Am ieșit cu băieții timpului meu

mereu semi-prinși într-o altă poveste

cu o altă figură maternă – despre care aflu atâtea

încât ajung să simt

nu doar furie, ci și nostalgie.

Unde-i găsești?

Toți vin din cartiere cu betoniere

unde era un bloc în construcție plus haita de câini

o parte a personalității lor are încă urme de cornete

cu bolduri în vârf – unii dintre ei la un moment dat

au torturat un animal,

cei mai mulți au văzut un animal torturat în fața lor

pot tăcea mâlc când îi confrunți toți spun

că mintea bărbatului e simplă se preumblă

sub steaguri într-un chinatown în căutare de karate

în căutarea unui ideal feminin sau în tentativa de-a scăpa de el.

Băieții timpului meu pot fi frumoși

și când ies din duș și când se ceartă

pentru poziția lor și când trădează

și când rătăcesc pe străzi cu telefonul închis încercând

să se piardă când străzile astea te duc doar în locuri precise

unde cineva tot te recunoaște.

Mintea mea pune un câine în urma lor să-i apere

dâra mucilaginoasă de nostalgie nu i-ar chema înapoi

au câteva piese și le pun pe repeat după ce

au stabilit ce e responsabilitatea – din această distopie

rămân doar ticurile lor drăgălașe care pentru o perioadă

pot însemna intimitate

pot suna ca

rezistentă, amintirea îi poate păstra bolnavi mincinoși îndurerați

chiar și când după ceva timp îi vezi cu altcineva

și întreaga lor textură e refăcută

(și poate și imaginea ta s-a topit în spectrul demonilor lor).

Băieții timpului meu n-au făcut armata

fie ca ei să nu prindă vreun război

s-au antrenat în bătălii pe hărțile din jocuri video

n-au jucat pe hard doar pe normal.