcut-o chiar în fața casei.

Inițial, lucrurile au decurs normal, prezentări și politețuri. Chiar am reușit cumva și să nu fim supuși insistențelor de a rămâne peste noapte. Rugămintea a venit, adresată de mama, însă odată ce am expus dorința de a petrece noaptea singuri în sălbăticia de pe malul apei, părinții mei au înțeles. Totul s-a schimbat când mamaie și-a făcut apariția din spatele casei, unde hrănea animalele. Nu realizase că primise o scurtă vizită. M-am dus repede să o întâmpin și să o îmbrățisez. S-a șters pe șorț:

— Stai, mă, nică, ușor că sunt murdară. Dădeam la porc. Al dracu mofturos e, nu prea mănâncă orice.

— Vreau să cunoști pe cineva, i-am zis eu entuziasmat.

De îndată ce a văzut-o însă, s-a transormat la față în totalitate. M-a tras de tricou și mi-a făcut un gest cu degetul ridicat și a plecat înapoi, zicând:

— Tre` să dau și la păsări.

Nu o văzusem niciodată reacționând chiar așa. M-am gândit inițial că nu era de acord poate cu despărțirea mea. Apoi, mi-am amintit că au mai fost momente în care a plecat din cauza anumitor persoane. Sau din cauza mâncărurilor chiar. Fiind o bucătăreasă desăvârșită, ce parcă stătea să descânte mâncării, mai avea acest capriciu. Aici însă, s-a simțit altfel. Mamaie îmi semăna mult, citea bine omul sau... eu îi semăn, mai bine zis. Dar atunci eu eram pe alte lumi și nu am priceput pe loc mare brânză, sau nu am dat mare atenție, deși observasem clar schimbarea bruscă. Ba chiar am fost doar puțin timp încurcat, iar mai apoi am zis să o luam din loc. Fiecare încerca în felul său să treacă peste momentul ciudat. Mama cumva se scuza de situație zâmbind, tata făcea glumițe amuzante, iar Ea s-a făcut că ploua. Mi-a părut totuși atunci ceva, dacă stau să mă gândesc. Din nou însă, aveam doar o mică fracțiune de timp în care rațiunea încerca să iasă fără nădejde prea mare la suprafață. Mi s-a părut că Ea ar fi înțeles mult mai multe decât noi restul la un loc din acea reacție, de parcă se cunoșteau. Am salutat totuși părinții, cu o vagă promisiune de a trece și la întoarcere pe la ei și am plecat spre Dunăre.

Drumul abrupt a continuat pentru noi ca și înainte, cu mine precum un copil plin de zel, arătându-i fântâna din vale, stadionul de fotbal zis "Căcata", căci gazonul acolo era tuns de vacile ce pășteau peste noapte și își lăsau și ele inevitabil, nevoile. I-am arătat școala părăsită de pe marginea dealului, unde mama învățase, iar cu puțin înaintea începerii pădurilor, castelul lui Drugă, o minunăție arhitecturală din acele locuri, ascuns atât în spatele unor gratii desprinse direct din filmele de groază, dar și după o multitudine de copaci meniți pentru a-l masca și a-l umbri. Îi puteai doar distinge turnurile, ce se ridicau semețe deasupra acestora. Curând ne aflam în dreptul a ceea ce numeam deja "plaja veche". Acolo, apa inunda adesea foarte sus, inunda pădurea, ajungând de multe ori chiar și peste drum. Când eram foarte mic, mergeam acolo, la acel copac magic, ce a rezistat Dunării cescute, nervoase, ceva ce digul nu reușise a face. Tot ce această creație umană mamut a mai reușit să realizeze, a fost să-și modeleze bolovanii uriași în jurul acestui copac, pentru a-l ridica și mai mult la statutul mistic ce pare să îl aibe. Acolo era însă și o zonă periculoasă deja din copilăria mea, cu apă foarte adânca din prima, imediat lângă acest dig distrus, cu multe vârtejuri, ce au luat suficiente vieți umane, suficiente cât să îi sperie pe ceilalți din a se mai scălda. Țin minte chiar o poveste a tatălui meu, cu un prieten de-al lui ce a fost tras sub apă într-o fracțiune de secundă de un astfel de vârtej. Îmi spunea că au sărit imediat ceilalți trei după el, dar nu au găsit pe nimeni și nimic. Trupul neînsuflețit a apărut eventual, scos de apă la mal, la câțiva zeci de kilometri și câteva săptămâni mai târziu.

