Ca primă și ultimă impresie pe care Furtuna barocă o lasă cititorului este că în Europa, în istoria secolului al XVII-lea al bătrânului continent, dar chiar și la nivelul întregului mecanism de funcționare a lumii, ceea ce contează cel mai mult este strălucirea. Și lipsa ei. Și tot ceea ce se întâmplă între aceste două extreme. Bogdan Suceavă, prin acest poem-eseu, îmbină, cum de altfel a mai făcut-o și în Adâncul acestei calme creste. Programul de la Erlangen și poetica Jocului secund, matematica, fizica, cifrele, cu poezia. Și adaugă istoria. Asta pentru a spune doar în câteva cuvinte ceva ce autorul a creat într-o formă concentrată și care cuprinde nu doar un secol din istoria Europei, ci mecanismele pe baza cărora se mișcă lumea interioară (care, desigur, se reflectă inevitabil în exterior) a umanității. Un demers colosal, care este realizat prin raportarea la esență. O carte în care este în primul rând vorba despre strălucire, iar autorul reușește să transmită acest lucru pe parcursul întregii lecturi: "Spectacolul unui muritor vorbind despre obiecte abstracte e suficient pentru a da întreaga măsură a maximului de strălucire la care un boț de humă poate nădăjdui, după cum ideea de poem, un text alcătuit din versuri, poate fi extinsă și la aceea de text alcătuit din imagini, dar nu stampe dintre cele cu care ne încântă pictorii, ci exfolieri ale timpului, succesiuni de tragedii și botezuri, războaie și zidiri, dezintegrări și atașări, treceri ale lumii și întoarceri ale lumii, ca o alăturare de hidre pe fațada unei catedrale acceptabilă tuturor drept imagine reflectată a lumii." (Bogdan Suceavă, Furtuna barocă, pag. 24). Autorul revine în mod repetat asupra acestei străluciri, iar esența acestei reveniri este fundamentală pe parcursul întregii cărți: “Soarele e o stea neobișnuită: pentru că nu-l putem imita în niciun fel, ar trebui să-i cerem iertare." (Bogdan Suceavă, Furtuna barocă, pag. 21). Suprema strălucire a omului este deci încercarea acestuia de a înțelege lucrurile, fenomenele care stau dincolo de puterea sa de explicație logică și de a reuși să facă asta prin logică - în felul acesta reușind să perceapă faptul că nimic nu este magic, că totul are o explicație științifică, deci logică, o explicație la care omul poate ajunge folosindu-și mintea, dar și intuiția: o altfel de capacitate, tot mentală, care nu funcționează magic, ci după niște legi clare pe care omul încă n-a ajuns să le descopere.

Faptul că lucrurile au o explicație științifică nu exfoliază realitatea de frumusețe, de perceperea acesteia prin filtrul inimii și al emoțiilor ci, dimpotrivă, adaugă un plus în receptarea acestei frumuseți: poezia. Autorul situează poezia în domeniul accederii la adevăr prin intermediul inspirației, la acele lucruri plasate atât de sus față de înțelegerea actuală a umanității, încât doar print-un limbaj metaforic pot fi (parțial) percepute. Există în această carte, la fel ca și în Adâncul acestei calme creste. Programul de la Erlangen și poetica Jocului secund, o poezie a cifrelor: prin legătura pe care autorul o face între numere și asocierea acestora cu cei uciși în războaiele purtate în toată Europa secolului al XVII-lea. Și iată cum cifre asociate cu războaie pot naște o poezie a suferinței umanității, prin folosirea unei metafore în care este implicată matematica. Legătura dintre matematică și poezie este unul dintre firele roșii care străbat Furtuna barocă, un poem-eseu în care fragmentele de exprimare poetică își găsesc locul potrivit printre cifrele, istoria și referințele fizico-matematice: “Știu că sângele meu nu e mai presus decât seva ierbii ce o strivesc sub pași, știu că mâinile mele nu simt mai mult pe lume decât frunzele acestui copac. Știu, cuvântul meu nu ajunge mai departe decât culoarea acestui nufăr trist și, totuși, mă rog, Doamne, nemurește-mă pentru o clipă. Dar cât spre înălțime ajunge ruga în vremuri când și fumul curge spre pământ?" (Bogdan Suceavă, Furtuna barocă, pag. 62-63). Face referire autorul la vremurile Europei de secol al XVII-lea sau face referire la întreaga umanitate, din întreaga istorie, inclusiv din cea care se scrie în prezent, în anul 2024 - început de 2025? Similitudinile dintre mecanismele trecutului și cele ale prezentului sunt frapante pentru cineva care trece de aparența formelor noilor tehnologii și merge spre esența proceselor din spatele acestora: omul în sine, ca boț de humă și ființă care tinde spre divinitate, omul, cel apăsat de traumele propriei copilării, educații, vieți, de traumele generațiilor trecute și de cele ale contemporanilor săi, omul din prezent, care este apăsat de aceste lucruri la fel ca și europeanul de secol al XVII-lea, al XV-lea, al XI-lea și așa mai departe, inclusiv în viitor: ce s-a schimbat, în afară de evoluția tehnologică? Aceasta este întrebarea pe care cititorul, dacă are dorința de a trece dincolo de exemplele de războaie și strategii militare, de arhitectură a catedralelor, ajunge să și-o pună. Cu ce suntem noi, cei din prezent, diferiți de cei din trecut? Nu este cumva așa-numita civilizație un strat subțire care acoperă violența zugrăvită în Furtuna barocă pentru secolul al XVII-lea? Nu sunt evenimentele și strategiile militare ale acelui secol oglindite aproape identic în prezent? Aceeași dorință de expansiune, de putere, de influență, de violență asupra drepturilor, libertății și fericirii semenului? Autorul include în Furtuna barocă anul 2024: răspunsul este deci că încă suntem, trăim în furtuna barocă, așa cum o arată evenimentele care se desfășoară nu doar la nivel european, ci chiar la nivel mondial: războaiele continuă, cu altă tehnologie desigur, oamenii sunt în continuare uciși, cu altă tehnologie, desigur, iar cei care mor ajung niște cifre care oglindesc această poezie tristă a distrugerii și a autodistrugerii.

