Anul 2024 a fost, din punctul meu de vedere, destul de sărac în plan publicistic. Ca de obicei, oferta de carte străină a fost mai generoasă decât cea de carte românească, iar nominalizările la premii făcute în acest an au avut mai degrabă un caracter compensatoriu, răsplătind întreaga cariera a unor personalități din lumea literară românească și evidențiind în mai mică măsură apariții editoriale proaspete, cerute de piață și apreciate de jurii. A fost un an în care s-a epuizat trimiterea la trauma pandemiei, iar încercările obsesive de adâncire în alte traume, cele nevindecabile ale egoficțiunii, au început să fie uitate de public. Chiar și în cazul editurilor specializate pe această modă, pe revigorarea a romanului ionic așezat în context corintic, nici topurile vânzărilor de la marile târguri de carte, nici reacțiile criticii nu au adus în prim-plan astfel de lucrări. Cu mode ficționale epuizate, cu tipare scriiturale în refacere, anul 2024 a fost în linii mari un an al clasicilor și al rememorării istoriei mari. Nu propun un clasament al anului, ci patru cărți martor pentru povestea acestei oferte clasicizante și pentru revigorarea anunțată ca model din exterior. Pentru a păstra tiparul distribuției pe piața românească, voi evidenția trei traduceri și o carte autohtonă, care a apărut în 2024, dar ale cărei rădăcini sunt mult mai vechi. Privitor la traduceri, am în vedere un clasic, Abdulrazak Gurnah, care a răspuns invitației de participa la evenimentul Litera organizat la Biblioteca Centrală Universitară din București și la FILIT în Iași, respectiv două scriitoare tinere, care abia în 2024 au pătruns pe piața de carte din România, dar care au surprins prin prospețimea și frumusețea scriiturii: turcoaica Defne Suman și cehoaica Alena Mornštajnová, ambele invitate în 2024 la FILIT și la alte evenimente literare în România. Gurnah face în Vieți în derivă (Ed. Litera, în traducerea Andreei Năstase) o adevărată demonstrație de virtuozitate stilistică, fără a părăsi temele tipice și problematica efectelor colonialismului, pentru care a și fi fost recompensat în 2021 cu premiul Nobel pentru literatură, Suman aduce în prim-plan în Tăcerea Șeherezadei (Humanitas Fiction, în traducerea Irinei Bojin) întrețeserea de povești din orașul multietnic Smirna, gravitând în jurul Marii Catastrofe, ca rememorare spre vindecare, iar Mornštajnová în Hana (Ed. Curtea Veche, în traducerea Gabrielei Georgescu) pleacă de la epidemia de tifos din 1954, pentru a descoperi vini și miracole, dar și alte epidemii care au mutilat umanitatea la jumătatea secolului trecut. Dintre cărțile autohtone m-a convins romanul de dragoste Aurul pisicii (Humanitas) al Ioanei Pârvulescu, o carte rescrisă după 30 de ani, care e capabil să redea straturi de realitate palpabilă și de realitate metamorfozată într-o rafinată construcție concentrică, după cum o vede Mircea Cărtărescu, de o coerență absolută.