Nu țin minte să-i fi povestit nimic din toate acestea. Am privit doar frumusețea acelui copac și a întregului peisaj, cu o aurie Dunăre formată de soarele ce o izbea. Am continuat drumul spre "plaja nouă", o plajă mult mai normală, foarte întinsă și plină de un nisip fin, spre deosebire nămolul din cea veche, unde apa se săruta direct cu pădurea. Am făcut încă o oprire, fix la marginea acesteia, la colțul unde se termina barajul și rămânea doar natura. Acolo sus, până să cobori, se regăsește încă un mini bunker. În război, soldații... sau mai degrabă soldatul, căci doi ar sta foarte greu înăuntru, era pus să stea de pândă cu arma scoasă pe mica fereastra tăiată în beton, să raporteze sau să tragă în vapoarele ce trec prin dreptul lui. Cumva, de când eram mic, am fost fascinat de aceste relicve și am vrut să îl vadă și Ea pe acesta. Deși entuziasmată de a face baie, plină de o energie drăcească și de voie bună, mi-a făcut totuși pe plac. M-a sărutat însă pe acesta de m-a făcut din nou să uit de melancolia trecutului. Să uit din nou de orice de fapt. Până să ma dezmeticesc cu adevărat, eram iarăși porniți.

Am condus încă puțin printre copaci, pe șerpuitul drum al pădurii ce mărginește întinsa plajă. Mergeam foarte încet pentru a găsi un loc bun de parcat la umbră. Un spațiu perfect delimitat de patru plopi a fost algerea. Am încadrat mașina fix între ei. Entuziasmul primei băi a primat pragmatismului de a ne așeza și aranja tabăra, atât în pădure, cât și pe plajă. Am decis astfel să zburdăm mai întâi în apă, iar mai apoi abia să vedem ce și cum. Pe vremea aceea nu erau umbreluțe pe o bună parte a nisipului așa cum sunt în zilele noastre. Nu era deloc amenajată plaja. Fiecare venea cu ce avea de întins și de folosit. Oamenii se bucurau însă parcă mai mult. Sau așa îmi amintesc eu doar, vorbește iarăși melancolia unor alte vremuri. Nu erau nici atât de mulți. Cei care erau, se jucau cu mingea, făceau castele de nisipi, stăteau la bronzat sau la taină, totul părea mult mai natural cumva decât această era dominată de ochi în telefon. Noi am fugit direct în apă după ce am ascuns cheia la roata mașinii, așa cum am fost învățat de cei mari, în copilărie. Ne-am distrat și noi la rândul nostru ca doi copii euforici. Ziua era perfectă. Soarele valsa printre niște nori mici și răsfirați, ideali pentru a ne da câte un mic respiro de la înflăcărarea strălucirii sale, căci și el se bucura de acea zi odată cu noi. Apa era mirifică. Acea temperatură perfectă, răcoritoare, pe care doar la început o simți puțin rece, iar apoi doar vrei să locuiești în acolo permanent. Briza Dunării, cât și desele bac-uri ce treceau, ne-au oferit chiar și valuri, pentru a completa tabloul unei astfel de zile. Toți ce se aflau atunci pe plajă au simțit și ei parcă asta, nimeni nu părea în vreun fel abătut. Mă tot repet, dar poate nici nu eram capabil să observ prea multe, căci trăiam cu adevărat altundeva și altceva. Nirvana.