Ce loc are literatura în această simfonie a fizicii, matematicii, istoriei? Tocmai acesta: să facă fiecare cititor în parte să conștientizeze ceea ce se întâmplă în prezent, faptul că aceste mecanisme vin din veacurile înnegurate ale istoriei și că ele se perpetuează, uneori prin surfarea la suprafața lumii, prin surfarea la suprafața cărților: nu, Furtuna barocă nu este o carte doar despre arhitectura și istoria secolului al XVII-lea european, nu este o carte doar despre fizică și matematică și nici doar despre îmbogățirea culturii personale: dincoloe de toate acestea, Furtuna barocă este o carte despre conștientizarea a ceea ce se întâmplă de secole, inclusiv în prezent, cu noi ca umanitate, este despre cum, până în prezent, nu ne-am făcut treaba niciunul dintre noi: nu am conștientizat, sau am conștientizat abstract, fără să încercăm să schimbăm ceva în noi, în modul nostru de funcționare, să înțelegem de unde vine toată această violență psihică ce se manifestă apoi în exterior sub forma agresivității pe toate palierele interumane, culminând cu războiul. Bogdan Suceavă transmite toate aceste lucruri într-un mod direct și subtil în același timp, exact cum este și combinația între matematică și poezie.

Stilul în care Furtuna barocă este scrisă este unul singur și distinct, care folosește mai multe voci și paliere și care este străbătut de la un capăt la celălalt de inteligența, spiritul pătrunzător, delicatețea și profunzimea unei percepții asupra lumii care dă uneori naștere unei ironii amare, unui amuzament înțelept care face deliciul lecturii, dar al căror scop final este impactul, nașterea în cititor a senzației acelui pumn în plex menit a-i trezi conștiința și a-l face să-și deschidă ochii nu numai asupra trecutului, ci, mai ales, asupra prezentului: “Surfarea la suprafața lumii ar trebui blamată pentru ceea ce nu se înțelege, dar asta nu scuză morțile multe, prea multe într-un fel de ordine a lumii în care tocmai aceste morți nu se pot explica prin legile mecanicii sau fizicii, dar se pot povesti în ordinea istorică a lucrurilor. Tocmai asta e problema, nu putem explica rațional, recurgem la demers liric. În textura veacului, acest moment devenise târziul când tăcerea n-a fost mai plină de poem, zorii în care cuvintele ucid, îmbătrânirea devenită urmarea rostirii. Pe scara către rai virtute e tăcerea, distihuri tăiate pe albul hârtiei, și peste tot lacrimi cu miez liniștit, strigăt cerșind înapoi sunetul, psalm tăcut, convertit din originalul ebraic în fiecare limbă a credincioșilor, icoană urmată de recăpătarea demnității." (Bogdan Suceavă, Furtuna barocă, pag. 77-78)

În încheiere, dincolo de tot ceea ce există, la baza și deasupra experiențelor omenești, este sufletul. Și, așa cum spune Bogdan Suceavă în Furtuna barocă, "spunem poem pentru că e profund demodat să mai spunem suflet". Lăsăm poemul să ne exprime sufletul - și nu întâmplător Furtuna barocă are în subtitlu referirea la poem. Să îl citim, deci, cu toate subtilitățile, glisările temporale, duritatea, frumusețea și strălucirea pe care ni le oferă.