Mă întorc mereu cu mintea la locul în care am copilărit. Nu am cum să delimitez spațiul acesta difuz, dar e acolo, săpat adânc în mine, aproape ca o scurtătură a minții pe care o urmez fără să-mi dau seama. Pornesc pe un drum îngust, neasfaltat. Mă împiedic puțin de o piatră, și parcă trec pragul spre alt timp. Mă întorc astfel la matricea mea internă, prestabilită, impregnată în sufletul meu și care nu poate fi ștearsă din mine nici dacă mi-aș dori (prin absurd).

Revăd casa unde am crescut, însă nu mă pot abține să nu mă opresc la curte. A avut mereu ceva aparte, hipnotizant, dacă mi se permite să exagerez. Era universul meu creativ, care prelua forma oricărui plan narativ născocit de mintea mea. Îmi plăcea în mod special să mă așez la umbra sălciei și să citesc acolo, sau pur și simplu să întind o pătură și să stau pe spate privind norii. Puteam pierde ore în șir doar să îmi fac scenarii despre orice și să mă prefac că trăiesc într-o altă lume. Curtea era de fapt portalul meu către universul acesta ideal, sau mai degrabă idealizat de mine. Acolo am făcut primii pași, m-am jucat cu păpușile, am citit cărți, m-am certat cu cei dragi mie. Simt că o mare parte din mine a rămas veșnic ancorată în locul ăsta unde m-am format.

Mă reîntorc și acum acolo, fizic și sufletește. Nu-mi explic cum de totul e neschimbat în locul ăsta, în ciuda anilor și drumurilor care m-au îndepărtat de el. Merg pe cărarea asta îngustă și prăfuită, de parcă aș revedea momente pe care nu le mai trăiesc decât cu amintirea. Ajung în fața casei, și casa e acolo, prinsă într-o veșnicie ciudată, ca un obiect uitat pe fundul mării. Curtea pare încremenită într-un calm bizar, la fel de primitoare și stranie, plină de o liniște care te înghite, te face să fii atent la tot și la nimic. Mă apropii de poarta grădinii și o deschid încet, de parcă și ea ar avea memorie și s-ar prăfui dacă o trântesc. Simt mirosul acela de pământ cald, care mi se lipește de tălpi și care parcă îmi ține de cald chiar și acum.

Când mă așez la umbra acelei sălcii bătrâne, încă simt răcoarea pe care o resimțeam în verile încinse, parcă umbra și-a păstrat exact temperatura potrivită, și mă invită din nou să visez. Îmi revine acea dorință de a aluneca în povești inventate, dar de data asta ceva e altfel, ca și cum curtea ar fi păstrat și ea o amintire despre mine, iar acum își dorește să o împărtășească. Aproape că mă sperie cât de vie e amintirea asta, atât de vie încât parcă pot să o ating.

Timpul pare că începe să se dizolve. Devine un fel de abur subțire, difuz, care mă învăluie încet, aproape imperceptibil. Nu mai are o structură clară, nu mai curge lin, cronologic, ci se destramă, sfărâmându-se în bucăți mici, translucide. E ca și cum fiecare moment e suspendat undeva, în spațiul ăsta vag care e curtea mea, și toate sunt simultan, coexistă fără să se contopească sau să se împingă unul pe altul.

Fiecare colț pare să fi păstrat o frântură dintr-un "eu" mai vechi, fragmente de râsete, de frici, de imaginație, iar când stau aici, toate revin, își recapătă forța și mă transformă din nou în copilul care se pierdea în propria lume, într-un prezent continuu și neclar, fără nici o obligație de a se sfârși.