Am devenit conștient de conceptul exprimat prin "levantinism" pe cale livrescă, desigur. Nu foarte conștient, căci – crescut în zona încă dominată de spiritualitatea chezaro-crăiască – lumea înfățișată în cărțuliile abundent colorate despre năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea sau în cele de înțelepciune populară, nu mai puțin veselă, semnate de Anton Pann, îmi părea destul de îndepărtată în spațiu și timp. Era bizară maniera zeflemistă în care se vorbea despre relațiile sociale, despre educația în familie și în școlile particulare, despre justiție: de ce pricinile sunt judecate de primar sau de muezin și de ce are câștig de cauză cel care aduce coșul cel mai mare de gutui sau de smochine?

Apoi am descoperit proza lui Panai Istrati și folclorul româno-balcanic. Am înțeles, oarecum, funcționarea codului onoarei, într-o lume a tuturor contrastelor și a tuturor fărădelegilor, unde briganzii valahi – nici haiduci, nici negustori cinstiți – îi pedepsesc "repede și curat", cu șuriul sau cu un foc de flintă, în noaptea șuie, pe toți cei vinovați: bogații venetici, membrii poterei sau ai bandelor adverse, iubitele infidele, surorile "greșite"...

Abia de la Ion Barbu am înțeles că incompatibilitățile își au rostul lor în zămislirea Cosmosului, că lumea "îngrijită" își află echilibrul, paradoxal, în noianul de componente disparate, circulând hai-hui și ciocnindu-se întru desăvârșirea materială și spirituală – etică și estetică. Altfel spus, taman ca în viziunea anticilor. Iar pentru universul nostru mic, conturat târziu, Isarlâcul este paradigmatic.

Apoi, Levantul lui M. Cărtărescu a zgândărit o rană veche în imaturul fără de leac care am rămas. Crescut sub vraja marilor poeme eroice ale popoarelor lumii, am suferit profund că românii n-au reușit să-și definitiveze vreun proiect serios – "am intrat prea târziu în istorie, ca să mai avem timp și de epopei naționale", mi s-a explicat. Budai-Deleanu, născut și el aparent într-o altă lume decât cea levantină, a înțeles că, la început de secol XIX, un poem de acest fel nu mai putea fi decât "eroi-comic". De altfel, gândea exegetul din mine – ratat și el, ca și istoria căreia îi aparținea – Homer însuși a simțit nevoia să relativizeze monumentalitatea primelor două poeme ale sale prin Batrachomyomachia (este foarte convenabil să reduci totul – anacronisme, paternități, stiluri – la un nume, de dragul demonstrației). Cum ar veni, Homer s-a autopastișat, Budai-Deleanu l-a pastișat pe Homer, în cheie iluministă, iar Cărtărescu l-a pastișat pe ardelean, în cheie intertextualist-postmodernă. Ăsta da, levantinism!

A urmat Doina Ruști, care ne spune, nu numai în romanele din trilogia fanariotă, că realitatea, oricât de bine documentată, nu poate fi zugrăvită decât cu instrumentele ficțiunii. Ca să o flatez pe clasicistă, i-aș aminti că și Platon, în Timaios și Critias, dialogurile târzii despre originile lumii, uzează de date biochimice și de complicate calcule matematice (așa am aflat că există și o a treia lege a proporțiilor numerice – cea armonică), dar în final trimite la... mitologie.

Desigur, estimp, înțelesesem că făceam parte însumi din lumea acestor povești ciudate despre iubire și ură, despre sărăcie și lux, despre eroism și trădări ("De te fabula narratur!"). Constat că nu mă deranjează prea mult realitatea cartierelor bucureștene sau a centrelor comunale din Tunari sau de aiurea, unde clădirile semețe, din beton și sticlă, ornate cu mari reclame în neon multicolor, se îngemănează vesel cu dughenile "tradiționale" și cu tarabele întinse pe trotuarele strâmbe sau chiar în strada denivelată, cu și mai tradiționalii covrigi, cu prune uscate, papuci de casă, expresoare și toastere "made in China", în acordurile amestecate al unor manele, hituri ABBA, Pavarotti & Zucchero, cu Va pensiero, din Verdi, "armonizate" toate doar de puterea decibelilor. Reacționez însă cumva, aproape resemnat și cu slabe efecte, la farmazonii care apar de nicăieri și se oferă să ne conducă spre nicăieri. Sau, în plan estetic, la interpretările stridente date, vai, de Dan Pița sau Andrei Blaier unor simboluri precum Kira Kiralina, respectiv Terente, regele bălților...

Levantinii ne-au învățat că paradoxul și oximoronul pot avea valențe modelatoare, că metaforele preaplinului și ale aparentei disoluții concentrează logica echilibrului: între bine și rău, între tragic și comic, între frumos și urât, viața merge înainte și trebuie trăită plenar. Uneori și scrisă.