Jeep-ul zvâcnea înspăimântat pe șoseaua peticită cu strigăte anonime. Era roșu de mânie iar din uriașa lui găoace se zăreau mutre fierbinți de plictiseală. Doar un urlet prelung și sacadat era presărat în viteză peste străzi precum cenușa defuncților în văzduhul zdruncinat de zgomote. Mutrele se zgâiau în voluptatea salivelor revărsate pe caldarâm la întâmplare și mimau cu voci gomoase cuvintele minunatului copil care nu minunează pe nimeni decât pe el însuși: “Toată lumea e a meaaaa… Și pot să mă c… pe eaaaa!!!…".

În zdruncinături fioroase frânele au oprit mastodontul pe aleile parcului. Oamenii era biete mogâldețe insignifiante pe care băloasele creaturi nu dădeau doi bani. Ca niște falusuri siropoase, s-au revărsat din jilțurile capitonate, dezmorțindu-și copitele în șezutul primului găsit. Un barcagiu. Bietul barcagiu! S-a năpustit spre barcă ca spre singura alternativă de scăpare. I-a dat vânt, s-a pus pe vâslit și iată-l spre mijlocul lacului. Băloșeniile își strepezeau gingiile la el și-l imitau sarcastic.

Oprise barca pentru a se odihni. Nenorociții urlau deja pe terasa restaurantului aflat pe malul lacului. Iar el, nu putea bea o singură bere. Își luase doctoratul în drept dar, după ce a dat în vileag câteva plevuști de cartier, a ajuns barcagiu. Iar acum, era atât de îndurerat încât uitase pentru ce se afla pe luciul apei în mijlocul lacului. Era doar îndurerat și atât. Își ridică privirea pe întinsa mare albastră a cerului. De pe uriașul glob ocular al lui Dumnezeu nu cobora nici măcar o lacrimă; doar un norișor plăpând care creștea în ritmuri galopante.

Lacul deveni cenușiu iar primii stropi mărunți se prăbușeau cu dezinvoltură. “Ia-te uită! – își spuse barcagiul -, Dumnezeu a strănutat… Ba, a răcit rău de tot!" Își trase mantaua de rector demisionat și se puse pe așteptat. Ritmurile cântecului vuiau înfundat dar tot se mai auzea: “Toată lumea e a meaaa!… Și pot să mă c… pe eaaaaa!!!…". Apoi nu s-a mai auzit nimic decât o bufnitură undeva deasupra. Era întuneric beznă și rupere de nori. Barcagiul se simțea înduioșat și întinse brațele spre bolta învinețită. Barca se cutremura de vânt și valuri iar prin apropiere plutea ceva uriaș și roșu. Era un jeep care se scufunda cu roțile în sus ca un pește găunos.

Apa se revărsase pe străzi iar canalele înfundate de gunoaiele glorioase ale orașului nu voiau să primească nimic din darul proniei cerești. Două umflături ciudate străbăteau lacul despicând cu greu valurile. Cele două cocoașe musculoase care se apropiau de barcagiu, au gângurit printre înghițituri de apă: “Băăăăă, ălaaaa, tra’n coa barcaaa!"

Barcagiul își luase o vîslă lângă el și a început să urle ca un apucat cu toată alura lui de avocat genial: “Toată lumea e a meaaaa! Și pot să mă c.., pe eaaaa! Chiar așa? Dar nu și’n barca meaaa!" și plezni cocoașa plutitoare. După un gâfâit scurt, dispăru cu totul, doar câteva pete gălbui-albăstrui de transiprație mai atestau o fostă prezență pe luciul apei.

Celalaltă cocoașă bâgui: “băăăăă. Te spaaa…." Și atât. Nu-și dăduse seama că aveau șireturile legate. Doar erau frați de cruce. Și împărțeau totul așa cum se cuvine iar când nu se putea cu anumite lucruri, le legau.

Ploua nebunește de parcă Dumnezeu însuși dănțuia furios pe ritmurile tranzistorului aflat de mult timp în mâlul fundului de lac. Și această dănțuială îl ungea la suflet pe bietul barcagiu. Ar fi vrut să dănțuiască și pe inima lui care tresălta de plăcere.

Își suflecase mâinile și se puse pe vâslit. În față se aflau câteva pete albe care se pregăteau să fie înghițite de ape. Pornise cu barca lui într’acolo. Despica valurile cu nesaț ce pe vremea când mânca codul penal cu lingurița. Ajuns, zări o anvelopă uriașă de tractor defunct pictată cu un anunț: “Taxi-Cauciuc/ plătești maxi și nu te’arunc!"

Cei de pe acoperișul blocului țipau către taximetrist. Iar acesta se arăta inflexibil: “Mia de parai! Și sunt totuși indulgent! Fără mia de parai de om…." Barcagiul zvâcni din fundul gâtlejului: “Coaneee! Ce faci coaneee!" Era un bun prieten al său. Terminase Politehnica apoi își luase doctoratul la Toulouse în mine și petrol. Dar pentru că nu l-a admis la examen pe Cucu-Bebex, băiatul bulibașei, vindea până nu demult anvelope-deșeuri.

Taxi-Cauciuc se întoarse brusc și-și holbă ochii. “Băăăă, avocateee! E lumea noastră băăăă!!! Uite-te la ăștia trei! Tuciuriii ăștia plini de bani. Îi las aici avocateee! Și mă uita la ei ca la Titanic, băăă!"

Ploua cu bulbuci și erau fericiți. Mai încolo, pe alte blocuri și vile spălate de valuri, erau alții care fluturau bani mulți, cecuri, bijuterii grele, grotești și hidoase. Vâslea ca pierdut din minți și trecea cu luntrea sa încăpătoare milimetric pe lângă disperați. Unul îi pică în barcă plocon. Cu un teanc de parai în dinți și un colan de bulibașă la gât. “Ia tot conașuleee! Săru-mînaaaa salvatoruleee! Șefuleee iaaa tot! Barcagiul numără banii. Erau 850 de parai. Opt sute și cincizeci! Nu se oprise din vâslit dar și-a adus aminte de colegul său politehnist. “Mia de para! Și ăsta… Aaaaa, unde sunt restul bă!În conturi! Gata, coboară!"/Undeee?!!/Aici. Te-am dus cât ai plătit!/ Uite, măcar pînă acooooo… era deja departe, undeva în urma bărcii. Iar mobilul de la brîu începuse să-i fredoneze: “Aș da zile de la mineeeee…."

Nu mai conta nimic. Își dădea seama că din imensitatea de ape se salvase doar el, și colegul lui, genialul decan inginer. Căci fusese și decan, prin Timișoara. Apoi cu o voluptate nebănuită strigă: “Unde vă sunt jeep-urile băăăă!Ha, ha,ha, haaaa…"

Se trezi pocnit peste față de o mînă aspră. Deschise ochii. Omul în halat alb îi luă pulsul și îi frecă fruntea. “Ce naiba, avocate, nu mai pune și tu totul la suflet. Uite, și eu, ditamai șeful de clinică cu mizeria asta de salariu și tot îmi țin cumpătul." Se ridică în coate și privi pe geam. Un norișor alb și plăpând se încăpățîna să dispară. Nu mai plouase de luni de zile iar el își spuse visător: “De ce oare Dumnezeu nu are măcar o singură zvâcnire de grotesc? Căci Doamne, ce potop minunat ar fi fost!…"