Teribilă conștiință a obiectului: să-nțelegi asta până-n fiecare fibră a hârtiei.

Sunt o carte din biblioteca penitenciarului. Râd de una singură. Până și eu mă generalizez prin formula asta. S-o spun direct: sunt o carte de pușcărie, purtată de mâini slinoase și niciodată citită.

Sunt un obiect cu un scop foarte clar. Am coperți groase, cartonate, și o cusătură aspră, solidă. Port lame ascuțite, pliculețe cu prafuri și cam orice s-ar putea ascunde în carnea mea din hârtie și carton. Trec dintr-o celulă în alta, ajung pe așternuturi murdare și sunt ascunsă sub perne pline de bale.

Simt viclenia ascuțișului din armele pe care le transport. Adulmec prafurile perlate și amețitoare. Dar toate sunt fapte banale, înfipte în mine, și totuși depărtate, fără legătură. Pe coperțile mele sunt amprente nenumărate, degete pline de grăsime care m-au scormonit doar după marfa ilicită.

Înlesnesc o afacere uzuală într-o pușcărie. Nimeni nu-mi deschide paginile ca să mă citească. Până și titlul șters e un mister.

Sunt un obiect și-i o grozăvie să înțelegi asta. Mă întreb cum de pot s-o spun atât de simplu, aproape ca pe-o afirmație oarecare.

Uneori am impresia că-n trupul ăsta de hârtie nu e nicio palpitație, niciun urlet. Lipsesc semnele de exclamare, cele de întrebare. Doar puncte, propoziții rupte de puncte. Poate că spun o poveste banală, tocmai asta. O carte folosită ca ascunziș de traficanți, într-o pușcărie sordidă. Fără morală, fără lecții. Chiar și fără intrigă.

Grozăvia banalității, a acceptării, a compromisului. Uite motive pentru un urlet care să înghită lumea. Dar semnul exclamării tot nu se încheagă.

Sunt un obiect și asta mi-i apărarea, anticorpii care poate mă protejează de vreo suferință uriașă, insuportabilă. Sau poate că tocmai aici e paroxismul durerii. Să n-o mai simți. Ca un robinet de care tot învârți, un resort din conștiință tras și întins până explodează.

Spun că rândurile mele nu sunt citite, dar e jumătate de adevăr. Nici eu nu-mi cunosc titlul. Amintirile nu răzbat dinspre paginile și paragrafele mele. Mi-e prezentă și eternă doar atingerea acelor degete, amprentele grase, apăsarea și blestemul lor.

Sunt un obiect și-o știu, cumplită anarhie a propriului suflet. Cuget, deci exist nu spune totul. Cuget și nu mă mai cuprind, nu mă mai găsesc, iată oroarea infernului pe pământ.

Și totuși, ăsta-i adevărul: chiar cuget. Nu vreau să sfârșesc sub mâinile acestor oameni fără chip. Vreau să mă sfâșii singură, să-mi împrăștii chiar eu paginile, să le răsfir în vânt. Până la acel final semn de care ne izbim toți, semn care implorăm să fie de exclamare și nu o întrebare seacă, rostită la nesfârșit în uitare.