Era o dimineață senină de toamnă când am hotărât să vizitez Casa Ceaușescu din București. Îmi dorisem de mult timp să explorez acest loc încărcat de istorie, să mă plimb prin sălile luxoase și să văd cum arăta opulența unui trecut controversat. Nu mă așteptam însă ca vizita să devină o experiență ce avea să-mi zguduie întreaga percepție despre realitate. Am ajuns devreme, înainte ca grupurile mari de turiști să umple locul. Am cumpărat biletul, iar ghidul ne-a condus într-o cameră plină de candelabre strălucitoare și tapet brodat cu fir de aur. Totul părea normal – un tur obișnuit, povești despre grandomanie și opulență. Dar după câteva camere, am început să mă simt... straniu. Aerul devenea greu, iar pașii îmi păreau din ce în ce mai apăsători. La un moment dat, am decis să mă desprind de grup pentru a explora singur. Mă atrăgea o ușă laterală care părea ignorată de ceilalți. Era veche, masivă, cu un model geometric ciudat sculptat pe ea. Am împins-o ușor și am intrat într-o cameră pe care nu o văzusem în planurile expuse în holul principal. Interiorul era fascinant – pereții erau acoperiți cu oglinzi care păreau să se întindă la infinit, iar pe podea se afla un covor roșu care părea să pulseze, ca și cum ar fi avut propria viață. În centrul camerei, un ceas vechi, cu pendul, ticăia încet, dar acele lui se mișcau înapoi. Am încercat să mă întorc, dar ușa pe care intrasem dispăruse. În locul ei era doar un alt perete acoperit de oglinzi. Panicat, am început să caut o altă ieșire. Am traversat camere pe care nu le mai văzusem niciodată – o sală de bal imensă, complet pustie, o bibliotecă întunecată, cu rafturi care păreau să se miște, și un hol decorat cu tablouri ale familiei Ceaușescu, dar fețele din portrete păreau să mă privească direct, indiferent unde mă deplasam. Am dat peste o altă ușă și am deschis-o cu speranța că voi ieși în curte. În schimb, am intrat într-o grădină interioară, dar cerul de deasupra nu mai era albastru. Era un amestec ciudat de gri și mov, iar copacii aveau frunze care șușoteau ceva ce nu înțelegeam. Am fugit prin grădină, încercând să găsesc o ieșire, dar părea că totul se învârtea în cerc. Oricât de mult alergam, ajungeam mereu în fața aceluiași foișor, unde un radio vechi cânta o melodie din anii '80, distorsionată. Când am încercat să mă opresc și să gândesc logic, am auzit o voce – șoptită, dar clară. "Nu poți pleca. Nimeni nu pleacă." Am căutat sursa, dar nu era nimeni acolo. Totuși, umbrele din jur păreau să se apropie încet, ca și cum ar fi prins viață. Am decis să mă întorc spre interiorul casei, gândindu-mă că poate am ratat ceva. M-am grăbit pe un coridor lung, plin de uși identice. Fiecare ușă pe care o deschideam mă aducea înapoi în aceeași cameră cu oglinzi. Am încercat să sparg una dintre oglinzi, dar când cioburile au căzut pe jos, am văzut chipul meu reflectat în ele, de sute de ori, fiecare reflexie arătându-mă mai îmbătrânit decât ultima. La un moment dat, am dat peste o altă persoană – un bărbat îmbrăcat într-un costum elegant din altă epocă. "Și tu ai venit aici?", m-a întrebat, cu o privire pierdută. Am încercat să-i explic ce se întâmplase, dar el doar a râs amar. "Eu sunt aici de ani de zile... sau poate doar câteva ore. Timpul nu are sens aici. Casa nu te lasă să pleci. Ea te alege."

Începusem să pierd noțiunea timpului. Nu mai știam dacă era zi sau noapte, dacă eram acolo de câteva ore sau de o veșnicie. Casa devenise un labirint viu, cu pereți care se mișcau și coridoare care apăreau și dispăreau. La un moment dat, am auzit din nou șoaptele – mai puternice, mai clare: "Așa cum Ceaușescu nu a putut pleca, nici tu nu vei putea." Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este cum podeaua s-a deschis sub mine, iar eu am căzut într-un abis întunecat, cu ecouri ale râsetelor șoptite. M-am trezit brusc în patul meu, dar hainele pe care le purtasem în ziua vizitei erau acoperite de praf. Pe noptieră, era un mic suvenir care nu aparținea nimănui – un ceas vechi, cu acele mișcându-se înapoi.

Casa Ceaușescu nu m-a lăsat să plec complet. O parte din mine a rămas acolo. Și uneori, când stau singur în întuneric, aud din nou șoaptele... "Nimeni nu pleacă."