Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, Bookzone, 2024

Înainte de a fi romanul unei figuri mitologizate, legendare prin popularitatea și reputația de artist genial, care durează deja de un secol, Zavaidoc în anul iubirii este romanul unei stări de spirit, un roman de atmosferă în toată puterea cuvântului. Recent apărută la editura Bookzone (2024), cartea Doinei Ruști mărește semnificativ miza și propune o redescoperire a sociabilității, a stării boeme de petrecere din Bucureștiul interbelic dintr-o perspectivă surprinzătoare, cu ,,vedereˮ către un nivel mai profund, cu implicații existențiale și chiar metaliterare. Intuiția cu care ajunge la sâmburele tragic, abisal al frivolității și mondenităților Capitalei se situează în descendența flerului cu care I. L. Caragiale sesiza o zonă abisală, a trăirilor paroxistice care pulsează dincolo de marea comedie a Miticilor, dar și în tradiția înnobilării viciului din capodopera lui Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, cu deschideri spre un fior persistent al declinului și escatologiei.

Acțiunea din Zavaidoc... se desfășoară în 1923, ,,cel mai nebun dintre «anii nebuni»ˮ, după cum îl descrie autoarea însăși undeva. Este o lume a apogeului, fremătătoare, într-o stare de solstițiu, de climax, care se înfruptă pantagruelic din deliciile libertății și păcii. Un tânăr piteștean, Marin Teodorescu, alias Zavaidoc, vine în București, împreună cu sora, Zoița, și fratele, Lică, la o săptămână după moartea tatălui său, pentru a face muzică. Într-un timp foarte scurt, câștigă o popularitate impresionantă, devenind vedeta serilor de vară din marile grădini bucureștene. Factologic, lucrurile sunt simple: acest veritabil Don Juan se bucură de glorie, cântă și se îndrăgostește, iubind-o cu patimă pe eleganta și misterioasa Matilda, studentă la Litere, venită în București de la Paris, dar, aidoma iubirii din cântecele sale, nici povestea de dragoste a lui Zavaidoc nu se încheie bine.

Aparent, publicul lui Zavaidoc este vrăjit de vocea artistului, creatoare de atmosferă. În realitate, însă, ceea ce îi câștigă pe acești bucureșteni însetați să trăiască plenar este remarcabila capacitate a lăutarului de a construi povești care îi aduc pe oameni față în față cu ei înșiși, dincolo de conveniențe sociale, de măști și de orgolii de clasă. Cântecele lui Zavaidoc se hrănesc din evenimente de răsunet, majoritatea din viața urbei (dispariția unei tinere, moartea suspectă a unui doctor straniu, Carniol, zvonul despre o stafie care bântuie prin Cișmigiu), dar și din afara ei (moartea actriței franceze Sarah Bernhardt). Muzica lui Zavaidoc, cu acel chiot inimitabil, ,,ceva contagios și disperatˮ, cum descrie Matilda cântecele lui îndârjite, pasionale, expresie autentic-nietzscheană a melosului dionisiac (,,Nimic nu suna literar. Muzica lui era pentru ascultat și avea pentru mine o forță orfică.ˮ), durere și pasiune esențializată (,,Urla lumea și aplauda ca la nebuni.ˮ), devine un fel de ,,moșireˮ socratică. Astfel,  se accede la un fond general-uman, universal, pe baza căruia publicul intră într-o stare de ,,before Babelˮ, aș spune, parafrazând celebrul studiu al lui George Steiner despre traducere: ,,Atunci l-am auzit cântând cu adevărat, trecând cu vocea lui unică peste niște tristeți fără moarte, apoi cu o bucurie adevărată, ca la final să pună tot ceea ce un om ar vrea să scoată din el fără să fie în stare (...)ˮ Zavaidoc are capacitatea artiștilor valoroși de a depăși accidentalul și tranzitoriul, decantând din ele esența marilor teme. Fiindcă ce altceva face când ,,bricoleazăˮ admirabil pe marginea unui subiect aparent sortit să rămână de domeniul senzaționalului și al romanelor polițiste (uciderea lui Carniol), ajungând să compună o adevărată pedagogie escatologică (,,Doctore, om de onoare, ne-ai învățat cum se moareˮ)?

