OPTm
nr.crt.

Permutări

Hotărâseră amândoi să se lase de fumat. Erau mai degrabă forțați de împrejurări financiare, ceea ce o făcea să-și guste eșecul și mai amar. Totul se învârtea în sfera bizarului: avea senzația din ce în ce mai acută că, odată ce renunțase la gestul de a-și aprinde o țigară, îi pierise o doză esențială de farmec personal. Primele trei zile de abstinență i se consumaseră oarecum într-o apatie rezonabilă; își luase avânt, se autoconvinsese că numai și numai lucruri bune îi așteaptă la capătul unei săptămâni, să zicem, însă se surprindea în plin meci de ping-pong hormonal, plonjând impecabil în butoiul cu melancolie, stagnând confortabil acolo, detestându-se; ca în bancul cu marii tirani care stăteau în iad în hazna până la gât și Scaraoțchi care vine și zice: pauza s-a terminat, capul la fund! Parcă nu mai era în stare nici să dea gust mâncării în care învârtea mecanic, ca și cum între tutun și ciorbe-tocănițe se instalase un echilibru implicit pe care ea îl disturbase forțat. Fals că prima zi era cea mai dificilă; fals că-ți substitui gestul primar cu un altul, vezi: ros de gumă ori croncănit de semințe; fals că dezvolți o poftă teribilă pentru dulciuri și aluaturi – multe legende ce se prăbușeau treptat, crase demistificări ale experienței probate cu obstinație pe propria-i piele... Sau poate că ea aparținea categoriei aleșilor într-ale viciului, – aficionados ai rotocoalelor – adică acelor fumători dedicați, exemplari, autentici – poate că tocmai de aceea nu se închipuise niciodată existând în afara fumului – pop-art-ul de fum, Andy Warhol de fum, punk de fum – ce-i ieșea atât de izbăvitor pe gură. Nimic nu părea să umple golurile, să dea sens pauzelor de plictis, așa cum o făcea voluptatea-i înadins cenzurată acum, plăcerea de a fuma. Berea era mai amară, mai alcoolizată, mai concentrată și... totodată într-atât de fadă; cafeaua de dimineață era înghițită-n hopuri, doar pentru a evita o inevitabilă ulterioară durere de cap, sloganul: fentă de stânga, învăluire pe dreapta, ieșit din trei secunde și cârlig fâș își vădea autenticitatea nu numai pentru teribila vară de căcat care ar putea cu brio să întreacă ordeal-urile din Cold Hand Luke sau Cat on a Hot Tin Roof; nu mai identifica niciun dram de rezon să se ridice din pat, să se târască prin casă, să facă ceva! Ar fi preferat să doarmă ca o beșniță, vizibil deranjată până și de furnicarul mecanic animat din jurul blocului și să se trezească în clipa în care memoria sa olfactivă exclusese fumul dinlăuntrul ei – basme... zmeul care se trezește și zice clișeistic tâmp: ah ce mult am dormit. Acum se desvrăjise suferind mai degrabă de imaginarul intoxicat de legende urbane și filme realiste. Visase că medicul îi descoperise o coajbă pe plămâni și pe ovare, împricinată – evident – de țigări: îmbetegirea onirică a plămânilor era de-a dreptul hilară, căci ea nu suferea freudian de nicio spaimă chintesențială că va sfârși într-un cancer pulmonar – „Toată lumea trebuie să moară de ceva", se ițea aprig la teoriile stupide ale foștilor fumători, întotdeauna cei mai înverșunați susținători ai sănătății bla-bla-bla; disfuncționalitatea ovarelor avea un substrat psihanalitic și psihanalizabil – teama ei de sterilitate, de lipsă a fertilității, teama de eșec a speciei, dublată mereu de frica de a înregistra un succes reproductiv, frica de ipostaza maternității – presupunea o mie și o sută de responsabilități, de cedări, era îngrozitor, terifiant, putea să se abandoneze neesențialului, să se plafoneze, să se compromită, putea să se isterizeze ori dimpotrivă: să nu-i pese, să o scoată din pepeni, să fie surclasată, să nu mai habiteze dezinvolt centrul preocupărilor lui... Dar el își dorea copii, el suporta lăudabil absența tutunului, el era tăndrosul, drăguțul familiei. El era, în fond, femeia, ca sensibilitate, în cuplu – ea era bărbatul. El zâmbea, conversa, vrăjea, se asemuia șarpelui Kaa, cu ochii în cercuri concentrice, șoptindu-ți Trust in me... Nu degeaba administratoarea sunase de două ori la ușa apartamentului, ea deschisese și-n loc de „Bună ziua, doamnă!", auzise „Domnu' e-acasă?", Ba domnu pe mă-ta! se înfuriase ea și-i țâșnise întrebarea (urmând, evident, logica pașilor săriți) „Nu, da' doamna-i incapabilă să vă semneze hârtiile?!" Își propusese să scrie o proză cu titlul Domnu' e acasă? – normal, n-o făcuse; își rememora încântarea fostului prof de română când îl anunțase pompos – adolescentă fiind – că vrea să scrie proză; a scris 3 în cinșpe ani, nu putea să intre în atmosferă decât parcurgând o criză... „fals demers", o avertiza sensibilosul familiei, „trebuie doar să faci un minim efort ca să te lași atinsă de starea propice istorisirii, trebuie să apelezi la memoria lucrurilor pentru a-ți certifica și recupera starea; e un joc periculos, ca intrarea într-un personaj din care nu știi cât de mutilată vei ieși, cât de vindecată sau dacă vei mai ieși vreodată, din clipa în care ai accesat toți parametrii". Posibil, însă ea nu stăpânea tactica asta, ea fiind raționala, serioasa tandemului, ea trebuia să fie în criză. Îi displăceau prozele tematice, comandate de reviste, căci criza sa nu putea fi provocată programatic, se isca în ritmul ei, în lentoare; știa că se apropie momentul unei proze ori de câte ori se ghicea construindu-și mental, conspirativ, replici, desființându-și fraze, în speță renunțând și amânându-și incipitul. Și-apoi, prozele sale erau atât de personale, atât de introspective, necamuflate deliberat de niciun epos, de nicio intrigă – clasice supape ale narării, încât – deși scrierea-i era imperioasă ca defulare – și-o resimțea ca pe demascare deseori impardonabilă, ca și cum s-ar trezi în curul gol, expusă înaintea mulțimii. Adevărul era că mințise – nu știa să scrie proză, pur și simplu spectaculosul nu-i era în sânge. Dar spectaculosul îi venea perfect naturel tăndrosului cuplului: el era dezinvoltul, boemul, ludicul, vorbărețul, lelița, cuceritorul. Ea tăcea mult – el îi scuza tăcerea penibilă, explicându-le neinspirat amicilor săi „prietena mea e din Ardeal" – ea zâmbea politicos și în continuare tăcea, aglomerându-și disperarea seară de seară, când – în cea dintâi vară petrecută cu el la mare – exasperată de cetele diverse de prieteni, de fiecare dată altele!, dar fără excepție fiindu-i prezentate drept „aceștia sunt prietenii mei cei mai buni!", ea îi urlase buimacă „Da' hotărăște-te, ce dracu'! Unii amici, alții – puțini - prieteni! Fă o diferență!" El refuzase să își asume distincția: Amicul a căpătat numai recent nuanța peiorativă, diminutivul prieteniei, îi răspundea el, că doar nu suntem liceenii rock'n'roll să vorbim despre concepte complexe fără acoperire ca să ne justificăm viețile minore și falsele probleme la nivelul ethosului telenovelistic; ea se dezechilibrase și, în consecință, voia acasă, el acceptase; prietenii lui o sfătuiseră: Dacă ieși cu el în oraș, ar fi de dorit să-ți iei niște sandviciuri în geantă. Asta dacă mergi până în centru! Dacă mergi până în Băi, ia-ți rucsacul! La câte cunoștințe își făcuse el în propria ei urbe, de înțeles aproape. „Suferi de înghesuială", îi reproșa ea, „singura căreia ești capabil să-i spui nu sunt eu, toți amicii tăi pe care dracu' ți-i scoate-n cale nu merită de la tine nu pot, nu vreau, n-am timp; și-așa o iei prin Nufăru' ca să ajungi acasă, atâta vreme pierzi!" Ea obosise și-și selecta prietenii, nu mai avea vârsta la care să investească timp și energie în a lega amiciții, îi erau suficiente cele câteva înjghebate, pe care le cultiva cu un cert devotament și fidelitate.

