Și 2024 s-a dovedit un an-migrenă, culminând cu schilodirea constituțională a alegerilor prezidențiale. Însă, în materie de urbex, a fost pentru mine un an de pus în ramă. Proiectul nostru video "Nișteunii" (eu, Ionuț, Vlad și Iulian) s-a maturizat pe repede-nainte - ca un șnițel bine făcut, crocant, vienez. Iar locurile explorate au variat de la mediu la paradiziac.

Anul a debutat, însă, cu un eșec. O călătorie în Ungaria riguros planificată – alături de Cristian Lipovan, unul dintre cei mai buni fotografi ai noștri de urbex – s-a transformat într-un fiasco, cu Renault-ul lui Cristian defectându-se chiar la vamă. Cerul a picat peste noi. Totuși, tot răul a fost până la urmă spre bine, pentru că ne-am lins rănile cutreierând printr-un Ardeal pudrat cu zăpadă, în care am dat peste-o splendoare de castel neogotic abandonat și peste-o fostă școală plină de artefacte socialiste (episodul – AICI). Soția lui Cristian ne-a pregătit pachețele ca unor școlari și totul a avut tenta unei exercursii din revista "Cutezătorii".

Începutul primăverii ne-a găsit în puzderia muzeală a fostei uzine Rulmentul de la Brașov (episodul – AICI). Era a doua noastră explorare acolo și abia acum aveam să dăm peste inima gigantului. Rulmentul Brașov nu a fost doar o uzină, a fost o veritabilă planetă industrială. Pe platformă există hangare de patrimoniu din Al Doilea Război Mondial, care au găzduit avioanele de luptă ale Flotilei 1 Bombardament. Acum, după ani de tărăgănări, Rulmentul va intra – cică! – într-un proces de reconversie. Șlagărul ăsta al regenerării urbane sună bine-n teorie. În realitate, felul în care facem noi reconversia fostelor active industriale cochetează de fapt cu amnezia. A păstra structura unei hale de producție și a-i da o nouă identitate arhitecturală și-un nou rol social, cum este cazul Halei Laminor de la Faur, nu e suficient pentru a împiedica uitarea, câtă vreme nu creezi în jurul ei un habitat de indicii despre memoria acelui loc. Iar Brașovul are deja o bilă neagră la capitolul ăsta. Mă refer la ce s-a ales de Tractorul. Au trântit acolo un templu al consumerismului (mall-ul Coresi), iar ceea ce mai amintește de fabrica de tractoare sunt câteva tractorașe de epocă închise în cuburi de sticlă și împrăștiate prin parcarea haotică; și care par mai degrabă machete din PVC scoase la tombolă decât exponate.

Orășelul insignifiant

În aprilie, am descoperit că există-n provincie un orășel insignifiant care ascunde o neașteptată oază de urbex. Primul contact l-am avut cu o fabrică de produse sintetice abandonată de-un car de ani (episodul – AICI). Evident că ne așteptam s-o găsim devastată de hoții de cupru. Curtea era în mare parte îngropată-n moloz, dar dacă te ambiționai să dai o șansă locului, dincolo de aparențe te aștepta recompensa. Ah, și ce recompensă. Un belșug de laboratoare și-o hală cyberpunk. Dar acesta era doar vârful aisbergului. Două luni mai târziu, iată-ne cu gura căscată printre instalațiile unei fabrici de zahăr, pășind la mare înălțime, cu pulsul accelerat, pe niște pasarele rumenite (episodul – AICI); iată-ne apoi într-o cameră de control perfect conservată; și iată-ne într-o sală de protecția muncii doldora de "suveniruri" comuniste, în care aveam să găsim și-un plic sinistru cu poze de proletari decedați la locul de muncă (episodul – AICI).

Tot în primăvară, am dat o raită prin Valea Jiului, unde se dărâmă masiv în așteptarea decarbonizării ordonate de UE (închiderea minelor de lignit până în 2026). Profitând de-o ceață ca-n "Twin Peaks", am izbutit să ne strecurăm într-o fostă preparație a cărbunelui. Benzile transportoare, benzile-vibrator, concoasoarele, cicloanele, ciururile și colectoarele zăceau confiate într-o igrasie carboniferă, răsunând ca niște gonguri discrete sub dansul picăturilor, în timp ce, insinuându-se prin rămășițele verzui ale luminatorului, raze firave de soare dădeau sălii aroganța copleșitoare a unei catedrale (episodul – AICI). În aceeași călătorie, ne-am întâlnit și cu figura uriașă a lui Ceaușescu. În două tablouri enorme de propagandă. Pe care le-am găsit pitite pe schela mașiniștilor dintr-o fostă casă de cultură a sindicatelor (episodul – AICI).

