"Aerul de afară vrea să ne omoare pe toți", zice Leancă fără să se uite la nimeni, și fără să aștepte vreun răspuns. Stau toți patru întinși pe scările de ciment ale cârciumii lui Motor. Așteaptă, nici ei nu știu ce, dar e clar că așteaptă ceva, că acolo, între ei, nu se întâmplă nimic.

Vara de abia a început și ulițele sunt pline de praf. Nimeni nu are curaj să iasă pe drum, în afară de bețivii satului care fug de acasă. Fug de neveste și copii, fug de casele dărăpănate, de chirpici, de responsabilități, de animalele cărora trebuie să le dea mâncare și apă și de toată viața pe care nu știu să o facă mai bună.

Leancă are puțin peste cincizeci de ani și poartă favoriți de când se știe, așa se hotărâse el prin anii ‘70 și fără să-și dea seama trecuseră treizeci și cinci de ani. Fumează și spre deosebire de ceilalți are mereu țigări la el. "Dă-mi bă și mie o țigară, Leancă!" se trezește câte unul să-i ceară, și el rareori îi refuza. "Na, bă, Chimen, dar să nu mai ceri.", dar Chimen și Darie cer mereu, și știu că or să primească și data viitoare. Pe cei doi îi găseai negreșit la magazinul lui Motor, nici canicula și nici gerul nu-i ținea departe de sticlă.

— Ia zi, Motor, când treieri grâul? întrebă Leancă sorbind ultimul fum dintr-un muc de țigară.

— Eu, știu, măi Leancă, poate săptămâna viitoare. Trebuie să-l găsesc pe vreunul cu gloria. Tu mai ai, mă, grâu?

— Mai am, dar nu s-a făcut. Soacră-mea mă bate la cap să-l treier, i-am zis că o iau la seceriș.

Chimen și Darie începură să râdă. Se bucurau că îl au pe Leancă lângă ei, așa cum se bucurau de orice tovarăș de vorbă pe care nu-l vedeau în fiecare zi.

— Pune-o la muncă pe babă, las-o să se perpelească pe câmp, răspunse Chimen.

— Nu știi că ăștia bătrânii au pielea groasă, nu se arde baba așa de repede, adăugă Darie.

— Măcar dacă s-ar arde, că de patruzeci de ani aștept să se ducă pe pustii. Și socră-mio a murit de șapte ani și ea tot pe aici își duce veacul. A dracu, cum îmi face mie toate zilele amare.

Magazinul lui Motor e un container de plastic care se transformă în saună vara, și e imposibil de stat în el. Așa că toți cei care vin să bea bere acolo stau afară pe scări, ori în șanțul de peste drum la umbră.

— Trebuie să-l dezgrop pe ăla bătrân, zise Leancă.

— Cum așa? Întrebă Motor ridicându-se în picioare. Vă mai aduc, mă, câte o bere?

— Da! răspunseră în cor Darie și Chimen.

— Popa mă. Zice că vin alunecări de teren și trebuie să mute câțiva morți. Face un gard, toarnă ciment acolo în spate. Dă-l în mă-sa și pe ăsta, acum s-a trezit! Când au fost ploile alea mari acum un an... putea să alunece terenul.

— Cine dracu sapă pe toropeala asta, Leancă? întrebă Chimen.

— Pe vremea asta nici strigoii nu ies afară, adăugă Darie.

— Tu, Chimioane, sapi, că de aia am venit aici. Să te iau pe tine și pe Darie. Mergem într-o oră așa, că se face mai răcoare. Și săpăm până la miezul nopții.

— Du-te bă, Leancă, mă iei la mișto? zise Darie. Eu nu stau noaptea în cimitir, ce, am înnebunit?

— Hai mă că vă dau un milion. Și bere, cât vreți să beți. Uite, ne dă Motor o ladă. Nu ne dai, bă Motor?

— Vă dau, mânca-v-aș, dacă plătiți, răspunse Motor dinăuntrul magazinului.

Văzduhul fierbinte face valuri deasupra drumului prăfuit. O nălucă se zărește în depărtare, un om îmbrăcat într-o salopetă albastră cu mâneci lungi și fără un picior vine spre ei. Are o cârjă făcută dintr-un lemn lung pe care o folosește pentru mers. Piciorul drept pleacă din șold și coboară doar un pic mai jos de genunchi, dar nu ajunge până la pământ, cracul salopetei atârnă singur și mătură praful de pe jos.

— Cine vine mă, un olog?

— Da, e ăla a lu Poșircă, i-au tăiat piciorul.

— Cine mă? Cum? întreabă Leancă nedumerit de explicațiile lui Chimen.

— L-a mușcat un șarpe și i-au tăiat piciorul, la spital la Alexandria.

— Ce șarpe mă? Veninos? Du-te mă, Chimioane de aici! zice Leancă vizibil iritat de ce spunea omul de lângă el, dar mai ales că nu trecuse pe la urechile lui o asemenea întâmplare neobișnuită.

