Mă fascina, în primul an de facultate la Cluj, limbajul cronicarilor moldoveni, ca dovadă că din acea pasageră trecere a mea prin disciplina de "literatură veche" păstrez cele mai abundente fișe de student sârguincios. Iar descoperirea, aproape simultană, a savuroaselor bârfe din muntenescul Anonim brâncovenesc a fost de natură să mă introducă direct în caracteristicile limbii române din sud, așa cum era probabil vorbită ea în urmă cu câteva veacuri. Cunoscând destul de bine vorbirea din Transilvania, ba chiar și unele particularități ale graiului bănățean, mi se părea uluitoare diversitatea variantelor de limbă română vorbită prin principalele noastre provincii. Spun "probabil", când mă refer la caracteristicile diverselor graiuri din spațiul locuit de români fiindcă noi am avut serioase probleme de transcriere a fonetismului, de ude și succesiunea alfabetelor de tranziție, până când actualele norme al limbii literare s-au limpezit, grație lui Eminescu, mai cu seamă. Deci precum amestecul de popoare din Levant, spre deosebire de situația din marile state naționale grupate de timpuriu în jurul unei limbi unitare, limba română este ea însăși o sumă de vechi stratificări și de noi deplasări, ca valurile zbuciumate ale unei Mări Mediterane lingvistice izbind în falezele Europei centrale. Iar valurile cu pricina sunt, mai cu seamă, straturile și mișcările tectonice ale unor culturi vechi, prin care și identitatea noastră multiplă se definește. Da, eu cred că în ceea ce avem noi mai bun suntem niște mediteraneeni din Carpați, cu o sete de viață contagioasă, cu spirit de creativitate și cu spontană predispoziție la dialog, din curiozitatea firească de a ne amesteca și cu alte neamuri (chiar și atunci când ne intrigă obiceiurile străine). Este aspectul care mă interesează cu precădere și e mai fertil decât să luăm în seamă țâfna cu care ne privea de sus un francez care-și petrecuse ceva vreme pe aici, pe la "porțile Orientului" și i se păruse că toată lumea era neserioasă (sau coruptă). Cred că Mateiu Caragiale preluase vestita sintagmă...où tout est pris à la légère nu cu un deget moralizator, ci ca să indice, dimpotrivă, că o anumită și bună dispoziție însoțește pe aici viața oamenilor chiar și când dramele dau năvală peste ei. Există ceva solar și mediteraneean în proza suplă a acestui "prim și ultim Caragiale", care a trecut și în poezia lui Ion Barbu, iar ambii au refăcut influențele vechii Grecii în această zonă hiperboreică (extinsă de hâtrul Ion Barbu și spre un nord legendar neverosimil, dar și spre epopeea balcanică bufă – dacă așa ceva e posibil!). Sigur că perioada fanariotă (pe care abia începem să o cunoaștem mai bine) încă ni se pare confuză și destructurantă, când bâjbâim să ne definim identitatea colectivă (dacă am ști după ce criterii se măsoară ea). Avem însă o balcanizare care tocmai se împlinește azi la nivel mondial, numită "globalizare", și știm că e benefică pentru toată lumea, plus că este ireversibilă atâta vreme cât acceptăm schimbul de mărfuri, de capital, și libera circulație a persoanelor. Popoarele din levantul bizantin iar apoi turcesc își păstrau trăsăturile distinctive pe care vecinii lor le identificau cu ușurință. Există o forță interioară a tradițiilor care menține identitatea și rezistă la tentativa de omogenizare pe care încearcă să o impună orice putere sau administrație centrală omogenizatoare. Cultura vie a grupului, a comunității, prin limbă, prin opere de creație, prin tradiții păstrate vii se dovedesc eficiente. Dacă în sânul acelor comunități apar noi generații de femei și de bărbați care știu să transmită mai departe acea identitate. In fond, suntem cu toții niște metiși, și probabil asta și explică faptul că evitând consangvinitatea (atât de dragă tiranilor) reușim să fim mai inteligenți decât tiranii care vor să păstreze puterea absolută în curtea lor, în palatul lor, în familia lor...