Printre cireșele de pe tort ale anului se numără o fostă fabrică de reparat vagoane de marfă. De-afară: părea o pepinieră de hale semi-demolate. Înăuntru, însă, cât vedeai cu ochii – un Eldorado de osii, utilaje și vagoane. Aliniate ca dulciurile în reveriile lui Willy Wonka. Euforia s-a transformat apoi într-o goană de iepuri din calea paznicului (episodul – AICI).

Apropo de paznici... August. Zăpușeală. Fostă fabrică de camioane. Nu știu cum ne-au depistat printre dărâmături, dacă am fost giniți sau nu de vreo cameră de supraveghere. Ne aflam într-o clădire de birouri și, la un moment dat, în timp ce coboram spre etajul 1, eu am rămas în urmă, nu mai știu din ce motiv. Când am ajuns în capătul scării, m-am trezit lângă un dulău negru, care a trecut pe lângă mine ca prin vis, fără să-mi sesizeze prezența, deși ne despărțeau maxim 20 de cm. Câinele a cotit-o apoi pe-un coridor. Am încremenit, adrenalina-mi bubuia în tâmple. După care, ajungându-i din urmă pe băieți, am auzit mai multe voci de bărbați în încăperile din jurul nostru. Paznici care ne căutau. Am apucat-o la nimereală pe holuri, până când am nimerit la parter. Și pentru că nu mai aveam timp să ajungem la ieșire, ne-am îndreptat spre prima ușă care ne-a ieșit în cale, ferm convinși că ducea la subsol. Numai că ne-am trezit într-o fundătură. O magazie. Norocul nostru c-am găsit acolo, plasați parcă prin ordin regizoral, câțiva drugi, cu care am blocat ușa. Ce-a urmat a fost un maraton al nervilor. Am stat pitiți în magazie, cu respirația măruntă și murați ca-n saună, aproape trei ore, încercând să ne dăm seama, prin cacofonia de zgomote din jur, dacă aveau de gând să plece, să ia la scotocit fiecare încăpere sau să ne întindă o capcană afară, așteptându-ne să ieșim, sau dacă intenționau să blocheze ieșirea și să cheme poliția. Eram sută la sută siguri că ne vor descoperi ascunzătoarea. Dar, până la urmă, s-a lăsat cu happy end. Drumul până la spărtura din gard a durat o eternitate, însă vastitatea locului a fost de partea noastră, ferindu-ne pașii de cei ai paznicilor... Dar bag de seamă că n-am povestit cu talent întâmplarea, mai bine vedeți episodul (AICI).

A doua tentativă

Tot în august: "Project Hungary" tentativa 2. De data asta, horoscopul a ținut cu noi, până la Budapesta am avut un drum lin ca gemul pe pâine. În circuitul internațional al urbexului, Ungaria este o destinație sacră. Moștenirea industrială habsburgică joacă hora cu simbolurile betonate ale Războiului Rece. Așadar, trebuia neapărat s-o bifăm. Zoom in: primul care sare gardul înalt de plasă este Ionuț, apoi eu urmez. O liană de sârmă ghimpată atârnă neglijent, ca o șuviță, smulsă din suportul de înălțare, și o folosim ca treaptă. Sare și Vlad. Sare și Iulian. Vegetația ne camuflează. Îndărătul tufelor se aude larma din parc. N-avem mai mult de-o sută de metri de alergat, dar trebuie să fim atenți la CCTV-uri și la furnicarul muncitorilor de pe șantierul de lângă. Sprintăm în șir indian și-n aceeași ordine în care am sărit gardul. Nu trec mai mult de douăzeci de secunde, și suntem înăuntru – după ce ne infiltrăm contorsionându-ne printr-un dreptunghi de geam. Nu trec mai mult de zece minute, și ajungem în camera de control – după ce, urmând pas cu pas o hartă desenată pe-un bilețel, zigzagăm în mersul piticului prin conducta de ventilație. Mirosuri înăbușite de umezeală și de unsoare ne atacă nările, iar un ochi imens de sticlă multicoloră ne studiază din tavan încastrat într-o feerie art deco, în timp ce de jur împrejurul nostru sticlesc gemulețele rotunde a sute de ceasuri. Umblăm ca niște zombi, vrăjiți de cochetăria steampunk a termocentralei (printre puținele centrale art deco rămase-n Europa) construite în 1914 după planurile arhitecților Kalman Reichl și Virgil Borbilo. Întreaga încăpere pare un elogiu adus fanteziei lui Jules Verne (episodul – AICI).