Regăsim la tot pasul porți nu atât spre metafizic sau transcendent, cât spre alteritatea pe care o descoperi ca pe un frate de suferință. Nu e aici camuflarea eliadescă a sacrului în profan, deși se simte o anumită predilecție pentru simboluri (ieșite parcă din laboratorul unui alchimist medieval) ce întruchipează revelații constructive (luna, mesagerul destinului pentru Zavaidoc) sau reminiscențe grotești (șarpele, pentru Matilda, metaforă inspirată a traumei persistente, care poate învenina și îngropa tinerețea întreagă). E o transcendență mai degrabă de esență umană, a firelor nevăzute care leagă oamenii și îi ridică la înălțimea unui ,,adevăr universalˮ, așa cum se și spune la un moment dat în roman. Lumea bucureșteană interbelică descrisă este un amestec interesant de laic și ezoteric. Personajele petrec, se comportă ca niște veritabili oameni de lume, dar sunt vizitați adesea de o anumită angoasă existențială, de un fior al extincției, explicabile prin experiența recentă a războiului: ,,Povestesc despre fantoma asta pentru că Zavaidoc a și scos pe-atunci un cântec care într-un fel a liniștit spiritele, Cântecul fantomei, pe care îl fredona lumea pe stradă, dar mai ales prin Cișmigiu. [...] Dar pe-atunci s-a vorbit mult, mai ales ca semn rău. Unii chiar ziceau că e posibil să ne pască un alt război, mai ales după ce contesa Riccolini a anunțat că aderă la fascism.ˮ 

O altă dimensiune importantă a romanului este cea eseistică și metaliterară. Scrisul, povestea sunt teme recurente pe care Doina Ruști le dezvoltă înzestrându-l pe protagonist cu dispoziția și priceperea de a reflecta asupra lor. Zavaidoc este măcinat de fobia barocă a risipirii, a trecerii în uitare, pe care și-o reprezintă într-un mod foarte plastic, în acord cu lirismul de ansamblu al cărții: ,,˗ E o umbră, îmi dicta el, care mă ajunge din urmă, oriunde aș vrea să m-ascund. Știi cum arată? Ca un uriaș de fum, ridicat prin grădinile verii.ˮ Sunt numeroase aceste pasaje în care se remarcă abilitatea romancierei de a corporaliza abstracțiunile, de a da formă concretă emoțiilor. Este ceea ce oferă cărții, în multe momente, aspectul unui mare poem în proză. Încrederea lui Zavaidoc în poveste, în narațiune ca mod de supraviețuire dincolo de moarte, dar și ca mod de construire a identității, ni-l prezintă în postura inedită a unui teoretician al autobiograficului, empiric, dar exact: ,,Uneori, auzi un cântec și el deschide ușa lumii pe care tu o râvnești și unde ești, în fine, singura ființă cu importanță. Asta făcea tata. Îl aud cântând și acum. Mergeam cu el, îi țineam hangul și viața mi se părea nesfârșită. Într-o zi a murit (...) Am făcut ceva pentru tata? Nu. e mort, iar vocea lui nu poate nimeni s-o povestească. Nici măcar eu. De-asta vreau să scriu, să las din mine ceva, să scot din umbra care mă prinde din urmă măcar un strop din faptele mele.ˮ

 Acest impuls febril al consemnării (acel ,,Ai scris, domnișoara Carol?ˮ devine o replică-laitmotiv a lui Zavaidoc) nu vine, însă, doar din teama de a fi uitat, ci și dintr-o ambiție a autenticității și coerenței (nu scria și Jerome Bruner în Life as Narrative despre autobiografie ca mod de edificare a unei identități coerente?) Conștientizând fragmentarul și arbitrarul pe care le comportă o biografie lăsată în seama posterității, Zavaidoc ia inițiativa:

,,˗Viețile noastre sunt făcute din resturi, adunate din amintiri, ale tale sau ale altuia. [...] Rămășițe din viață, pe care nici măcar tu nu poți să ți-o povestești integral, ajung parte din biografia ta post-mortem și n-o mai poți retușa.ˮ

Zavaidoc știe să diserteze cu la fel de multă dezinvoltură despre conexiuni, afinități și predispoziții, impregnat parcă de moda psihanalizei freudiene ,,pe filieraˮ Matilda,  care audia atunci cursurile despre vise ale profesorului Piéron:

,,˗ Există oameni, domnișoara Carol, care își depistează repede conexiunile cu alți oameni. Unii le numesc simpatii. Alții vorbesc despre asemănările care ne grupează după gusturi și preferințe comune. În tot cazul, îmi spunea el, toate pornirile, amoroase sau criminale, au o explicație clară, pe care omul e dator s-o descopere.ˮ.

Nu trebuie să uităm, însă, că povestea lui Zavaidoc se scrie, de fapt, la nivel ,,macroˮ, prin relatările a două personaje feminine foarte reușite, cartea devenind, grație contrastului dintre ele, și un roman al vârstelor și psihologiilor aferente: Carolina, o adolescentă căreia îi place să i se spună Carol, și Matilda, studentă la Literele bucureștene. Perspectiva lui Carol, elevă de liceu, lasă evenimentele într-o anumită indeterminare, de unde liniile, conturul evenimentelor și al figurilor vor fi duse mai departe, desăvârșite de Matilda. Vârsta îi permite Carolinei și o anumită distanțare ironică față de oameni și de evenimente. Zavaidoc însuși se încarcă adesea de un aer caraghios prin ochii acestui personaj-reflector foarte ghiduș: ,,˗Domnișoara Carol, mi-a spus el, ridicându-și căciula – ceva foarte haios, ca un fel de pleașcă renascentistă, din stofă moale, ai vorbit serios?ˮ. Optica ei e dezinhibată, fără partizanate, însuflețită de un spirit rebel, nonconformist și iscoditor, care curăță lucrurile de poleiul solemnității și  nu ia nimic ca pe un dat, supunând totul energiei sale interogative. Principala ,,victimăˮ a curiozității Carolinei este chiar Matilda, exasperată de ochii scrutători ai adolescentei:

