Dragă Catrinel Popa, recent ai publicat volumul "Levantini, orientali, balcanici. Reflexe ale spiritului oriental în literatura română din secolul al XIX-lea" (Eikon). Povestește-ne te rog despre cum și când s-a născut ideea acestei antologii levantine.

Mi-e greu să mă opresc la un moment anume, fiindcă preocupările mele gravitează de mai mulți ani în jurul secolului al XIX-lea (susțin din 2016 un curs de literatură pașoptistă la studenții din anul întâi ai Facultății de Litere din București, iar mai recent predau și un opțional pe tema Orientului ca "loc al memoriei" în literatura română de ieri și de azi). Așadar, perspectiva este dublă (dinspre secolul romantic spre zilele noastre și viceversa); cred totuși că ideea antologiei levantine a început să prindă un contur mai limpede după ce am încheiat volumul Trecutul ca poveste. Urme, mistificări și rescrieri în literatură (2021). Am avut surpriza să constat că numeroși prozatori contemporani sunt atrași de rescrierea istoriei secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, deci trebuie să fie ceva acolo care nu și-a epuizat resursele și puterea de seducție. Mai trebuie săpat…

Ce unește levantinii, orientalii și balcanicii? Sau, ce îi desparte?

Înainte de a răspunde la întrebare, trebuie să mărturisesc că titlul mi-a fost inspirat de cel al unui articol semnat de profesorul Alexandru Duțu și publicat într-un număr al revistei Secolul 20 prin anii ’90. Numărul cu pricina ( apărut, dacă nu mă înșel, în 1997), era consacrat balcanismului, iar articolul la care mă refer se intitula Bizantini, orientali, balcanici. Mi s-a întipărit în memorie sonoritatea acestei triade, pe care am preluat-o, modificând-o parțial. În linii mari ceea ce îi unește pe toți (y compris les Byzantins), este o anumită ambiguitate (inclusiv în materie de morală). Profilul lor de homo duplex, văzut dinspre Vest, frapează prin nonșalanța cu care sunt privite, aici, la Porțile Orientului, responsabilitățile, regulile și normele. Forțat adesea de circumstanțe să se adapteze cameleonic vremurilor vitrege ca să supraviețuiască, omul din Est se dovedește de multe ori (cel puțin prin prisma alterității occidentale), alunecos, înșelător, nestatornic. Funcționează, desigur, și o suită de stereotipuri adeseori internalizate. Tot Alexandru Duțu este cel care se referă la acest aspect, invocând un set de exemple edificatoare în legătură cu perpetuarea ideilor primite de-a gata. Printre ele, exemplul de neuitat al unui tablou pictat în Styria pe la începutul secolului al XVIII-lea; acest tablou cuprindea descrierea sintetică a popoarelor din Europa, cu însușirile lor. Ultima coloană e rezervată unei pașale reprezentându-l pe turco-grec (Tirk oder Griech). Ca și în cazul celorlalte personaje (spaniolul, italianul sau suedezul), caracteristicile sunt în general negative, dar în cazul turco-grecului predomina prezumția de înșelătorie: e de la natură, "ca un drac tânăr", în materie de politică se comportă ca "un politician fals", "se îmbracă după moda femeilor", îi place să fie cârmuit de un tiran, își pierde timpul jucându-se cu mătăniile ș.a.m.d. După cum se vede, stereotipurile au viață lungă… În ceea ce privește diferențele dintre cei trei termeni, cred că ele sunt mai mult de nuanță: evident "balcanismul" este un decupaj regional al orientalismului, în vreme ce "levantini" erau numiți în trecut locuitorii litoralului răsăritean al Mării Mediterane. Însă pe mine m-a interesat mai curând sinonimia lor parțială, ceea ce au în comun, din perspectiva consecințelor mentalitare și culturale.

Volumul fiind dedicat "studenților tăi", te-aș întreba: cum se raportează ei la spiritul oriental în literatura română din secolul al XIX-lea? Care dintre autorii analizați/prezentați (Dinicu Golescu, Iordache Golescu, Anton Pann, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Ralet și Mihail Kogălniceanu) se bucură de succes din partea studenților?

Dacă ar fi să luăm în calcul criteriul statistic, cred că proza de călătorie a lui Alecsandri este pe primul loc (asta și pentru doza de insolit pe care o presupune destinația ca atare, "Africa i-o țară plină de mistere…", după cum suna refrenul unui cântecel foarte nostim din vremea copilăriei mele). Am avut de-a lungul anilor ocazia să constat că foarte mulți studenți, atunci când sunt în situația de alege o temă pentru lucrarea de licență sau pentru un eseu oarecare, se opresc la Călătoria în Africa a lui Alecsandri. Dar sunt receptivi și când vine vorba de însemnările de călătorie ale lui Dinicu Golescu, de romanul lui Nicolae Filimon sau de ghidușiile lui Anton Pann (cel din urmă îi amuză copios).

Dacă ar fi să oferi doar un nume reprezentativ pentru spiritul oriental în literatura română din secolul al XIX-lea care ar fi acela? De ce?

Recunosc că nu mi-e ușor să mă opresc la un singur nume, dar l-aș alege totuși pe Nicolae Filimon. Pentru că romanul lui– în pofida scăderilor estetice evidente pentru oricine – are meritul de a fi creat un personaj reprezentativ nu doar pentru o epocă sau alta, ci pe termen lung. E vorba, desigur, de "eternul" fanariot, o figură care, după cum lesne se poate constata, continuă să bântuie imaginarul nostru colectiv.

În partea de început, "Locuri comune și locuri ale memoriei", afirmi: "Oricât ar părea de puțin verosimil, multe dintre preocupările oamenilor «începutului de drum» se perpetuează până în vremurile noastre." Ce preocupare a oamenilor "începutului de drum" o consideri mai actuală ca oricând?

Mă gândesc, în primul rând, la o anumită senzație de precaritate... Grija zilei de mâine, anxietatea colectivă generată de instabilitate. Uneori, contemplând peisajul societății noastre de azi prin lentilele secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea am sentimentul că – oricât de greu ar părea de acceptat – câteva sute de ani s-au scurs în van…

Cu ce parfum asociezi secolul al XIX-lea?

Ezit între parfumul de ambră și cel al gutuilor coapte… Înclin totuși către cel din urmă.