Dar, ca orice este prea bun și se simte prea bine, ziua a trecut repede. Am rămas pe prosop pentru a vedea și apusul, superb de asemenea în scurtul său spectacol, puțin trist, dar plin de speranță. A venit odată cu calmarea apei, ce se auzea din ce în ce mai slab. Era mai liniștită. Se odihnea și ea. Când soarele a dispărut cu totul, așa au făcut și ceilalți oameni ce mai zăboviseră pentru a-l vedea coborând agale. Am râmas singuri. Sunetele nopții dunărene începeau să preia conducerea simfoniei. Abia atunci ne-am dus spre mașină pentru a instala cortul și cele necesare. Mai băuserăm câteva beri în toată bucuria acelei zile, dar cea deschisă după aranjarea taberei de noapte, s-a simțit altfel, ca un moment de cugetare. M-am uitat la Ea și cumva i-am mulțumit fără cuvinte. A fost un sentiment nu pot spune stânjenitor, dar ieșit cumva dinamica noastră. Așezat, nu știu să explic. Ieșit din contextul a tot ce trăisem în puținul, dar nenormalul de intens timp petrecut împreună.

— Hai să ne plimbăm prin pădure, mi-a zis atunci.

— Lăsăm toate astea aici? am întrebat eu.

— Nu se va întâmpla nimic, ai încredere în mine.

Cumva, când am auzit asta, m-am și ridicat. Nu am înțeles niciodată de ce și cum a reușit tot ce a reușit cu mine. De fapt, am încetat rapid a mă mai întreba. Am mai luat câteva berici și am pornit să explorăm.

Am crezut că ne vom plimba pe acel drum principal, pe unde mergeam și cu mașina, de unde vedeai și bezna inegalabilă a pădurii, dar și minunata Dunăre ce dormea luminată de luna uriașă, plină, a sfârșitului de iunie. Ea însă, avea alte idei. Mergea înainte spre miezul întunecat dintre copaci, cu mine de mână. Eu avansam cu teamă dar nu îndrăzneam să pun sub semnul întrebării nimic. Mergeam doar cu lumina de la telefon, în adâncul pădurii. Înăfară de țânțari, musculițe și toate insectele zburătoare ce treceau prin acea lumină, nu puteam vedea nimic nici în stânga, nici în dreapta. Mergeam la propriu și la figurat orbit de întuneric și de voința Ei. Am mers așa ceva timp fără să vorbim. La un moment dat, în față a început să licărească ceva. Am continuat în acea direcție. Cu cât avansam, luminița aceea devenea mai puternică. Am ajuns cumva într-o mică poeniță. În mijlocul acesteia se afla o căbănuță minusculă, precum acelea făcute pentru cine se mai rătăcește prin păduri. Nu știam de existanța ei în pădurile de pe marginea Dunării. Acea lumină văzută mai înainte, era de fapt un felinar la intrarea acesteia.

Ne-am apropiat și am bătut la ușă. În doar câteva clipe, ușa se deschide și un bătrânel cărunt cu ochelari, chel și cu bărbiță, ne întâmpină. Fuma dintr-o pipă și avea un zâmbet calm.

— V-ați pierdut? ne-a întrebat. Cu ce vă pot fi de folos?

— Nu ne-am pierdut... ne plimbam... și... am văzut lumina... nu vrem să deranjăm, am zis eu bâlbăit.

— Am văzut lumina și ne-am gândit că putem petrece și noi puțin timp alături de dumneavoastră, completează Ea încrezătoare.

— Dar, bineînțeles, cum să deranjați, a răspuns surprinzător de senin bătrânelul. Intrați, vă rog. Nu e mult spațiu înăuntru, dar ne descurcăm noi cumva.

Eu chiar nu pricepeam nimic. Eram cumva bulversat din cale afară, dar deloc speriat. Am intrat amândoi.

Înăuntru, cabana avea doar strictul necesar. Un șemineu vechi, un pat mic, o masă cu trei scaune și un birou de lucru plin de caiete și de foi, mărginit de o bibliotecă la fel plină cu diverse cărți și manuscrise. Bătrânul ne-a oferit de băut ceai sau tărie, iar noi am ales, evident, tăria. Atunci, Ea a zis că iese puțin afară. Cheamarea naturii. Rămas astfel singur cu el, l-am întrebat dacă pot arunca o privire pe acea bibliotecă ce îmi atrăsese atenția.