El intrase în cameră și se plânse că-i țiuie creierul; ea-l repezise și-l expediase la culcare; îi era de ajuns chinul dorului de senzația eliberării prin fum, nu mai putea să-l consoleze; în secunda 2 își regretase reacția, însă-i era atât de lene să schițeze un gest minor de tandrețe cvasiculpabilă... noroc cu cenzura impusă – paralizia simțurilor era din când în când zgândărită de propria-i conștientizare a înfrângerii; sistemul o îngenunchease, țepele bănești ale Institutului la care presta servicii ca o fraieră; trecuse de umilință, de nervi, de disperare, era obligată să renunțe la viciul său autentic și azi nu mai putea să protesteze nicicum. O mătușă îi dezvăluise odată crezul existențial, voit încurajator: „Nu merită să te stresezi pentru nimeni și pentru nimic" – îl percepuse șocant, căci – credea ea – o doză impresionantă de egoism-egocentrism trebuia să amprenteze ființa în cauză ca să-și materializeze convingerea teoretică; doar o legumă putea să nu se streseze chiar defel – în rest, o utopie. Azi se afla tocmai în proximitatea apatiei vecină cu legumostaza și îi era infinit mai lesne să-și accepte dărâmarea, îngroparea obsesiei ca pe rahatul pisicii.