Un alt loc din Ungaria pe care doream să-l explorăm a fost termocentrala Inota, proto-sora CET-ului Mintia. Inota a devenit celebră grație regizorului Denis Villeneuve, care a filmat în ea câteva cadre din "Blade Runner 2049". Însă locul avea deja o oarecare faimă, chiar dacă una subtilă și nișată. Inota a fost primul CET modern din Europa; mai precis, aici a fost brevetată toată tehnologia termoelectrică de după Al Doilea Război Mondial. Păcat că-n proporție de 90% a fost eviscerată și vândută la fier vechi. În prezent, din ceea ce cândva era sala somptuoasă a turbinelor a rămas doar un segment din instalația cuptoarelor, un cortex sofisticat de tubulaturi, înalt de vreo patru etaje și construit parcă după schițele biomecanice ale lui H.R. Giger. Ca să-i admirăm grandoarea, a trebuit să fentăm paza prin fosta bandă transportoare, care urca la o sută și ceva de metri deasupra pământului. Urechile ni se înfundaseră din cauza unghiului de ascensiune. Bineînțeles că frica ne-a cam dat de furcă. Schelăria șubredă și jumulită a benzii scârțâia din toate încheieturile sub tălpile noastre; podeaua se surpase pe alocuri și puteam vedea limpede hăul mortal. Riscurile meseriei. "Nu există, ați folosit AI!" – avea să comenteze cineva la episodul nostru pe YouTube. Ce i se păruse demn de AI? Fosta sală a cuptoarelor fusese transformată-n saivan, iar behăitul oilor ricoșa printre ecourile rupestre ale betonului (episodul – AICI).

Barbarossa

Avem un fetiș cu camerele de control. Camerele de control au ceva hipnotic, te incită la detaliere excesivă. Fiecare buton, fiecare cadran pare învăluit într-o aură personalizată, purtând amprentele și iluziile unei întregi epoci. Apariția lor a eficientizat gestionarea proceselor tehnologice, micșorând lanțul de comenzi al producției în masă. În anii 1920, au început să devină o parte esențială din industrie, dar accesul lor în imaginarul colectiv a venit odată cu anii 1960, pe fondul cursei spațiale dintre SUA și URSS și al boom-ului filmelor SF din acea perioadă. Camera "supremă" de control pe care am explorat-o în 2024 nu a fost în Ungaria, ci la noi, într-un CET tras pe linie moartă, în care ne-am strecurat după rețeta Inota, tot prin banda transportoare. Ce avea atât de special? Două detalii: 1) avea două console (ceva rar!), de parcă ar fi fost nava Enterprise; 2) lumina dinăuntru era năucitoare - un ocru saharian infuzat de asfințitul soarelui prin geamurile fumurii. Nimerisem într-o bază din "Dune" (episodul – AICI).

Am încheiat anul în ceață și-n mocirlă de Barbarossa, umblând prin carierele de cărbune ale CEO (Complexul Energetic Oltenia), sub tutela zeiască a CET Rovinari, ale cărui turnuri ne priveau din toate zările. Nu cred că mai fi simțit vreodată plăcerea porcească de-a mărșălui prin nămolnițe. La sfârșitul zilei, purtam bocanci de Bigfoot, noroiul atârna din ei ca stalactitele. Am mers prin stepe buretoase și tivite cu movile fumegânde, în care gesta cărbunele aprins. Și ne-am oprit într-o anumită carieră, care fusese închisă la începutul anilor 2000, după epuizarea zăcământului din zonă. Acum devenise un cimitir de fier vechi în care biosfera-și făcea de cap: apele subterane recuceriseră parțial teritoriul, dând naștere unei mici delte. Ciorile valsau peste uriașele utilaje de extras cărbunele, acum monumente ale nimicului. Cum te simți printre astfel de zgârie-nori? Ca Stendhal în basilica Santa Croce (episodul – AICI).

Și cum te simți în general la urbex? Ca un hacker. Un hacker care sparge coduri ale interpretării. Un hacker care păcălește formele fixe și poveștile privilegiate care alcătuiesc adesea ceea ce numim patrimoniu.