— La cărți, da. La manuscrise și foi, aș insista să nu. Sunt foarte sensibil cu scrierile mele nefinalizate, mi-a spus fără să se întoarcă spre mine.

Am înțeles în totalitate sensibilitatea. O aveam și eu încă de pe atunci, la orice naiba de mâzgăleli notam eu prin caiete. Când a venit cu băuturile, m-a întrebat:

— Nu ai vrea totuși să le servim afară? E o noapte minunată cu lună plină și se vede aparte din fața cabanei.

Simțind că nu este totuși comod cu mine băgându-mi nasul în zona biroului său, am acceptat. Apucasem să văd fără să vreau câteva titluri legate de religie la unele manuscrise, dar nu l-am întrebat evident nimic. Am scos scaunele afară și ne-am așezat cu privirile ațintite spre cer. Cumva, acea minusculă poeniță din mijlocul pădurii avea într-adevăr o deschidere uimitoare către lună. Părea că aceasta ne privește ea pe noi și nu noi pe ea. Stelele păreau mai multe ca niciodată și parcă luceau și ele mai tarem special pentru aceasta. Am stat fascinat momente bune de imaginea și energia copleșitoare a acesteia. Am realizat apoi că nici măcar nu mă prezentasem primitorului bătrân.

— Eu sunt Călin, i-am zis întinzându-i mâna, cerându-mi totodată și scuze de aceasta omitere.

— Nu este nici o problemă. Euforia tinereței condusă de dorințele inimii este ceva ce, deși mi-a rămas doar o veche amintire, îi țin minte puterile. Bucură-te de ea cât poți în viață. Mircea... încântat de cunoștință.

Am discutat multe apoi, în timp ce goleam păhărele de rachiu. Am discutat despre viață și despre moarte, despre existență, am vorbit despre regrete, despre dorințe, despre stele, lună și despre planete, despre societăți și despre religii. A fost una dintre cele mai captivante discuții din viața mea. Aveam nevoie atunci de așa ceva și am învățat atât de multe într-un timp atât de scurt. Deși nu a dorit să-mi vorbească despre el sau despre lucrările sale, eu totuși mi-am făcut curaj să îi spun că și eu sunt scriitor... sau că vreau să fiu.

— Cum vine asta tinere? m-a întrebat franc, trăgând din nelipsita-i pipă.

Atunci i-am explicat că sunt student la medicină, dar nu îmi prea place. I-am spus că pasiunile mele sunt scrisul și fotografia și că aș vrea să le fac din punct de vedere profesional.

— Este irelevant ce faci profesional, mi-a zis atunci. Dacă simți că ești scriitor, atunci scrie... și vei fi scriitor. Scrisul este ceva ce simți nevoia a scoate afară din tine, iar dacă nu o faci, simți că vei ajunge în sanatoriu. Fie că sunt gânduri, analize, povești, poezii... orice. Dacă pe tine te trage ceva spre a te așeza, a lua condeiul și a scrie, atunci ești scriitor. Asta e tot ce trebuie să știi, restu... le vei descoperi singur.

Am rămas puțin pe gânduri și nici nu cred că i-am mulțumit pentru acel sfat. Avea dreptate în totalitate. Nu cred că am zis nimic de fapt. Acela a fost momentul în care și-a făcut apariția Ea. Nici nu îmi dădusem seama până să o revăd cât de mult lipsise. Bătrânul nu a spus nimic. S-a așezat alături de noi și am continuat să discutăm și să ne bucurăm de moment, de energia lunii, de curatul aer al acelei păduri. La fel au continuat însă și paharele de țuică, cu care eu cam exagerasem. Începusem a mă clătina, maxim a mușca cuvintele și a vorbi prostioare fără sens. Observând acest lucru, bătrânul zice:

— Mergeți înăuntru și odihniți-vă. Eu oricum voi mai sta aici afară ceva timp. Ba chiar cred că îmi voi lua caietul și voi scrie la lumina lunii.

— Mmmașina... nu ppputem, bâlbâiam eu. Hai săă mmmergem..