Prietena sa, actrița, în acea perversitate exemplar manipulată, grăise adevărul: obsesie era mult spus, slăbiciune era mai inspirat, o slăbiciune întreținută de-a lungul anilor și resimțită ca pe un ultim bastion salvator al utilității ei în lume – întâlnirea lor o demonstrase până la saturație: el, celălalt, se vindecase și era timpul să o facă și ea. Îi era limpede pentru întâia oară că el, reperul și himera ei deopotrivă, avusese dreptate: ei doi nu s-ar fi potrivit deloc, doar că motivele invocate de el se dovediseră ingrate, puerile, comode, ridicole – nu pentru că el ar fi un ticălos și că n-ar fi putut să o facă fericită, cum afirmase teribilist odinioară, ci pentru că ea, raționala, ardeleanca, n-ar fi rezistat să se conformeze exigențelor lui sclifosite, însnobite, putrezit de artificiale, pentru că ea nu ar fi reușit să-și înăbușe arderile doar pentru a nu-i incomoda pustiul artefact; i se ridicase vălul după atâția ani și realizase nici măcar dureros că ea nu era aleasa celuilalt, că „relația lor specială", ce trena epuizant de la o vreme, se încheiase atunci, cu 7 ani în urmă, când s-au defulat erotic, când ea se abandonase senzualului, în timp ce el îi înregistra și-i măsura performanța, măiestria sexuală; jocul se încheiase cu un efect întârziat nepermis, dar – de ce nu?! – binevenit, în cele din urmă. Se lepădase de sentimentul vinovăției, nu o mai vizita lasciv oniric, căci dezolarea ei își stabilise precedentul: textele celuilalt, reproșurile mai mult sau mai puțin discrete, aruncarea la infinit a culpei asupra ei, refuzul lui de a-și asuma propriii contratimpi și referirea a mia oară la episodul bacului, când ea, care-i făcuse tezele la română în liceu, obținuse o notă mai mică decât el pentru că se trezise să-și manifeste personalitatea față de o dăscăliță încuiată – optase, care va să zică să nu disimuleze, precum el – toate-i sunau, per ansamblu, ca o bandă deteriorată, îmbibată într-o ironie nicidecum constructivă, ci acidă, răutăcioasă până-n măduva ei.

Și înțeleptul familiei îi mirosise dezamăgirea și totodată deșteptarea; înțeleptul era el, nu ea; răbduriul – tot el. Și ea se va ridica, se va încrunta, va protesta, va mârâi și va sfârși prin a-și cumpăra o bere și un pachet de țigări, căci, la urma urmei, n-are nevoie de pretexte pentru a pune capăt maniei persecuției.

Ioana CISTELECAN

Lector univ. dr. al Facultății de Litere din Oradea, scriitoare, colaboratoare a mai multor reviste literare, printre care Echinox, Tribuna, Discobolul, Orizont, Vatra, Steaua, Contemporanul, Viața Românească, Familia ș.a. Cărți: Poezia carcerală (2000), Antologia poeziei carcerale (2006), Staze și metastaze carcerale (2019).

Echipa
Arhiva

 

PRINT 12⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Proza Aidei ECONOMU surprinde lucrurile mărunte ale unui cotidian urban, făcut din mondenități și din vechea periferie, cu atenție specială pe actul comunicării.

OPTm

 

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Nemira, 2021. Recomandată de

Alina PAVELESCU

LITERA

Trei, 2021

 

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Rdio București FM

 

 

 

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

ART, 2021

Upswell Publishing, 2022

LITERA, 2021

Copyright © optmotive.ro