,,Nici nu mai știu ce voia, dar îi țin minte ochii din care curgeau armate întregi, bărbați cu pistoale îndreptate spre camera mea. [...] Avea ceva dintr-un animal prădător (...)ˮ

Întâlnirea celor două personaje feminine nu putea fi decât o ciocnire: Carol e imprevizibilă, nu are încă un trecut în toată puterea cuvântului și, implicit, nici traume sau complexe. Ea face parte din categoria acelor personaje incomode care pune celor cu care intră în contact o oglindă menită să-i confrunte cu toate tarele  (sub acest aspect, Carol amintește cumva, mutatis mutandis, de Lizoanca). Matilda e matură și elegantă, mult mai bine sincronizată cu senzația generală de plutire, diafan și imponderabil pe  care o emană întreaga construcție epică, dar și cu accentele tenebroase, gotice, prezente mai ales când acțiunea glisează spre registrul romanelor de mistere, cu o anumită alonjă suprarealistă, ca în relatarea fugii Matildei: ,,În jur era noapte, în mine era beznă, iar fuga mea nu era prin oraș ci printr-o gură de monstru.ˮ.

Carol emană inocența oricărui început. Matilda este o eroină tragică, efigie a climaxului, a apogeului care prevestește declinul.

Zavaidoc în anul iubirii este, deloc în ultimul rând, și un roman al sudului, nu doar în sens geografic, ci și (sau poate mai ales) ca stare de spirit. Atmosfera levantină, de răsfăț boem, jovialitatea, verva balcanică și o anumită lumină caldă, blând-învăluitoare, dintr-o lume în care Istoria pare pusă în stand-by, compun un farmec indicibil al Bucureștiului, recognoscibil în anumite părți ale lui și astăzi. Să nu uităm: cea mai categorică declarație de iubire a Matildei se face în același decor solar: ,,Era liniște. Lumina sudului făcea ca fereastra să pară fără sfârșit. Și-atunci i-am spus: ˗Mă mărit cu tine!ˮ. Dar această stare de sud, veritabilă baie de lumină și de dulceață, nu este un dat. Ea se obține prin poveste, așadar trebuie alimentată prin arderea continuă a artistului. De cealaltă parte pândesc tenebrele, spectrele locurilor rele de care Zavaidoc își amintește gândindu-se la orașul natal, mai precis la pădurea Trivale, element al geografiei piteștene, foarte stimulativ șj azi pentru plăsmuirea de legende urbane întunecate: ,,Toamnă în pădurea Trivale, bântuită de căpcăuni plecați la vânătoare de ochi.ˮ. Fiecare oraș, inclusiv Bucureștiul, pare să fie un Ianus-Bifrons, contrast de sinistru și de sublim. Contrastul cu pricina este reperabil și la nivel individual, poate cel mai sugestiv prin duplicitatea doctorului Carniol, un alt personaj extrem de bine construit al romanului, cu un aer baroc, respectabil în public, însă dezgustător și chiar diabolic în viața privată, care mi-a amintit de Antipa al lui George Bălăiță din Lumea în două zile sau de John Wemmick, personajul dickensian cu viață și personalitate duble, din Marile speranțe.  

Așa cum spune profesorul Piéron de la cursul despre vise, adresându-se Matildei, ,,Nicio bestie nu prinde ființă decât prin complicitatea unui omˮ. Antidotul pentru toate stafiile și bestiile noastre este povestea. Acesta pare a fi mesajul final al romanului, comunicat oarecum profetic și oracular prin vocea lui Zavaidoc, iluminat, la rându-i, de versurile orbului-mistagog: ,,Un om poate multe, iar în gândurile lui se află viețile lui toate, risipite în stropi verzi de lumină. Și peste ele se ridică bâjbâind vocea care vine din mine. Orbul cântă la fântână, un corb croncăne la lună. Asta îmi spusese orbul, astea erau cuvintele mele.ˮ

Un roman, iată, și despre o accepție romantică a artistului vizitat de inspirație, de har, artistul ca medium prin care se spun poveșțile tuturor. Iar povestea spusă prin cântec reprezintă singura victorie clară a vieții și a omului împotriva neantului.

Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, Bookzone, 2024