Sâcâitor de subiectivă, selecția mea de anul acesta are un singur criteriu: emoția. Pe fondul unui an complicat, cu evenimente istorice care ne-au testat reflexele democratice și civice, ne-au făcut să cunoaștem specii noi de rău (inclusiv unul care ar fi putut atins dimensiuni totalitare), eu am avut nevoie mai mult ca oricând de emoție. De specii diferite de emoție, ca așa le stă bine filmelor care locuiesc în tine. Așadar, filmele românești care m-au emoționat anul acesta, unele până la lacrimi și dincolo de lacrimi:

Unde merg elefanții (Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru), un film în care nu apare niciun elefant, dar e, pentru mine, una din cele mai poetice și dezolant-tandre pelicule românești. Cele trei personaje - Leni, fetița bolnavă de cancer, agresată de colegi pentru că are capul ras și acoperit mereu de căciulă, Marcel, tânărul pe care hazardul îl face actor, Magda, mama fetiței, forțată să se prostitueze pentru a acoperi tratamentul fiicei își trăiesc cataclismele emoționale pe fondul unui oraș al antagonismelor, când sordid, când vag tandru.

Anul nou care n-a fost (Bogdan Mureșanu) e un film necesar, care are marele merit de a evacua (sper!) orice urmă de nostalgie față de comunism. Atmosfera de panopticon a regimului este impecabil reconstituită, cu toată fluiditatea dintre bine și rău, cu aliajul de foame, lașitate și frig și, finalmente, cu teroarea continuă ca modus vivendi. E un film pur și simplu excepțional, o lecție despre ,,banalitatea răului" (din noi).

Trei kilometri până la capătul lumii (Emanuel Pârvu).

Dintre cele trei filme este singurul pe care nu l-am văzut într-un context de festival și la care am sperat în secret, știindu-i subiectul, să nu se repete reacțiile ultraconservatoare și pe alocuri agresive de la proiecția filmului Soldații, regizat de Ivana Mladenovic, după volumul lui A. Șchiop. Povestea pare liniară: un tânăr de 17 ani, homosexual, este repudiat de comunitatea etanșă din Sfântu Gheorghe după ce e este surprins sărutând ,,un turist" venit din București. Pe măsură ce filmul se derulează, apar ramificații insolite care implică întreaga comunitate și adevărurile ei parțiale clamate ca fiind definitive și, în contrast, dureros de puțin din adevărul protagonistului. Tocmai nespusul, non-cuvintele, tăcerile și privirile sfâșietoare, aproape de dincolo de lume, ale lui Adi emoționează îngrozitor în acest film.