Sunt cel mai frumos din orașul acesta! recita ușor, spărgând aerul rece al dimineții în timp ce se îndrepta spre stația de autobuz. Pe străzile pline... Cum era? Ptiu, a dracu’ memorie! Pe străzile pline când ies n-am pereche. Da! Așa! În jur oamenii treceau nepăsători și triști, siluete gri prelingându-se pe lângă ziduri într-o liniște ce îl irita. Ar fi vrut să o sune și să îi asculte glasul care, la ora aceea, cu siguranță ar fi purtat cu el urmele somnului și ale patului prea moale și cald. ...cercelu-n ureche, ...cravata și vesta. Îi recitase și ei mai de mult, iar ea se prefăcuse impresionată. Își îndesă mai adânc mâinile în buzunarele gecii ca și cum ar fi vrut să scape de imaginea ei, cu ochi mari și limpezi.

Grăbi pasul. Se făcea târziu. Oamenii nu îl priveau și totuși, îi simțea atât de agasanți și insipizi. Ia uite-o și p-asta care traversează de parcă toată lumea ar trebui să se oprească în loc amețită de parfumul mersului ei! Și grasul ăsta din calea căruia ar trebui cu toții să ne ferim! Doamne, ce oameni! Născut din incestul lumini cu-amurgul șopti încet sau poate era doar un suflu de gând ce îi relua versul său preferat. "Un bilet, vă rog", recită mecanic prin orificiul mic al chioșcului de bilete, ca la o cabina de sufleor. A luat restul și chiar în clipa aceea un puștan grăbit îl împinse spre autobuzul care se apropia somnoros de stație. "Bă! Uită-te pe unde mergi, bă!" Nu a avut cine să-i mai răspundă. Puștanul deja dispăruse după colțul cofetăriei. Și oricum, nu prea avea chef de ceartă. De mult nu mai recitase poezii. Nici pentru alții și nici pentru el. Și mai ales nu îi mai recitase ei.

E interesant să mai merg și cu autobuzul, îmi aduc aminte de copilărie. Mergeam în fiecare zi la școală și, ohoo, câte am mai făcut prin autobuze! Se face târziu în mine. Zâmbi amar gândindu-se că totuși nu este chiar bătrân, ba ar zice, chiar încă e tânăr. Îi plăcea să își revadă copilăria și adolescența prin autobuze sau pe străzile prin care umblase cu ani în urmă. Atunci când obligațiile erau mai puține și atunci când ea nu exista. Ea. Scoase telefonul, se uită cu speranță la ecranul mut și oftă scurt, ca un semn de pauză între două versuri.

Fumez numai pipe de opiu uriașe... Ce zâmbet avea Moțu’ Pittiș când recita versul ăsta! Dar uite că reușesc, măi, să îmi aduce aminte! Hai că e bine! Se bucura de fiecare vers ca de o victorie asupra vreunui adversar nevăzut. Coborî la stația la care, în fiecare dimineață, autobuzul se golea de studenții care stătuseră până mai adineauri cu capetele plecate în semn de rugăciune către zeul lor luminos, conectat la internet. Era ora de intrare la cursuri. Se dădu într-o parte, lăsându-i să treacă și așteptă masivitatea autobuzului să dispară din fața lui. Încă o zi fără ea. Oprit în fața omulețului verde al semaforului îl privea hipnotizat: dacă trec, trec în cealaltă lume, o să devin eu-celălalt... Aici, în partea asta de univers, încă sunt eu. Eu, cel care...

Ar fi vrut să îi uite atingerile și vocea caldă. Dar ea era încă acolo în mintea lui, în carnea lui, în sângele lui. Înțelese că niciodată el nu va mai fi el cel din autobuzele copilăriei. Cine dracu’ dă mesaje la ora asta?! Din buzunarul genții telefonul îi amplifică starea de neliniște și curiozitate. Îl scoase cu gesturile unui om obligat să facă munci sub demnitatea lui, și privi ecranul ce îi promitea recompensa. Textul i se rostogoli în palmă și în creier mai puternic decât ceașca aia de cafea pe care o băuse în fugă: Nu te-am simțit când ai plecat din pat. Încă miros a tine. Te aștept.

Bă, sunt cel mai frumos din orașul acesta! Și traversă strada sub privirile îngăduitoare ale omulețului verde.