— Va fi totul acolo exact așa cum am lăsat. Ai încredere în mine, mi-a zis Ea în timp ce mă ridica ușor și mă conducea spre patul din cabană. L-am salutat pe bătrânel cum am putut mai bine, iar după intrarea în cabană, mi s-a tăiat de tot filmul.

Când m-am trezit ziua următoare, simțeam că am fost lovit de tren. Aveam o durere de cap nimicitoare și un gust în gură de nici nu vreau să mi-l amintesc. Nu știam unde mă aflu, doar pipăiam în jurul meu pentru a găsi ceva apă. Am dat peste o sticlă și am avut suficientă rațiune să o miros înainte. Chiar era apă. Am băut toată sticla și apoi am încercat să mă dezmeticesc, să îmi deschid ochii cu adevărat. Începusem să îmi amintesc cele petrecute seara precedentă, dar nu pricepeam cum de sunt în cortul de dormit. Am deschis fermoarul acestuia și am văzut mașina în apropiere. Eram în locul în care ne stabilisem tabăra. Cum ajunsesem oare acolo când adormisem în cabana bătrânului?

Am ieșit din cort și m-am uitat de Ea. Eram singur. Am mers apoi spre plajă prima dată să o caut, dar nu era acolo. Am făcut o baie matinală în vechea mea prietenă ce etern vizitează comuna și m-am simțit înzecit mai bine. Era și mai răcoritoare de dimineață. De multe ori am simțit cum Dunărea parcă are puterea de a vindeca orice. M-am întors apoi la mașină și la cort crezând că o voi găsi și pe Ea acolo, dar nu revenise. Începusem puțin să mă panichez. Nu era târzior, dar lumea deja își făcea apariția la plajă. Am decis să strâng toate cele și să pornesc prin pădure, spre cabană, în speranța de a o găsi acolo. După ce am împachetat tot, am pornit la drum. Am mers vreo cinci minute în acea direcție.

Văd atunci în fața mea, pe ciuci, o persoană, cu spatele la mine. Mă apropi ușor. Era Ea. Stătea acolo cu un fel de coronița din bețe în mâini ridicată deasupra capului. Auzind pașii mei, se întoarce.

— Ce faci acolo? am întrebat-o.

— Te-ai trezit, ce bine. Făceam un suvenir al acestui loc. Mereu le fac. Vreau să am ceva cu care să îl pot ține minte, mi-a răspuns ea senină.

Apoi, și-a pus corona pe cap și a venit spre mine. M-a luat în brațe.

— Cum am ajuns la mașină? am întrebat. Adormisem în cabană... am fost frânt de beat.

— Ai fost, da. Te-am dus eu la prima ora a dimineții, până să se crape de ziuă... atunci când el trebuia să plece. I se terminase treaba aici.

— Stai puțin... cum să mă duci tu atâta drum și eu să nu știu? Plus, sunt prea mare, e imposibil să mă cari singură! am zis încurcat.

— M-ai ajutat tu, ai mers foarte cuminte, sprijinit de mine. Nu ai întrebat nimic, doar îmi urmai pașii.

Eram total derutat de ceea ce îmi spunea, de faptul că nu țineam minte deloc așa ceva.

— Păi și domnul Mircea unde să plece la prima oră? Adică era foarte bătrân, a plecat cu noaptea în cap?

— Așa sunt ei bătrânii, nu știi? Mereu grăbiți.

— Voiam să îi mulțumesc măcar..

— I-am mulțumit eu. A fost oricum plăcerea lui. Poți sta liniștit. A fost bine totul pentru tine?

— A fost de neuitat...

— Vezi, doar asta era important. Hai să mergem înapoi la mașină, a încheiat ea.

Așa am și făcut. Ne-am întors și am mai stat puțin la plajă, am mai făcut baie, în timp ce eu tot reflectam la seara anterioară. Prea fascinantă și prea de necrezut.

