I-am învins de atâtea ori,

poate ne țineam uneori capul

prea aplecat

dar noi am rămas aici iar ei au plecat

chiar dacă ne luau mereu tot ce putea fi luat...

Să fi fost munții care ne ocroteau să fi fost

distanțele noastre de la stână la stână

și de la casă la casă

regatul nostru era vorba care călătorea

și rarele întâlniri ale singurătăților de aceeași rasă.

Știu că rasă nu e un cuvânt potrivit

după ce atâția oribili tirani l-au zidit din piatră

și au pus streașină peste el;

noi eram acoperiți doar de cer

cu vaca și calul și câinele lângă vatră.

Eu acuma sosesc chiar din Anzii acelor incași

care demontau munții sau îi sculptau

numai cu cele zece degete-aproape goale;

de pe toate semețele creste pândeau în vale

apropierea unor dușmani fioroși

dar i-au învins cohortele virușilor veniți pe mare.

Și s-au prăbușit poate fiindcă imperiile

și marile construcții se duc mai repede-n jos

decât colibele risipite pe dealuri sau

decât viața modestă pusă la adăpost.

Singurătatea ne sperie, dar oare

nu este cea mai victorioasă singurătate

când îți vorbești ție, totdeauna fără cuvinte,

despre cele cu adevărat importante?

Nu altfel a fost dintotdeauna viața

pentru ciobanul adolescent din Parâng

când brusc simțea că îl atinge

un zeu pe umărul stâng.