Dintre toate obsesiile și gesturile repetate cu stăruință bolnăvicioasă, tocmai râsul necontrolat l-a separat, în cele din urmă, de familie. Râsul de care el și soția au încercat să se folosească pentru a înlesni vindecarea copilului de 9 ani de acea dramă pe care o trăiau toți.

Fobia față de cafea era una dintre ciudățeniile sale. O cană cu lichid negricios în apropiere îi obliga corpul să reacționeze violent. Vomita orice băgase în gură în ultimele ore. Iar dacă era nemâncat, atunci trecea prin spasme teribile, ca și cum stomacul se cerea eliberat din chingile trupului.

Un adult de 41 de ani, jurist la o companie mare, speriat până la coșmar de cafea. Era ridicol, dar găsise soluții pentru a se proteja. Soția sa trecuse la ceaiuri iar pe stradă sau prin magazine purta o mască de calitate, precum cele folosite în spitalele de boli infecțioase.

La birou fusese ceva mai dificil. În prima perioadă, colegii s-au arătat înțelegători, dar apoi au început să pufnească, să-și amintească de faptul că lucrau mai bine cu un pahar mare de cafea aburindă. Așa că folosea și acolo masca și ceruse un birou mai îndepărtat, pe care-l burdușise cu flori mirositoare.

Boala asta ciudată începuse în atmosfera apăsătoare și umedă de pe bancheta din spate a unei mașini. Noaptea sufoca împrejurimile și cei doi tineri reveniră în față, trântind portierele după ei. Aveau două căni pline cu o cafea neagră și aromată. Probabil le primiseră de la prima casă din sat, de la vreo 50 de metri mai sus, o atenție oferită ca pomană, așa cum se face la țară. Cești ciobite, cu exterior spiralat, pe care gospodarii le umpleau, mai mult ca sigur, cu lapte direct din ugerele vacii.

Atunci stomacul i se revoltase pentru prima oară. În mașină era frig și umezeală, așa că avu impresia că geamul e deschis. De fapt, borâse peste portieră și interiorul se umplu de un iz acru. Cei din față îl ocărâseră revoltați. Noaptea apăsa greoaie iar timpul se oprise.

Crizele de râs erau însă cele mai respingătoare. Izbucneau din senin. Coastele îi tremurau precum o cutie de rezonanță, din gât ieșea un hârâit aspru și obrajii se încordau ca și cum sufla într-un instrument.

O perioadă, fiul îl imitase. Părea ceva nostim, iar părinții îi spuneau că e bine să se exteriorizeze, să râdă sau să plângă. Dar treptat ochii copilului se goleau de orice expresie, se depărtau de realitate, de jucării, de nevinovăția vârstei. Așa că mama hotărâse să se mute.

El nu putea să reacționeze, la fel cum nu putea să pună stavilă râsului isteric. Ticul ăsta a pornit atunci când a coborât din autospeciala plină de vomă. Pe asfaltul negru luceau pete de sânge. Trupul femeii era întins pe marginea drumului, cu picioarele depărtate nefiresc. Își aminti cum le văzuse prin parbriz, zburând ca niste bucăți de plastic smulse de un copil răutăcios. Și pufni în râs. Erau aproape de civilizație și totuși nimeni nu se revolta.

La anchetă se arătară înțelegători. A traversat neregulamentar, după urmele de frânare se vede că n-ați avut viteză, nu putea fi evitată, avea 79 de ani, n-a auzit mașina... Curmase o viață, dar ei îi spuneau că nu va fi pedepsit. Râse iar.

Și-acum era văzut ca un nebun. Așa își imaginase și el că arată nebunii: râd isteric, au ticuri ciudate. Însă era mai lucid ca niciodată. La muncă ar fi putut recita pe de rost regulamentul de ordine internă și toate prevederile legale pe care le folosea în rapoartele sale. Noaptea accidentului, zilele de după. Casa goală de acum. Toate niște jaloane, și el, lucid până la nebunie, captiv între ele.

Peste viața sa coborâse un ciudat oblon.