La întoarcerea acasă, totul era diferit. Reflectam mult mai mult la ale mele, la ce trebuie să fac, la viața mea. Mă gândeam la scris, la acea seară, mă gândeam mai mult decât o făcusem vreodată de când am cunoscut-o pe Ea. Ajunși la mine, m-a văzut astfel și mi-a zis:

— Ai timp de mâine pentru toate. Acum, iubește-mă.

Așa am făcut. Întreaga noapte. A fost poate și mai ca o visare decât fusese până atunci, dar altfel. A fost ca și cum era altcineva. O altă persoană în totalitate decât cea de dinainte. Atunci parcă mă aprindea, iar acum parcă mă mângâia, mă îngrijea. Ziua următoare, am mâncat împreună și am vorbit nimicuri. Au fost însă nimicuri plăcute. Mă simțeam liniștit, simțeam că sunt acolo unde trebuie să fiu cu mine însumi. Ca și cum nu îmi mai lipsea ceva, ca și cum știam unde să merg cu viața mea, să o duc acolo unde îi este locul. Când a trebuit să plece, am sărutat-o tandru, dar apăsat. I-am zis mulțumesc privind-o în acei ochi cameleon. Acum nu mai erau verzi, ci căprui. Doar m-a mângâiat pe obraz, a întors spatele și a plecat fără a privi înapoi. Am urmărit-o nemișcat până a ieșit din câmpul meu vizual. Apoi, când nu s-a mai văzut, așa a rămas... dispărută pentru totdeauna din viața mea.

O zi sau două mai târziu, m-am văzut cu Fat. M-a întrebat ce naiba am lipsit atât timp, așa că i-am povestit despre ce mi s-a întâmplat de când am plecat cu acea fată de la cămin.

— Ce fată, mă, idiotule? Ai venit la cămin și eram la ghenă cu două fete. După ce ai salutat, ai rămas privind în gol, ca boul, în timp ce noi strigam la tine. Am început să râdem, dar tu tot nu te mișcai. Apoi, te-ai întors cu spatele și ai plecat pur și simplu. De atunci, nu ai răspuns la telefon, nu ai dat nici măcar un semn vreo două, trei zile, nimic. Iar acum vii și îmi spui povestea asta cu a treia fată de la cămin. Nu a existat acolo a treia fată, ești nebun? Cine știe de pe unde ai agățat-o tu...

Să spun că am rămas uluit, ar fi puțin. Nu știu de ce îmi spunea Fat asta, de ce mă lua la mișto. Dar dacă e adevărat, nu știu și nici nu contează unde am cunoscut-o. Poate a fost altundeva în acea seară și îmi amintesc greșit. Știu doar că am cunoscut-o și că tot ce am trăit împreună acele sentimente, acele momente, acele stări... că au fost altceva, ca rupte dintr-o nuvelă fantastică. Iar acea întreagă aventură, întâlnirea cu Mircea, au fost exact ceea ce aveam nevoie pentru a mă regăsi pe mine.

Zilele următoare, apăsat de cele spuse de Radu, am plecat totuși spre Cetate. M-am dus la Dunăre pentru a găsi cabana aceea din pădure. Nu am reușit să dau de ea. Am căutat-o pe lumină o întreaga zi. Poate am uitat locul... sau poate nu l-am știut vreodată. Ea mă dusese de mână în pădurea întunecată. Poate cine știe, poate apare doar într-o zi anume. Sau poate doar noaptea, pe lună plină. Poate că, precum și Ea, apare doar cui și când are nevoie. Acum nu îmi mai pun aceste întrebări și nici nu mai caut. Știu doar că eu aveam atunci și au apărut.

Călin OTINCELESCU

A absolvit școli normale, până la liceu, unde a ales Liceul de Artă din Ploiești. A studiat arhitectura acolo. După terminarea liceului, a urmat Facultatea de Medicină din Craiova. Timp de aproape 15 ani, a lucrat atât ca medic specialist de Radiologie, dar și predând medicină o perioadă. Cum însă nu i-a plăcut niciodată cu adevărat, în tot acest timp, și-a urmat pasiunile de scris și de fotografiat, până când a decis să urmeze această cale, terminând a doua facultate, de Cinematografie și lucrând în domeniu de câțiva ani.