OPTm
nr.crt.

O lectură acaparatoare

 

În romanul său Drumu-i lung, căldura mare, Radu Aldulescu spune nenumărate povești, care mai de care mai copioase și mai dure, într-un climat parcă mereu terorizat de transpirație și alergătură. Oamenii apar ca niște umbre ce se târăsc de la o zi la alta, într-o țară suferindă, care nu poate să se ridice la standardele pe care și le doreau cetățenii ei după căderea comunismului. Decorul se dezmembrează constant, dar nu se recompune ca în cazul lumii paralele din filmul Doctor Strange. Mijloacele de transport în comun colcăie de persoane obosite, pentru care viața se reduce la mersul și venitul la și de la serviciu.

Faptul că planurile narative alternează de la un capitol la altul sau că se schimbă chiar în interiorul aceluiași capitol face din acest roman o provocare care pe mine m-a absorbit între paginile volumului și mi-a creat un și mai mare apetit de a cunoaște mai bine personajele și de a mă situa în perspectiva fiecăruia. Am încercat, poate pentru prima dată în experiența mea de cititor, să mă pun în locul tuturor și în acele contexte în care personajele erau în conflict. M-am simțit ca un mediator care se străduiește să aducă echilibru și să caute fericirea unor personaje diferite față de interesele sale sufletești, însă nu și umane. Cred că ceea ce am găsit în această carte a fost ca un duș rece sau ca o alinare, dându-mi seama că, într-un fel sau altul, nimeni nu este împlinit într-o societate care parcă îți taie avântul de a privi în sus. Bucuria vine când găsești pe cineva în apropierea căruia să te odihnești după o săptămână de trudă.

Pe tot parcursul lecturii, am avut senzația că mă revolt împotriva multor nedreptăți care mi-aș dori să se evapore cumva, pentru că au devenit realități din pricina frecvenței lor, precum salariile de nimic din care sunt nevoite să trăiască persoanele care fac curățenie. M-am gândit inevitabil la doamnele de serviciu din școlile unde am învățat și care erau tare drăguțe cu noi și ne zâmbeau, în ciuda problemelor lor. Nu voi uita niciodată cum stăteau ele în sala unde se împărțea cornul și laptele, spunându-ne care pe unde să căutăm lăzile clasei. Aș adăuga aici inclusiv umilirea de care au parte foarte multe persoane, pe care patronii le tratează ca pe sclavi.

Nu m-aș fi gândit când eram la primele pagini că Florența va deveni monahie, deși existau unele simptome care într-acolo o duceau, cum ar fi bunul-simț și plânsul ei după raporturile sexuale cu Daniel Elefterescu. Florența este acel tip de persoană care nu spune ce dorește cu adevărat în interiorul ei și tinde să evite complicațiile, ca atunci când înțelege cam ce trai are Iulian în casa surorii lui. Este o persoană discretă și conștiincioasă, dar și destul de nehotărâtă, fără să observe că viața trece pe lângă ea cu o repeziciune fulgerătoare. Ea învață mereu și se abstrage de la propria cronologie, dar numai cu mintea, fiind pierdută parcă într-o credință pe care nu prea pot să o înțeleg. Este o credință mai mult decât habotnică. Nu este o credință asimilată conștient în urma propriei experiențe sau a aplecării ei native spre ortodoxie. Este o credință insuflată de o mentalitate medievală ce are ascendent asupra familiei, iar aceasta o izolează de restul lumii într-o bulă de săpun întunecoasă, la fel ca hainele de care nici nu se gândește să se dezbrace. Singura perioadă luminoasă din viața ei coincide cu împlinirea iubirii pentru Iulian și știu că ar fi fost mult mai mulțumită de ea însăși dacă ar fi ales să plece la țară cu iubitul ei. Degeaba se autoconvinge că relația lor se transformă în telenovelă, că nu e așa.

Am impresia că prin Daniel Elefterescu, Radu Aldulescu face apel la punerea în funcție a logicii femeilor geloase, demonstrând că gelozia este o urgie ce decimează întreg câmpul emoțional-afectiv al unui cuplu, dar mai ales imaginea unui copil despre tatăl care pleacă de-acasă, noaptea, pe timpul iernii, însoțit de cei de la Poliția Comunitară. Mi se pare că Daniel aduce cu Mitică Popescu al lui Camil Petrescu, pentru că mai nimeni nu îi vede părțile bune, cu atât mai puțin Cristina, iar Ramona, prima lui soție, nici nu a vrut să vadă nimic dincolo de vila tatălui său. Daniel pare genul de om care dă de belele peste tot pe unde calcă, fiind un damnat fără a fi săvârșit nicio faptă rea sau fără a fi fost blestemat. Este un om valoros, care își ia în serios rolul de bărbat. Are idealul lui de bine și frumos în persoana lui Vasile Grădișteanu din Grădiștea de Sus, pe care îl apreciază datorită obârșiei lui umile și care s-a remarcat prin talentul său de poet.

Așez romanul Drumu-i lung, căldura mea pe raftul cărților care mă edifică, atât pentru stil, cât și pentru plăcerea cu care a fost scrisă și care se răsfrânge asupra poftei de a spune și de a aduna întâmplări. Recomand acest volum cu toată căldura și nu pot spune decât că am avut parte de o lectură profundă, care mi-a dat de gândit.

Radu Aldulescu, Drumu-i lung, căldura mare, Colecția BPC, București, Editura LITERA, 2021

Diana Alexandra

Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității din Oradea, specializarea română-franceză, Diana studiază în prezent Literatura română - Relevanțe europene, program de masterat al aceleiași facultăți.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 12⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Proza Aidei ECONOMU surprinde lucrurile mărunte ale unui cotidian urban, făcut din mondenități și din vechea periferie, cu atenție specială pe actul comunicării.

OPTm

 

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Nemira, 2021. Recomandată de

Alina PAVELESCU

LITERA

Trei, 2021

 

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Rdio București FM

 

 

 

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

ART, 2021

Upswell Publishing, 2022

LITERA, 2021

Copyright © optmotive.ro