— Nu, l-a mușcat un șarpe de grădină. Dar a stat ca prostul trei luni acasă. S-a dus la spital când se învinețise de tot piciorul. A avut noroc să nu i l-au tăiat de sus, de la șold.

— A lu Poșircă zici? Nu e nebun, mă?

— Ba da, mă Leancă, e băiatul ăla mai nebun, spuse Chimen, bucuros că l-a lămurit pe tovarășul său mai dezghețat la minte.

Băiatul nu are mai mult de douăzeci de ani, pe lângă salopeta lungă care îi acoperă mâinile și picioarele poartă și un fes subțire care îi atârnă pe cap într-o parte.

— Bă băieți, peste tot a venit vara și la ăsta a venit iarna! zise Darie și râse singur arătându-și gingiile fără dinți.

Poșircă nu zice nimic, îi măsoară pe toți cu privirea, apoi se uită fix la Motor. Murmură un fel de salut la care ceilalți nu răspund. Apoi, îl fixează cu privirea pe Leancă și zice din senin ridicând sprâncenele:

— I-au furat mortul, ați văzut?

— Ce zici mă acolo? Ce mort? întreabă Chimen.

— Lu ai lu Iordache, i-au furat mortul.

— Care Iordache? Care mort? întrebă Leancă, zâmbind cu milă spre băiat.

Tânărul văzând fața zâmbitoare a lui Leancă se așeză pe ciment lângă el și își așează cârja de lemn lângă el.

— Domnu’ Leancă, îmi dai și mie o țigară?

— Da mă, ia. Îi întinse pachetul. De ce mort ziceai?

— Iordache, ăia de stau pe ulița de la deal, de la pădure. I-a pus popa să scoată mortul să-l aducă mai în față, că face gard acolo în spate. Pentru inundații, să nu alunece pământul...

Se oprește, fără să mai continue, de parcă îi lămurise deja și nu mai e nimic altceva de spus. Își aprinde țigara și trage din ea, apoi se uită peste drum la șanțul umbrit de crengile copacilor.

— De ce nu stați mă acolo, la umbră? Aici se încinge cimentul, se uită spre Chimen și Darie, de parcă doar pe ei îi întreba. De fapt îi întreba pe toți, dar de la Motor și Leancă nu are curaj să ceară explicații.

— Lasă, mă, asta. Cine a furat mortul? Cum l-au furat? întreabă Leancă.

— Nu știu. Cine știe?

— Păi l-au dezgropat și l-au lăsat în cimitir?

— Nu, domnu’ Leancă. Au avut oameni ieri la săpat. Au săpat vreo doi metri în jos și au obosit. Și azi era groapa săpată de tot, de tot, și nu mai era mortul.

— Decât un mort avea mă, acolo? întrebă Darie.

— Dracu știe câți avea? Avea unul sigur, pe mă-sa aia mare care a murit acum vreo cinci ani. Și matale trebuie să-l scoți pe ăla bătrânul, nu, nea Leancă?

— Da mă. Dar tu poți să sapi la cazma cu cârja aia? Mergem acum la cimitir.

Chimen și Darie începură să râdă.

Soarele se vede ca o minge de foc care tocmai se sparge în multe săgeți mici și lungi pe linia orizontului. Cât vezi cu ochii, pe câmpia întinsă de la Dunăre până la Roșiori sunt razele roșiatice ale apusului, care nu încetează să încălzească atmosfera. "Nici în noaptea asta nu se face răcoare!" spuse Darie, în timp ce trage din a nu știu câta bere, în fundul cimitirului, întins pe pământ și sprijinit cu spatele de ce mai rămăsese din peretele vechii biserici.

Leancă apare și el pe poarta cimitirului cu trei cazmale pe umăr și o sticlă mare de apă în mână. Băiatul lui Poșircă venise și el cu cei doi muncitori, dar e hotărât să nu ridice nici măcar un pumn de pământ. Stăt în picioare lângă Darie și Chimen și se sprijine cu fundul de o cruce nouă din marmură. În spatele crucii e mormântul din care fusese furat mortul cu tot cu coșciug.

— Haideți, că v-am adus și apă. Vedeți că lada aia trebuie să vă ajungă până terminăm.

Leancă e puțin amețit, nu-i stă în fire să bea așa de devreme. Adusese trei cazmale, dar nu are de gând să sape prea mult. Vrea să-și revină în noaptea asta din băutură că următoarea zi are mult de muncă.

— Poșircă dacă ai băut din bere sapi și tu la cazma. Hai, să terminăm mai repede!

— Dar nu pot eu, domnu’ Leancă. N-am cum să sap și să mă țin de cârjă.

Leancă îi spune că nu-i mai dă bere și Poșircă se învoiește să plece, că e târziu, că are multă treabă prin casă, că îl așteaptă mămica cu lapte de la vacă. O tuli prin spatele cimitirului pe câmp. Chimen și Darie încep molcom să sape, în timp ce Leancă se plimbă prin cimitir, se uită în stânga și în dreapta, se scarpină în cap și începe și el să dea două trei cazmale. Efortul pare colosal, ca un excavator care vrea să mute tot nisipul deșertul Sahara. Oare vor termina până dimineață? Cazmaua e grea, de abia poate să o ridice cu amândouă mâinile, pământul e tare, de abia poate să zgârie deasupra lui. Vârful intră doar câțiva centimetri sub pământ. E totul alb și tare ca piatra, parcă soarele arsese special locul acela, acei doi metri pătrați de deasupra socrului.

E mai bine să ia o pauză, să se ducă spre ladă și să desfacă o bere, de sete. O soarbe imediat. Parcă acum câteva minute era ziuă, pe asfințit, dar ziuă. Ia berea de la gură și cerul e plin de stele. Stele mari, argintii și strălucitoare. Ca într-o noapte clară de vară. Ciolanele îl dor, stătuse prea mult în picioare astăzi. În loc să se odihnească și el așa cum fac toți oamenii seara, el stă prin cimitir cu doi bețivi. Pământul e așa de tare, poate de asta îl dor picioarele. Oasele și articulațiile nu mai pot îndura, cât să mai fie trase în jos de pământul ăsta sterp. În gând îi vine că e ceva mai mult decât forța obișnuită a gravitației, până la urmă stă deasupra unor inși. Poate acei oameni care așteptaseră acolo, dedesubt, de zeci, sute de ani, își doresc să nu mai fie deranjați. Să nu mai vină toți bețivi satului să zgârme cu cazmalele și cu sapele lor peste morminte. Să nu mai fie mutați și împrăștiați după capriciile unui preot efemer ori ale unei rude nevrednice de a le fi urmașă.

Se uită în stânga și în dreapta, dar nu mai e nimeni. Oare unde se ascunseseră Chimen și Darie? Oare de ce i se zicea lui Chimen, Chimen? Și de ce Chimen și nu Chimion cum e corect pentru Leancă? Pentru că tatăl său, bețiv ca și el, pusese chimen în grădină și numai despre asta vorbea la cârciumă, acum câteva decenii bune. Pe vremea când mulți de aici, de sub picioarele lui Leancă erau încă vii. Încă mergeau printre ceilalți și vorbeau, sporovăiau verzi și uscate.

Oare unde se ascunseseră Chimen și Darie? Reușea cu greu să se întoarcă, își simțea picioarele și spinarea înțepenite, se proptește de coada cazmalei. În spatele lui groapa e săpată, într-un colț se vede marginea coșciugului. Lemnul gros, maroniu începe să putrezească.

Leancă încercă să-i strige, dar niciun cuvânt nu iese din gura lui uscată. Se simte ca în coșmarurile în care încearcă să țipe, dar tot ce face e doar să scoată aer pe gură. Cuvintele se adună toate într-un sac legat cobză și nu vor să iasă de acolo. Limba îi e zbârcită și umflată, palmele încep să-l doară. Se târăște spre lada cu bere, desfăce una și începe să o bea. Își revine puțin în fire, dar tot nu-și aduce aminte când au plecat cei doi. Se așează lângă lada de bere, stelele sunt din ce în ce mai mari și mai strălucitoare, adoarme.

Soarele dimineții îl pălește direct în față pe Leancă. Se întoarce pe partea celaltă, cu fața spre crucea lui Iordache. În timp ce încearcă să se ferească de soare vede cu un ochi că nimic în jurul lui nu mai e așa cum lăsase cu o seară înainte. Grămada de pământ e mult mai mare, se ridică și vede că groapa e mai adâncă și nu mai e niciun coșciug înăuntru. Îi furaseră și lui mortul! Alb la față încearcă să-și aducă aminte ce s-a întâmplat, dar nimic.

Cine ar fi putut să fie? Să sape lângă el și să scoată ditamai coșciugul din groapă? Și apoi să-l care ușor, tiptil, fără ca el să audă nimic. Dormise la nici cinci metri de groapă.

Pe drum vine un olog, cu o salopetă lungă și albastră, mătură drumul prăfuit cu cracul salopetei care atârnă de sub ciotul de la piciorul drept. Leancă se dumiri și înțelese că e băiatul din ziua de ieri, cu ochii roșii și pumnii strânși fuge spre poarta cimitirului, și strigă:

— Unde ai fost, Poșircă? Nenorocitule!

Băiatul parcă neauzind întrebarea se uită în gol, prin Leancă, spre fundul cimitirului. Lângă el apar dintr-odată străvezii Darie și Chimen, cu fețele palide și părți lipsă din mâini și picioare, de parcă îi mâncaseră câini. Toți trei întreabă în cor:

— Ce faci, domnu’ Leancă? Am auzit că ți-au furat mortul.